Foileton: Extreme (9)

12.

― Tot ce n-am spus a depărtat tot ce puteam avea.

― Te-am iubit mult prea mult, mă repetam. Nu eram conştient de ceea ce făceam, dar simţeam că aşa trebuia să procedez. Nu mai suportam tot acel haos, acea tevatură fără sens, perindări ostenitoare între două probabilităţi pe care mintea mea nu era capabilă să le focalizeze ca pe nişte repere certe. Nu ştiam unde începea imaginarul şi unde sfârşea adevărul existenței mele. Hotărâsem să încep un nou alineat, însă, înainte de toate, trebuia să termin paragraful anterior într-un mod cât se putea de simplu. Prins într-un fel de refulare, brusc înţelesesem că în acel joc stupid Edith era doar o verigă de prisos.

― Încetează, gâfâia.

În timp ce raţiunea se căznea să accepte imagini şocante, instinctele deveneau incontrolabile. Eram stăpânit de impulsul stringent de a termina totul. O dată şi pentru totdeauna. Eram asemenea unui torţionar ce nu mai auzea vorbele obliterate, pe un ton repetitiv eliminate de cea care devenea doar o umbră pală. Vedeam cum, în locul în care degetele mele îi apăsau gâtul, ca şi cum ar fi strâns ceva rece şi umed, ce refuza să se dezlipească de mâinile-mi încordate, pielea ei căpăta nuanţe livide, se înnegrea asemenea bucăţii de cauciuc, smulse din ghearele focului şi aruncate într-un vas cu apă stătută. Intuind ineluctabilitatea evenimentelor, înainte de toate, luptam cu mine însumi. Elocvenţa femeii, dedublată de perorările oţioase, stăruinţele-i insidioase ori privirile deconspirând imaginea martiriului nu puteau înăbuşi imboldul de a mă opri. Afectivitatea exagerată caracterizează doar singurătatea noastră. Deseori, în prezenţa celuilalt, dorinţele răbufnesc în instincte incontrolabile.

― Când voi termina, voi pleca. Departe. Cât mai departe, încercam să mă justific.

― Departe e doar acolo unde nu exişti tocmai tu.


Copyright © 2013, Cristofor Arts


Trebuia să eludez anumite imbolduri, să renunţ la semeţie, persiflare şi asprime, o mixtură de sentimente confuze în care mă pomenisem angrenat fără voia mea, pentru a redeveni cel de dinainte, pentru a redobândi realitatea insidios de precisă, pentru a mă elibera de imaginea străinului, surprinzător de acaparantă. Ignorând iluziile străine, instigările la care mă feream să răspund doar pentru a nu lăsa impresia interesului ce ar putea deveni speranţă în minţile altora, ştiam că asemenea cuvinte puteau fi rostite doar de cea care mă cunoştea cu adevărat, de soţia mea. Când am îndrăznit s-o privesc, am înţeles că în ochii celorlalţi întotdeauna doream să par altfel, deosebit ori ceea ce nu eram niciodată. Doar în ochii ei puteam să mă recunosc.

Ca-ntr-un vis recurent, clamând intruziunile imaginilor străine, într-un loc tenebros al minţii mele, vorbele ei conturaseră ideea unei prezenţe extrem de clare. Era o casetă din lemn de trandafir, unul din obiectele pe care mi le dăruise într-un timp imemorabil şi în care aveam obiceiul să păstrez tot felul de ciudăţenii, găsite dincolo de spaţiul care acum nu mi se permitea să-l cunosc, poate chiar şi dincolo de această realitate. O posibilă existenţă a gasteropodelor în interiorul respectivei cutii fusese confirmată de trei cochilii plesnite pe margini, din care una era zdrobită aproape în totalitate. Acolo unde trebuia să fie piatră, timpul a lăsat urma nisipului. Şi totuşi, asemenea reprezentărilor ce, de cele mai multe ori, existau doar pentru ea, dar nu şi pentru mine, frunzele azaleei şi mugurii cireşului dintr-o primăvară uitată, atât de vii şi prezente înăuntrul cutiei emanau o prospeţime aproape stringentă, un iz cucernic şi uşor dulceag, amintind mirosul părului ei, făptura ei aproape sibilinică, stăruind undeva la hotarele nopţilor nedormite, ca şi cum ar fi încercat să mă protejeze, ca şi cum mi-ar fi spus că viaţa merită trăită chiar şi pentru o simplă amintire. „Şi dacă am existat, e doar pentru că tu te-ai încumetat să visezi prezenţa mea mult prea posibilă. Îmi plăcea s-o asemuiesc florilor de cireş care vor dăinui chiar dacă arborele va fi tăiat şi ars pe un mal necunoscut. Ştii ce credeam şi continui să cred? Aidoma miresmelor rătăcite de undeva din noaptea dintre două anotimpuri, gândurile tale mă vor aduce înapoi. Aşa-i că n-ai să mă uiţi niciodată? Prea bine ştii că n-am vrut nimic din tot ce nu doreai să-mi oferi. Acum, însă, când în cutia de lemn de trandafir ai găsit acest petic de hârtie, vreau să-mi dai o ultimă speranţă. Lasă-mă să cred că ştii totul. Ştii că eu exist. Am existat şi voi exista doar pentru tine.”

Nici nu conta cui aparţineau aceste cuvinte. Cert era faptul că în trecutul meu tenebros exista cel puţin un om care se zbătea pentru fericirea mea, avea grijă de mine. Amintit acum, respectivul aspect inducea suferinţă. Pentru a îndepărta amăgirile induse de plăsmuirile stăruitoare, ar trebui să credem doar în cei pe care îi vedem.

Edith era aici. Era prezentă. Puteam să-i vorbesc şi puteam s-o ascult chiar dacă, de multe ori, aveam impresia că ea pur şi simplu doar îngăima anumite cuvinte, căuta să le închege în fraze pline de tâlc. Probabil că se temea şi tocmai de aceea prefera să recurgă la respectiva precauţie.

― Ar trebui să plecăm pentru un timp oarecare. Ţi-ar prinde bine o îndepărtare de aceste locuri.

― Să plecăm? începeam să mă opun.

― În această lume există o sumedenie de locuri minunate. Evadarea din cercul restrâns în care ne învârtim zi de zi va fi în beneficiul amândurora.

― Dar nu sunt pregătit pentru ceea ce-mi propui tu. Simt că aici, tocmai în acest spaţiu, n-am finalizat ceva important. Mai precis, nu înţeleg adevărul propriei vieţi. Nu-l cunosc. Până nu voi afla cine sunt, orice încercare de a pleca de aici, iartă-mă, dar mi se pare destul de nepotrivită. Şi dacă într-o zi, amintindu-mi ceva esenţial, va trebui să apelez la vreun om oarecare? Poate că voi avea nevoie de ajutor.

― De când te cunosc, de când suntem împreună, tu niciodată n-ai solicitat ajutorul nimănui. Ce nu izbuteai să faci, pur şi simplu, abandonai. E felul tău de a fi. Iartă-mi cuvântul, dar e tocmai ceea ce te caracterizează: trufia.

Am tresărit, dar n-am ripostat. Edith avea perfectă dreptate.

― Poate că ar trebui să te desprinzi chiar şi de universul tău fantasmagoric. Mă refer la textele tale literare. Sunt sigură că doar aşa vei reuşi să scapi de Elza ta atât de reală.

― Dar…

― Ştiu că există. Sunt eu. Şi asta ar trebui să-ţi fie de ajuns, ca să înţelegi propriul adevăr. În caz contrar, tot ce credem a fi posibil, perfect cât timp există doar în mintea noastră, îndepărtează tocmai fericirea pe care ar trebui să o căutăm doar în realitate. În beznă, aprinsă, o singură lumânare desprinde de lucrurile apropiate umbre prelungi, înspăimântătoare, aproape ireale. Însă, în toiul zilei, nu e de niciun folos. Lasă doar o umbră firavă tocmai pe albul imaculat, ce noaptea părea de nuanţele cerii.

Ştiam că aceste reiterări aveau un scop clar. Prin tot ce-mi spunea şi încerca să-mi explice, să exemplifice, apelând la noţiuni şi realităţi pe care începeam să le stăpânesc, ea pur şi simplu dorea să mă aducă înapoi. Nu protesta şi nu se opunea. Ar fi putut să-mi conteste anumite ieşiri, care se datorau mai degrabă imprudenţei, vulnerabilităţii şi caracterului paroxistic de care dădeam dovadă în acele zile. Însă ea se comporta cât se putea de firesc. De multe ori, în locul criticilor acide pe care le aşteptam şi la care mă pregăteam să ripostez la fel de vehement, ea prefera tăcerea. Era o tăcere plină de sens, care te făcea să înţelegi mult mai multe decât orice cuvânt aruncat în clipele în care eşti incapabil să gândeşti lucid. Aveam şi o stranie impresie că accepta chiar şi prezenţa Elzei.

Sigur că Elza putea exista. Chiar şi iubirea ei atât de imposibilă şi de jalnică se putea explica extrem de simplu, gândeam în timp ce prin sticla givrată a geamului din hol, în apropierea scuarului cu arbori de nuanţa cauciucului topit, vedeam plutind o siluetă suplă, îmbrăcată în negru. În alte circumstanţe, de-aş fi fost singur, probabil că acea apariţie radioasă m-ar fi obligat să ies din casă şi s-o urmez. Acum însă, când singura prezenţă de care eram conştient era doar Edith, doar soţia mea, respectiva nălucire nu era altceva decât o altă confirmare a vigorii imaginarului de care nu reuşeam să mă eliberez.

― Să ştii că după o vârstă oarecare un străin te poate iubi nu pentru ceea ce eşti, ci doar pentru ceea ce ai realizat. Concret, în situaţia ta, se poate spune că datorită cărţilor publicate, exagerat fie spus, ai cunoscut vecia. Doar pentru asta ai putea fi iubit. Bizar şi aproape ilar e cu totul altceva. E ciudat când unele realităţi doresc să devină doar nişte iluzii, crezând că astfel vor stăpâni nemurirea.

― Cu toţii trăim senzaţia că în urma noastră va rămâne ceva nepieritor.

― Îţi aminteşti de câte ori ai insistat să scrii numele meu în spaţiul rezervat dedicaţiei? Îţi aminteşti de împotrivirile mele în privinţa acestui aspect? Dacă ne referim şi la conturarea anumitor fragmente, la acele jocuri puerile, când în toiul nopţii mă trezeai pentru că nu ştiai care este cuvântul potrivit pentru anumite obiecte de uz casnic, atunci poate că acea menționare, acea dedicaţie o meritam mai mult ca oricare alta.

― Dar de ce conteşti prezenţa Elzei? Că doar tu m-ai ajutat s-o creez.

― Mă tem că ai găsit-o şi în realitate. Ai asociat această imagine perfectibilă fiinţei care ar putea exista doar pentru tine şi cu care, probabil, deja te-ai întâlnit.

Trăiam ca şi cum fiecare secundă ar fi fost ultima. Dar ştiam că ea putea pune capăt anilor noştri, uitând că am trăit împreună. Pentru o despărţire definitivă ajungea să înceteze să mă iubească tocmai cea care ştia cum se protestează când o răneam: îmi zâmbea. Mă simţeam oprimat. Expunerile ei induceau trăiri antitetice, de care nu reuşeam să scap şi care declanşau amintiri dintr-o realitate inexistentă. Era  ca şi cum, lipsit de forţa ripostei, aş fi fost doar un biet spectator al propriilor inepţii. Scenele închipuite se desfășurau undeva în adâncimile tainice ale Dunării. Despicând straturi de apă gelatinoasă, într-un spaţiu lipsit de repere clare, cuţitul din mâna mea lăsa urme de o luminozitate orbitoare, ca de sticlă spartă. Credeam tot ce imaginam. Vedeam ceea ce nu exista. Şi aproape că eram sigur de o presupunere cât se putea de bizară: tot ce ne înconjoară se schimbă doar graţie gândului nostru.

― Îmi convine ideea. Va trebui să plecăm, îi dădeam dreptate.

― Taci! a şoptit Edith, indicându-mi uşa de intrare.

Preţ de câteva secunde am rămas nemişcaţi. Ascultam cu atenţie. S-a auzit un scârţâit metalic. Pe urmă, un val de înjurături, aparţinând vocii total necunoscute, m-a făcut să-mi ies din fire. Căutam cuţitul. L-am văzut lucind în mâna lui Edith.

― Aruncă-l! i-am şoptit.

― Nu e cazul, răspunse ea. Ştiu cine e.

― Unele chei se potrivesc pentru mai multe uşi. Îndeosebi, pentru cele care se deschid în ambele sensuri, zise cea care, precum într-un vis confuz, izbuti să deschidă uşa casei noastre. Incontestabil, era o arătare stranie. Îmbrăcată în rochia de nuanţa fluviului matinal, cu părul revărsat în valuri peste umerii-i goi, emanând irizări metalice, femeia din prag mă privea ca şi cum m-ar fi cunoscut de o viaţă întreagă. Zâmbindu-mi, probabil că se aştepta la acelaşi răspuns din partea mea.

― Erika, interveni Edith pe un ton blajin.

― De când sunteţi soţi, ceea ce faceţi voi nu se numeşte sex, ci dragoste. Astfel, sunteţi privaţi de ceea ce rămâne tainic la respectivul act şi ce induce adevărata plăcere. Nu vă puteţi ascunde.

― Cine e? mi-am întrebat soţia.

― O veche şi bună cunoştinţă, răspunse Edith zâmbind în timp ce se apropia pentru a-mi şopti: E nebună.

Înţelegeam că-n asemenea ipostaze împotrivirea mea ar fi fost doar un act redundant. Mult mai potrivită era manifestarea pedanteriei ori a fariseismului care m-ar fi ajutat să las impresia falsă că totul era cât se putea de firesc. Poate că mă aflam undeva la hotarul propriului fantastic. Tot ce vedeam, auzeam şi simţeam mă obosea şi mă aducea într-un con al nedeslușirii tocmai pentru a întreţine şi a spori enigma şi drama timpului detaşat de firescul perceptibil. Uitam de mine însumi şi chiar eram pe cale să renunţ la ideea oricărui demers. Mă pregăteam să părăsesc acel spaţiu, diluat de luminile înserării grabnice.

― Mă găseşti în dormitor, spusesem soţiei pregătindu-mă să urc. Însă, apucându-mă de mână, ea s-a împotrivit imboldului meu nesperat.

― Am ceva pentru tine, mi s-a adresat străina din prag. Din buzunarul pantalonilor ponosiţi scoase un mototol de pânză neagră. Oftând, mi-a spus să fiu atent la ceea ce nu se vede.

― Erika, interveni Edith în timp ce nebuna îmi înmâna peșcheșul misterios. Va trebui să pleci şi să ne laşi cheia.

― Dacă sunt păstrate în boluri cu apă de ploaie, cheile nu ruginesc.

― Erika, insista soţia, ar trebui să te întorci acasă. În curând se va întuneca.

― Ştiai că există şi oameni de care nimeni nu-şi mai aminteşte?

― La revedere, draga mea!

― Bine. Am să plec. Dar să nu uitaţi că păsările au aripi doar pentru ca nimeni să nu cunoască locul în care mor. Acolo. Sus. În cerul lipsit din visul omului singuratic.

Atât eu, cât şi soţia, înţelegeam că n-avea sens s-o contrazicem. Tăceam privind-o cum se îndepărta. Pesemne că îndruga şi alte neghiobii.

― Îi mai dau uneori câte un ban, zise Edith.

― Ce naiba? aproape că am strigat deznodând bucata de ţesătură în care erau înfăşuraţi trei melci fără cochilii.

― Cred că ar trebui să te odihneşti. Lasă în seama mea. Mă voi elibera eu de toate astea. E doar o nebună. Ce vrei? La ce altceva puteai să te aştepţi?

Abia când urcam scările, am realizat că bucata de stofă în care au fost înveliţi boureii rămăsese în mâna mea. M-am oprit şi am privit-o cu atenţie. Un iz imposibil m-a făcut să închid ochii. Aproape hipnotizat, am şoptit: „Aşa miroase pielea Elzei.” Brusc, mi s-a părut că am revenit în punctul în care spaţiul şi timpul s-au contopit într-un întreg unitar plin de reamintiri ce căpătau sensuri noi, deschideau alte perspective, necunoscute şi acaparante, inducând varietatea motivelor confruntării cu propria persoană. Eram conştient că, rob al acestor ipostaze, eul raţional nu putea înfrunta partea necunoscută, încropită din sentimentalismul neînţeles, subversiv, plin de prezenţa ei. O vedeam mijind în fumuriul închipuirilor a ceea ce puteam fi şi ce preferam să consider amintirea propriei realităţi. Buimăcit, mă simţeam urmărit. Aveam certitudinea că soţia îmi cunoştea toate gândurile.

― Tot ce n-am spus a depărtat tot ce puteam avea.

Avea dreptate. Nu se lăsa impresionată de atitudinea mea plină de teatralitate. Mă cunoştea într-atât de bine, încât orice cuvânt, orice gând înşelător, orice grimă trădând o mirare prefăcută nu puteau anula convingerile că totul era tocmai aşa cum gândea ea. N-ar trebui să ne ferim de cei care ştiu totul despre noi. Sunt tocmai cei care ne iubesc.

― Mai ţii minte voiajul nostru din primul an al vieţii comune? insista încercând să mă întoarcă într-o realitate ce nu putea fi contestată. Într-o seară, pe malul Adriaticii, mi-ai spus că neprevăzutului vom izbuti să ne opunem inventând propriul nostru timp, respectând şi ascultând doar de gândurile amândurora şi nicidecum de ceea ce ni se va impune şi nu va concorda fericirii în doi.

Bănuiam că silindu-se să aducă la lumină locurile şi oamenii de atunci, ea încerca să-mi redeştepte sentimentele demult apuse. Încruntată, faţa ei trăda o mânie ascunsă. Ştiam că se simţea jignită, cum ştiam şi ceea ce urma să întreprindă spre a ne elibera de tonurile întunecate în care ne cufundam, amăgindu-ne unul cu iluzia celuilalt. Nu-mi recunoştea, dar ştiam că prezenţa mea fizică, în privirile şi în mintea ei, lăsa doar nişte umbre adânci, înspăimântătoare şi aproape de nesuferit. Era clar că nu-mi aminteam mai nimic din tot ce încerca să aducă la lumină. De multe ori vocea ei se risipea într-o sumedenie de ecouri cavernoase, lăsându-mă la fel de rece şi inexorabil ca şi pe vreun străin care habar nu avea de tot ce i se explica. Şi totuşi, abia acum, când aproape din instinct smulse ţesătura în care fuseseră înveliţi melcii, reuşeam să înţeleg un lucru esenţial. Prezenţele perfectibile din imaginarul nostru nu sunt altceva decât înfăţişările celor ce ni se află mai tot timpul alături şi, prin simplitatea lor, devin aproape neobservaţi; devin idealuri acolo unde obişnuinţa caută eternul.

― Rătăcind în tot ce doar credem că ne-ar putea aparţine, golim prezentul de amintirile care într-un viitor ne vor confirma faptul că am existat.

― Da, întări ea. Pur şi simplu ai confirmat ideea că iluziile noastre nu sunt altceva decât dorinţe de a stăpâni realităţi străine, filtrate prin prisma propriilor închipuiri. Uită-ţi trecutul pentru a trăi plenitudinea propriului prezent. Nu te pierde în ceea ce nu există… Elza asta, a ta, scriindu-ţi zeci de mesaje ce se doreau fragmente literare, însă, în realitate, erau doar nişte expozeuri pline de greşeli stilistice ori de altă factură, inconştient, îţi mărturisea doar o iubire amăgitoare. Din ceea ce avusesem dispoziţia să citesc, am realizat că mai tot timpul se lega de sufletul tău, de sufletul ei, de fuziuni metafizice, învederând o dragoste eternă. Vorbea de suflet ca şi cum sufletul ar fi ceva material, palpabil. A iubi, Nick, înseamnă a simţi împreună şi nicidecum de unul singur, doar închipuind existenţa celuilalt.

Îmi venea să zbier: Iar îmi vorbeşti de ea ca de o realitate? Uneori, prin tot ce spunea, prin felul în care accentua anumite cuvinte ori prin suspensiile ce-mi atrăgeau atenţia asupra imaginilor enunţate, ea mă purta dintr-o stare în alta, izbutind să-mi stăvilească chiar şi avântul acţiunilor ulterioare. După câţiva ani de viaţă comună, ajungea să mă privească într-un fel anume, pe care îl cunoşteam numai eu, ca să înţeleg când ar trebui să tac ori când ar trebui să mă opresc din acţiunile ce-i deranjau pe alţii.

― Nu te lăuda cu ceea ce ai realizat doar pentru tine. Pentru noi. În timpurile de acum, cu toţii, ne considerăm atât de frustraţi, încât, observând realizările semenilor, nu ne putem abţine să nu încercăm să-i încurcăm în ceea ce fac; să-i persecutăm. Realizezi cât de mult a stagnat dezvoltarea psihică a individului, ceea ce ar trebui să-i ratifice personalitatea manifestată prin caracterul unicităţii? Chiar dacă nu obţinem nimic, ne bucurăm când celălalt pierde ceea ce ne-am dorit dintotdeauna şi ce, în mod sigur, nu vom obţine niciodată. Confruntându-mă cu asemenea situaţii, eu, spre exemplu, apelez la anumite subterfugii. Unele noduri nu unesc doar două părţi rupte. Sunt făcute intenţionat. Doar pentru a induce în eroare.

― Doare, dacă n-ai să atingi. Iar dacă vei atinge, durerea va deveni insuportabilă.

― Cu unii oameni poţi trăi o viaţă întreagă şi nici n-ai să observi cicatricea de pe umărul lor stâng. Pe alţii ajunge să-i vezi o singură dată, ca să nu uiţi tot restul vieţii că au avut un simplu neg pe mâna, preţ de câteva secunde, întinsă înspre tine.

Aparent, aceste replici nu se-nchegau într-o discuţie firească, în ceva ce ar explica situaţia în care ne aflam. Însă ştiam că doar cu ea reuşeam să iniţiez asemenea jocuri ale acuităţii.

― Nu ştiu. Nu ştiu unde mă voi opri cu aceste fabulaţii, cu Elza şi cu tot ce…

― … există, reîncepu Edith. Că ar trebui s-o cunoşti, reiese chiar şi din amănuntele prezente în toate prozele tale. Pe deasupra, am găsit în calculatorul tău nişte înregistrări audio ale vocii pe care am senzaţia că o cunosc chiar şi eu. Nu ştiu unde puteam s-o aud, dar mi se pare că aparţine unui om suferind. Poate că ar trebui s-o găsim şi s-o ajutăm. Astfel, ne vom elibera şi de această povară de prisos.

― De-aş reuşi să-mi amintesc orele ce-au precedat accidentul…

― Mi-ai spus că în una din maşini, intrate în coliziune, era o femeie ce, oarecum, ţi se părea cunoscută.

― Ce vrei să insinuezi? m-am alarmat.

― Nimic. Dar pentru a afla esenţialul, mai întâi ar trebui să cunoşti amănuntele ce, la prima vedere, par lipsite de sens. Irelevante.

― Dezbracă-te! i-am poruncit.

Urcând spre dormitorul de la etaj, o priveam cum rând pe rând îşi scotea ciorapii, pantalonii, cămaşa. Apoi, doar ca o umbră de care îmi aminteam destul de vag, s-a întins în patul îmbrăcat în atlazul de nuanţa Dunării.

― Aştept, a şoptit. E rândul tău.

― Ce-i cu cicatricea de pe umărul tău stâng? De când o ai?

Va urma

Despre Nicolae CORNESCIAN

Nicolae CORNESCIAN a scris 16 articole în Revista de suspans.

Nicolae Cornescian Volume publicate (în limba ucraineană): "Atingerea aşteptării" 2001 (Editura Mustang, Bucureşti) "Imperii de iluzii" 2005 (Editura Mustang, Bucureşti) "Cartea morţii" 2009 (Editura RCR Editorial, Bucureşti) Premiul de debut ex-aequo al UNIUNII SCRIITORILOR din ROMÂNIA pentru volumul "Atingerea aşteptării" (2001) Proză, poezie şi piese de teatru în diverse reviste literare din România (Vatra, Convorbiri literare, Poezia,Orient Latin, Arcada, Archeus, etc.); Ucraina, Rusia, Slovacia, Cehia, Serbia şi Croaţia (în trei limbi slave).

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *