Foileton: Extreme (8)

11.

Nu ajungea să-mi confirmi şi să împlineşti toate poveţele mele. Pentru a regăsi veracitatea propriului trecut, voiam să crezi că înţelegeai tot ce-ţi spuneam. Te minţeam, pentru că tot ce părea uitat putea fi întors doar graţie acestor perfidii, instigări necesare inducerii haosului, ca un cerc de lumină spontană răsărind pe suprafaţa apei liniştite, conturând necunoscutul tău. Trebuia să denaturez prezentul în care nu te recunoşteai dintr-un motiv cât se putea de simplu: doream să distingi clipa în care, aidoma talazurilor despicate de tăişul ce cândva slujea drept ac indicator al ornicului din far, măsura timpul comun, amintirile noastre s-au detaşat, au încropit alte adevăruri, alte vieţi. Doar tu cunoşteai acest loc. Ca să nu mă mint, iubind pe cel care erai doar pentru mine, erai într-un trecut aproape incert, cel care s-a distanţat chiar şi de el însuşi, mi-a umplut realitatea doar cu nişte impresii false, doream să crezi că-nţelegeai tot ce-ţi ziceam. Nu ţi-am spus. Nici nu ştii ce durere suportam atunci când te îmbrăţişam şi simţeam că îmbrăţişez doar o umbră; rece şi estompată. Când apăreau brusc şi în viaţa mea, aveam senzaţia că unii străini veneau de nicăieri. Tu, în schimb, poate pentru că ai venit de nicicând, cu toate că te cunoşteam mult prea bine, simţeam că alături îmi erai dintotdeauna. Îmi aminteam ziua în care te-am cunoscut, împrejurările şi primele cuvinte, schimbate cu un uşor tremur în glas, dar senzaţia că în prezenţa ta pur şi simplu doar repetam tot ce-am uitat îmi inducea un profund sentiment de nelămurire. Erai atât de prezent, încât tot ce îmi oferea libertatea de a fi eu însămi pălea ori devenea mult prea comun, anodin, uzual. Căutam să dau sens zilelor petrecute în absenţa ta. Mă abandonam gândurilor sediţioase, preocupărilor minore, diminuând timpul singurătăţii, orele în care nu se întâmpla nimic important, pentru că rezultatele obţinute nu puteau fi apreciate la adevărata lor valoare. Citeam şi înseram ideile pustiitoare, stăpânindu-mă zi de zi. Le confeream o posibilă formă a literaturii de sertar, dar, de fiecare dată, ca dintr-un final de vis ori dintr-un loc în care lipsea ritmul secundelor ameninţătoare, apăreai tu. Mă opream şi, ducând mâna la inimă, ca şi cum aş fi încercat să verific tactul răstimpului pierdut, înţelegeam că iluzia fiinţării tale îmi golea viaţa tocmai de acele clipe din care s-ar fi putut înfiripa un destin împlinit. Unii străini intersectează itinerariul ursitei noastre doar pentru a ne dovedi că totul ar putea fi altfel, mult mai simplu şi asemănător visului ce ne frământă când ei se retrag undeva în plăsmuirile noastre. Ne-mbătăm cu fericirea promisă, căutăm iubiri iluzorii, dar nu realizăm că tot acest imposibil aparţine tocmai celui care lipseşte prezentului nostru.


Copyright © 2013, Cristofor Arts


Când erai alături, nu mă grăbeam. Chiar dacă Edith stăruia în insistenţele sale, mă implora să te uit, zicea că nu eşti singur; chiar dacă îmi vorbea de fiica ta ca şi cum ar fi un copil pe care i se părea că îl cunosc, nimic din tot ce aflam şi nu era confirmat ori infirmat de tine nu avea sens. De Edith nu mă feream. Cunoşteam toate atrocităţile ei, faptele demne de persoane frivole şi nicidecum de cea care era sora mea. Ştiam că mai mereu, indiferent de circumstanţe şi oamenii cărora trebuia să li se acorde un anumit respect, ea amăgea prin simplul fapt că lăsa să se creadă cu totul altceva. Îşi trăia viaţa cât se putea de superficial. Neglija tot ce părea de o însemnătate majoră. Fără motiv, iniţia sumedenii de acţiuni atavice şi, în calitate de spectator al inepţiilor sale, mă obliga să asist şi să iau parte la propriile purtări, determinându-mă să cred că dreptatea rezultată din promiscuitate întotdeauna se afla doar de partea ei. Ca în nişte episoade cu efecte tardive, mai mereu mă deruta şi mă îndepărta de propriile imbolduri. Pur şi simplu îmi demonstra nonsensul lor, faptul că tot ce iniţiam fără sprijinul ei în mod cert, în cele din urmă, căpăta un aspect insondabil. Era tocmai acea fiinţă ce trebuia salvată chiar şi de ea însăşi, ca să nu te distanţeze de adevărul tău, ruinându-te în cele din urmă. Chiar şi simpla sa prezenţă acţiona asupra ta ca un torent de opinii pe cât de halucinante, pe atât de nimicitoare. Abia când ai apărut tu, am înţeles această latură malefică a surorii mele. „De ce să nu fii tu însăţi?” mă convingeai ocupându-i locul, apropiindu-te. Când îmi vorbeai de Edith, în glasul tău învăluitor percepeam urme de rezonanţe insidioase, deconspirând un fel de repulsie, ceva ca o penitenţă. Poate că era doar o prolixitate, însă prezenţa ta mă elibera de elanurile vanitoase ce, în mod sigur, duceau spre necunoaştere, înspre genunea datorată omiterilor importante.

Trebuia să recurg la concesii. Trebuia să risc. Te-am rugat să-ţi iei medicamentele. Te-ai supus. Spuneai că de la ultima doză n-a trecut intervalul necesar de timp. Te minţeam etalându-ţi înşiruiri de explicaţii false, rezultate din conversaţiile cu doctorul Klauss.

― Bine, te-ai decis. Adu-le!

Ai adormit.

*

Indiferent de intensitatea rămasă din lumina timpului apus, pentru a rezista prezentului fluctuant, recunoscând, ar trebui să acceptăm unduirile imprevizibile ale umbrelor ce confirmă prezenţe reale. Indubitabil, tot ce-am trăit a contribuit la edificarea timpului actual. Însă, credinţa în ce putea fi şi nu s-a întâmplat, ci s-a consumat doar undeva în imaginarul nostru, reprezintă un pericol ascuns pentru existenţa noastră. Induce alte gânduri, alte vreri, pe care le credem posibile într-un viitor apropiat. Şi chiar de se împlinesc toate aceste veleităţi, în acest caz un rol esenţial îl joacă timpul subiectiv, vârsta noastră. A repeta înseamnă a imita. E clar că reluând descoperim şi alte laturi, ce iniţial ne erau ascunse, dar nicio repetiţie nu va avea frumuseţea şi farmecul primelor încercări, născute spontan, din instinct, izbăvite de saturaţia judecăţii. După treizeci de ani a iubi înseamnă a gândi şi a te feri de greşelile pe care ai putea să le comiţi. Însă chiar şi acum continuăm să credem în propriile păreri doar pentru a ne învinge singurătatea abundând de speranţe confundate cu împliniri.

Pentru a reuşi, n-ar trebui să ştim că unele lucruri rămân imposibile.

Îndată ce s-a trezit, cu o vădită impacienţă scrutând interiorul total necunoscut, Nick a cerut să i se aducă apă. Broboanele de sudoare de pe fruntea sa, pielea ca de var brăzdată de macule vineţii, degetele ce tremurau, căutând parcă ceva real de care s-ar putea agăţa, starea sa în cele din urmă, toate astea îmi induceau o profundă îngrijorare şi teama că finalul devenea iminent. În ciuda posturii deplorabile, deschizând ochii, privindu-mă, găsi forţa de a-mi zâmbi. I-am întins paharul cu ceai rece şi îndulcit.

― Mint cu toţii. Nu-i cred. Accept doar sfaturile tale, singurele adevăruri ce-mi confirmă existenţa.

― Ştii ce înseamnă să-ţi lipsească omul fără de care nici nu ştii cine eşti?

― În fiecare străin găseam ceva ce trebuia să-ţi semene, ce cunoşteam şi simţeam că era doar al meu. Căutam necontenit, în locuri în care timpul nu avea niciun sens. Nu puteam să-l percep, pentru că mi se părea că dincolo de orice oprelişti izbutisem să înfrunt chiar şi hotarele visului. Poate fiindcă te vedeam în tot ce putea exista, acum am senzaţia că în tine recunosc chiar şi ceea ce doar pare a fi posibil.

― Ţi se pare că nu te crede nimeni?

Nu aveam de ales. Justeţea propriilor convingeri putea fi confirmată ori zdruncinată de vorbele şi, mai ales, de acţiunile soţului. Forţând nota, obligându-l să mă creadă, aducându-i zeci de exemple din trecutul comun, toate aceste osteneli ar fi fost doar o pierdere de vreme. Din dorinţă de a nu mă insulta, probabil că el m-ar fi lăsat să înţeleg că recunoştea tot ce i-aş fi povestit. Şi poate că, datorită capacităţii sale de constatare şi asociere, îmbinând lucrurile şi faptele realităţii posibile cu imaginile scornite de închipuirea sa, poate că m-ar fi convins de totala sa însănătoşire. Mai mult decât faptul că m-ar fi înşelat, aş fi suferit din pricina ideii că în acest caz s-ar fi minţit chiar pe el însuşi. În mod sigur, interpretările duplicitare ar fi dus la despărţirea definitivă. În acest caz, chiar de-aş fi suferit, aş fi găsit forţa necesară de a-mi continua viaţa. În schimb, eram sigură că el n-ar fi fost capabil să-şi observe propriile neajunsuri. N-ar fi pătimit, ci tot restul vieţii ar fi simţit doar ceea ce n-ar fi înţeles niciodată. Cu timpul, sentimentele care în primii ani de existenţă comună se exprimă cât se poate de direct, cu timpul, în orice relaţie firească aceste manifestări se interiorizează. Se apropie de nivelul instinctelor, felului nostru de a fi, a ne comporta, a reacţiona şi îndeplini dorinţele celuilalt. Şi nici nu trebuie să ne gândim în asemenea momente. Pur şi simplu acţionăm ca şi cum totul ar fi cât se poate de firesc. Neînsemnatele controverse, sesizate de străini, nu sunt altceva decât o modalitate subiectivă de a te abandona ghiduşiei. Altfel spus, îmi amintesc că de multe ori soţul meu insista să recurgem la asemenea stratageme. Mă obliga să-l atac, voind astfel să observe reacţia celor din jur, interesul şi capacitatea lor de pricepere.

― Mi se pare că m-am îndepărtat de adevăr, se justifica ridicându-se şi apropiindu-se de geam. Privind în zare, dincolo de tot ce avea sens, încerca să-mi ascundă tulburarea sa. Se cufunda într-o tăcere mistuitoare. Ignorând şerpuirea luminii pestilenţiale, de parcă desprinzându-i silueta de restul văzduhului apăsător, îmi apărea doar ca un suflet căutându-şi un loc anume, doar al lui, acolo unde, ca pe un drum neumblat, brusc pierduse legătura chiar şi cu propriul timp. Dincolo de acest punct nu mai exista nicio amintire. Era locul şi ora accidentului.

― Prefă-te că nici nu sunt aici. Nu mă privi când îţi vorbesc. Rămâi acolo unde eşti şi gândeşte-te că tot ce am să-ţi spun nu e altceva decât propria ta părere. Poţi s-o accepţi sau poţi s-o refuzi. Şi încă ceva: închipuie-ţi că nu mă cunoşti.

― Credeam că erai chiar visul înspre care mă îndreptam o viaţă întreagă. Dar abia acum înţeleg că eşti mai mult decât atât. Aidoma nefiinţei pe care nici nu reuşeam s-o percep alături, tu mi-ai oferit totul, pentru că m-ai lăsat să fiu tocmai eu. Nu-mi amintesc să-mi fi cerut să mă schimb de dragul tău sau de dragul altora. Nu spuneai „Nu!”, când trebuia să te împotriveşti. Acceptai chiar şi ceea ce devenea insuportabil. Şi de-ar fi să-mi cer iertare, nu nedreptăţile tolerate ar trebui să le înşir; ar trebui să-mi amintesc doar un simplu fapt, faptul că nu te observam tot acest timp.

― Acum, când ţi se pare că nu mai avem niciun viitor, te întrebi dacă te mai iubesc? Ţi-am dăruit tot ce nu vei reuşi să-mi întorci niciodată: trecutul meu.

În ciuda reticenţei înşelătoare, ignorând solemnitatea ce-l caracteriza în asemenea momente, a cedat şi, pe un ton ce parcă nici nu aparţinea celui pe care-l cunoşteam atât de bine, mi-a mărturisit:

― De-aş fi pierdut totul, aş fi rămas liber. Dar de te-aş fi pierdut tocmai pe tine, aş fi ajuns veşnicul prizonier al neantului. Cei care iubesc cu adevărat, niciodată nu vor înţelege ceea ce-i doare, nu se cere şi nu se poate explica.

În alte circumstanţe aceste cuvinte probabil că m-ar fi obligat să mă ridic şi să mă abandonez îmbrăţişărilor sale, să-i mulţumesc pentru felul său de a fi şi a vedea în mine tocmai pe cea care doream să-i devin. Acum însă, când totul era mult prea confuz, ştiam că ideile exprimate nu aveau nicio legătură cu realitatea lui, cu realitatea noastră, ci, mai degrabă, defineau acele fantezii ce îmi confirmau faptul că el pur şi simplu nutrea o neclintită râvnă de a-mi demonstra că era altcineva.

― Nu ştiu dacă ţi-am spus, dar am ucis un om, încercam să mă eliberez de durerea acumulată în ultimele zile. Simţeam că nu mai rezist. El nu mă putea ajuta, dar simplul fapt că mă asculta, mă făcea să-mi simt sufletul eliberat de povara umbrelor murdare, adunate în ultimele zile. În interiorul meu se decojea ceva purulent, dureros şi tot mai prezent.

― Ştiu, îmi răspunse cât se putea de firesc.

― Era… Dar nu m-a lăsat să-i explic.

― N-ai ucis pe nimeni, a răbufnit izbind cu pumnul cremona ferestrei. Ca într-un film de prost gust m-am năpustit asupra lui şi, aproape inconştient, mi-am cerut scuzele de rigoare. Mi-au trebuit câteva minute bune să realizez cât de mult am greşit amintindu-i de acel deces accidental.

― Edith, a schimbat firul discuţiei, aranjează-ţi părul, ca să arăţi ca şi atunci când ne-am cunoscut. Mie, practic, îmi e imposibil să întorc timpul de care nu-mi amintesc, dar tu ai putea să mă ajuţi să revin acolo unde viaţa mea pare că s-a oprit definitiv. Taie-ţi unghiile şi lasă-mă să-ţi scot inelul ce confirmă ziua cununiei noastre, ultima zi pe care o mai ţin minte din tot acest trecut nebulos.

― Nick, nimeni nu poate schimba ceea ce i s-a refuzat.

― Mai întâi scoate-ţi hainele, iar apoi adu-mi cuţitul de bucătărie. Şi te mai rog să nu încerci să te împotriveşti când am să-ţi spun Elza.

L-am ascultat. Probabil că jocul iniţiat nu avea nimic din violenţa rezultată în urma viziunilor instantanee, din cuvintele sale ce, oricât de ciudat nu ar părea, insuflau curajul de a îndura orice cataclism ulterior. Cu ochii lărgiţi priveam cuţitul aflat în sertarul din lemn de mahon cu incrustaţii de sticlă albastră. Nu-i pricepeam utilitatea, dar admiteam că nu era altceva decât un obiect rece şi banal, urmând a fi folosit doar pentru simpla tăiere a vreunei sfori ori a ţesăturii ce proteja ceva important, ceva din trecutul său, cum ar fi, spre exemplu, vreun caiet cu notiţe. Ignoram alte gânduri. În timp ce cu tifonul înmuiat în alcool ştergeam lama lucioasă, scrutam orizontul poleit cu irizări metalice, de cobalt şi carmin. Cu siguranţă că-n acele minute nu-mi dădeam seama de gravitatea situaţiei în care mă aflam. Primejdia fusese înlocuită cu bucuria trăită la gândul că Nick dădea semne clare de revenire.

Când m-am întors, l-am găsit străin şi schimbat.

― Ca să nu sufăr, nu de tine, cel din realitate, trebuia să mă eliberez, ci doar de gândul că tu exişti. Ar fi fost ca şi cum aş fi încercat să smulg un organ viu, sângerând de fiecare dată când începeam să mă tem că am să te pierd.

― Căldura atingerilor tale ar fi topit sarea depusă pe rănile acestor mâini, spuse îngenunchind lângă fereastra cu volute.

― Ajungea să mă uiţi tocmai tu, ca să nu mai exist pentru nimeni.

― Apropie-te, mi-a poruncit. Taie-mi degetul pe care port verigheta.

Îl priveam cu stupoare. În ochii-i scăpărători lumina apusului începea să se-nchege în jerbe de spumă. Mâna de care-mi vorbea tremura în acvariul din stânga sa; umplut cu nisip şi cioburi de sticlă, amintind pietre semipreţioase. Devenea irascibil. Veştejeala obrajilor şi aşa livizi trăda persistenţa unei stări instabile, pe care o contesta cu vehemenţă. Rânjea sarcastic. În acel surâs ipocrit descopeream o posibilă stare de penurie.

― Nu-ţi irosi viaţa, căutând imposibilul din închipuirile tale. Trăieşte-ţi prezentul apropiat ca şi cum fiecare clipă şi tot ce atingi ar defini tocmai desăvârşirea imaginată, încercam să-l aduc la realitate.

Tăcea. Am continuat pe acelaşi ton categoric:

― Ştii că puteam să te fac să te simţi singur şi străin? Ajungea să-ţi spun că sunt fericită. Chiar şi fără tine.

― Nu fabula! a răbufnit. Ştiu ce fac.

Îmi venea să zbier. Nici măcar nu-mi puteam închipui de ce era capabil în acele momente. Când am îngenuncheat lângă el, sprijinindu-mă cu palma stângă de pardoseala mochetată, când pentru câteva clipe am închis ochii, cu o forţă inumană el izbuti să-mi smulgă cuţitul. L-a ridicat la nivelul ochilor săi. Am strigat. M-am crispat la gândul că m-ar putea răni. Din instinct, aproape pierzându-mi cumpătul, am încercat să-l îmbrâncesc. Dar efortul meu s-a dovedit zadarnic. Nu-mi venea să cred că putea fi chiar cel pe care nici nu reuşeam să-l imaginez. Simţindu-mă pătrunsă de privirile-i tăioase, am închis ochii. De undeva din subconştient, au ţâşnit suprapuneri de imagini sinistre. Căpătând un luciu vitros, stropii de sânge orbitor închegau în aerul dimprejurul nostru. Se părea că se desprinseseră tocmai de sticla geamului care acum începea să trepideze. Pluteau primprejur. Se lipeau de tot ce reflecta lumina. De ochii mei. De ochii lui.

― Fac orice, dar opreşte-te până nu e prea târziu, l-am implorat.

― Spune-mi că Elza există şi că e sora ta.

Decât să-l mint şi să-l las să trăiască şi mai departe în amăgiri, preferam moartea. Chiar dacă lama cuţitului scânteia deasupra capului meu, am ales tăcerea. Brusc, m-a năpădit un plâns incontrolabil. Ştiam că lacrimile mele nu puteau reflecta mai nimic din nuanţa privirii sale.

― Crede-mă că de una ca tine nu m-aş fi putut îndrăgosti niciodată. Şi mai pretinzi că eşti soţia mea.

― Eu… Eu sunt Elza.

Nu ştiam ce să-i mai spun. Cu toate că eu eram cea osândită, mă cuprindea compasiunea faţă de cel care-mi era adevăratul soţ. Mă simţeam ca şi cum l-aş fi înşelat, impunându-mă şi dominându-l chiar şi datorită faptului că în tot acest joc stupid eu eram unica persoană care manevra frâiele realităţii. Iritante şi aproape sarcastice, exprimate cât se putea de clar, cu un vădit caracter pe cât de ameninţător, pe atât de concis, vorbele sale spulberaseră calmul emfatic înspre care doream să-l aduc. Chiar şi vocea sa, ca o vibraţie instabilă, emanând de undeva dintr-un gol tainic, de parcă prezent tocmai în interiorul inimii sale, exala un fel de reticenţă abuzivă, capabilă de a dezarma şi a spori distanţa dintre noi. De-aş fi încercat să mă opun pentru a nu ştiu câta oară, de l-aş fi lovit, considerând că pierduse controlul asupra sa, cuţitul de deasupra creştetului meu ar fi retezat desenul tapisat cu obiecte instabile, schimbându-şi locul în cameră nu atât în privirea, cât, mai degrabă, în gândul meu. Sub povara luminii emanate din acvariul din stânga sa, pereţii s-ar fi risipit în mii de cioburi şi fluturi de nisip, întâlniţi în visul din noaptea plecării sale. Înjosită, aşteptam următoarea mişcare.

― Ajunşi la limită, ne simţim neajutoraţi. Doar hotarele realităţii induc bucuria resimţită în faţa noilor perspective. Graniţele din mintea noastră întotdeauna vor confirma un profund sentiment antagonic, cel al însingurării şi înstrăinării chiar şi de propria persoană.

Nu m-a ascultat. Mi-a poruncit să mă întind cu faţa în jos. Să-mi depărtez mâinile şi picioarele. Supunându-mă, câştigam secunde preţioase.

― Oricum, suferim cu toţii. Însă doar unii din noi alături îi avem tocmai pe cei care, înţelegându-ne suferinţa, cu un simplu zâmbet pot îndepărta tot ce ne doare.

― Taci! a zbierat.

― În acest caz poţi să faci tot ce vrei cu mine, că tot nu-ţi pricep intenţiile şi scopul înspre care te-ndrepţi. Nu ştiu ce vrei să obţii, dar fără mine n-ai să reuşeşti.

N-a mai ripostat. Din poziţia în care mă aflam reuşeam să văd cum din spatele acvariului ridicase ceva ca o sfoară. Mi-a spus să închid ochii şi să-mi reţin respiraţia. Ceva umed şi rece îmi atingea pielea gâtului. Simţeam că mă sufoc. De starea paraliziei nu mai puteam scăpa. În acele momente orice împotrivire n-ar fi fost altceva decât o provocare. El, doar el poseda această forţă stranie: îţi lăsa impresia că, pustiind spaţiul închis şi ameninţător, golea chiar şi timpul tău, izbăvindu-te de orice gând, de orice sentiment. Nedumerită, pe un plan apropiat al propriei minţi, vrăjită parcă, îi urmăream mişcările sigure, lente, concise. Poate că în momentele critice, între ceea ce închipuim şi ceea ce există şi-n realitate, dispare orice diferenţă. Chiar dacă nu le vedem, în detaliu şi cu precizia fiecărui contur, frica transpune imaginile spaţiului apropiat pe membrana imaginară, croită de mintea noastră.

― Unde e Lara? m-a întrebat în timp ce cu mâinile-i aspre întindea nisipul din acvariu pe trupu-mi gol, abandonat unui tremur incontrolabil.

― Lara? am repetat nedumerită.

― Fiica noastră.

― Noi… noi nu avem nicio fiică.

― Dacă n-avem nicio fiică, îi auzeam glasul zeflemitor, atunci am să te rog să nu mai respiri. Îţi va fi mult mai uşor să suporţi durerea.

― Spune-mi Elza! îl imploram plângând.

― Edith, şi eu te-am iubit.

Va urma

Despre Nicolae CORNESCIAN

Nicolae CORNESCIAN a scris 16 articole în Revista de suspans.

Nicolae Cornescian Volume publicate (în limba ucraineană): "Atingerea aşteptării" 2001 (Editura Mustang, Bucureşti) "Imperii de iluzii" 2005 (Editura Mustang, Bucureşti) "Cartea morţii" 2009 (Editura RCR Editorial, Bucureşti) Premiul de debut ex-aequo al UNIUNII SCRIITORILOR din ROMÂNIA pentru volumul "Atingerea aşteptării" (2001) Proză, poezie şi piese de teatru în diverse reviste literare din România (Vatra, Convorbiri literare, Poezia,Orient Latin, Arcada, Archeus, etc.); Ucraina, Rusia, Slovacia, Cehia, Serbia şi Croaţia (în trei limbi slave).

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *