Foileton: Extreme (6)

Partea a II-a

9.

Să încerci să cunoşti un suflet străin e un chin insuportabil pentru sufletul tău. Mai ales când încetezi să crezi chiar şi în tine însuţi, dar continui să speri că altul îţi va da crezare. Cauţi neîncetat şi nici nu observi că, treptat, devii tocmai imaginea pe care o ignorai, te temeai de ea ca de o răsfrângere neînţeleasă, de vedenia întrupată tocmai din gândurile tale, mistuindu-te şi accentuându-ţi singurătatea de care nu reuşeşti să scapi. Te întrebi cine eşti, ca să poţi să-nţelegi cât de grea îţi e viaţa în absenţa celuilalt. Îndeosebi, acum, când ştii că el ar putea face parte chiar şi din destinul tău, dacă ţi-ai aminti că şi el, probabil, chiar şi la modul sarcastic, încă se mai gândeşte la tine. Şi dacă joacă fals, dacă te aşteaptă, înţelegi ce pierzi tocmai în acest prezent? Ştii că asemenea oameni refuză realitatea pentru că se tem de ea? Ei nu văd niciun viitor, cum nu văd nici trecutul trăit. Timpul lor se desfăşoară dincolo de spaţiul realităţii, acolo unde nu există limite certe. Dacă nu-ţi aminteşti, nu ai cum să uiţi. Singurătatea îţi oferă un privilegiu important: o libertate absolută. Un spaţiu, un timp…

Era un alt spaţiu, lipsit de ecouri şi plin de stampe abandonate parcă unor mişcări imperturbabile, induse de gândul meu, de dorinţe vindicative. Dincolo de firida ferestrei creştea pustietatea. Aici, în casa mea, bărbatul îmbrăcat în albastru iradia un aer absent. Înţelegeam că în prezenţa străinilor care populează spaţiul existenţei noastre, dar care ne ignoră şi se feresc chiar şi de privirile noastre, ne simţim singuri şi neajutoraţi. Aplecat deasupra documentelor aranjate minuţios, omul de care povestesc părea doar un mort de care îţi aminteşti în momentele de cumpănă. Ochii aproape lichizi şi trupul ca de sticlă mă făceau să cred că năzărirea din faţa mea nici măcar nu respira. Nu îndrăzneam să-i vorbesc. Folosindu-mă de inelul cumpărat în timpul sejurului pe litoralul Mării Adriatice, pe geamul translucid intenţionam să crestez conturul inimii. Însă mâna mea trecuse prin golul ferestrei. În locul sticlei, transparenţa necesară fusese înlocuită de o pojghiţă subţire de apă. O lume greşită popula necuprinsul văzut. Arborii de gheaţă acaparau fundalul statornic al fluviului pe care se oglindea un cer fisurat. Ca într-un miraj, în zare fremătau unduirile nuanţelor stacojii, amintind zborul decupat de resturi înzăpezite. Era ca şi cum, în mod intenţionat, cineva ar fi scrijelit o sumedenie de semne confuze doar pentru a spori dezordinea ivită. Nimeni nu mai întârzia pe aleea sticloasă a scuarului care ducea înspre estuar. Toate drumurile se opreau la marginea ipotetică a ţărmului retras într-un conglomerat de lumini translucide, lăsând impresia că în acel loc, între vis şi realitate, se produceau tocmai diluările necesare. Cum se putea exista între asemenea racle difuze? Între aparenţe?

Abia acum înţelegeam că fericirea nu înseamnă să fii conştient de faptul că şi-n această lume ai un loc doar al tău. Înseamnă să ştii că acasă, în propria ta casă, te aşteaptă un om apropiat. Singurul om din viaţa ta fără de care n-ai să înţelegi că adevărata existenţă nu e chiar ceea ce visăm, ci, mai degrabă, e mult mai mult decât orice imaginar de care suntem capabili. Sunt ore, sunt zile, sunt anii ce îţi confirmă necontenita prezenţă. În acest caz, sentimentul imanenţei rezulta tocmai din convingerea că visul împlinit, rămas pentru totdeauna, era doar al meu. Reprezenta totalitatea gândurilor neîntinate, încropite în trecutul diferit de alte destine. Şi din acel răspas, ca dintr-o torsiune de timpuri diferite, trebuia să vii tocmai tu. Din speranţele şi dorinţele mele. Din anii, din ziua, din secunda în care pe nisipul ţărmului scrisesem un nume uzual. Cu timpul, cuvântul fusese şters de paşii străini. Însă cine s-ar fi gândit că talazul fluviului aflat în reflux va întoarce acea amintire? Numele tău. Tu. Aici. Pentru tot restul drumului. Cu toţii primim doar ceea în ce ne străduiam să credem.

Era un alt timp. Regăsit în tine, trecutul avea capacitatea de a absorbi recrudescenţa prezentului, anulând chiar şi inconsecvenţa amintirilor. Pentru că în mintea mea, imaginea omului iubit, îndestulându-mi viaţa, trebuia să desemneze eternul prezumtiv. Tu nu puteai să exişti dincolo de închipuirile mele. Visat de alţii, te abandonai tăcerilor văduvite chiar şi de ecoul vocii mele. Nu-mi răspundeai. Nu reuşeam să te eliberez de iluzia imanenţei, de tine însuţi. În acele momente chiar şi aerul din interior devenea mult mai rece, stăpânit de adierile sărate, prelinse de dincolo de fluviul nostru, dincolo de care nu putea exista nimic, absolut nimic. În asemenea situaţii eram înclinată să caut secvenţe definitorii, demne de a ne izola în spaţii aparent intangibile, dar sincrone. Aşezată la masa de lucru, îţi scriam ca şi cum aş scrie unui străin ce nici măcar n-ar trebui să existe. Scrisul avea o forţă majoră: anula succesiunea evenimentelor impuse de efemerul istovitor. Nu aşteptam niciun răspuns din partea ta. Bănuiam că înţelegi totul. Gândurile pot pătrunde dincolo de ceea ce ne e dat să vedem. Ştiai că aici, în imaginarul meu, gesturile tale anulau chiar şi cele mai neînsemnate vibraţii ale obiectelor dimprejur? Flăcările care mistuiau autovehiculul avariat căpătaseră nuanţa cerului la apus. Între elementele planului apropiat şi decorul de un roşu întunecat nu mai exista nicio limită clară. Pandantivul din mâna ta amintea o copie neizbutită a inimii uscate, stoarse. Stropii de sânge se închegaseră în colbul de rubin. Pe manşetele cămăşii tale. Pe guler. Lucind, reflectau fisurile orizontului incendiat. Cu toate că nu eram acolo, în oglinda retrovizoare îmi vedeam chipul lipsit de orice expresie clară.

Am omis anumite secvenţe. M-am întors într-un alt timp.

Dar ce m-a făcut să cred că pot opri denegarea ta? Insistând, plângând, căutând să înving cu şoaptele fără sens liniştea ta asurzitoare. Cine mă închipuiam? Cea care îţi scria destinul? Dacă îţi refuzam privirea, nu însemna că nu te iubeam. Plângeam şi nu voiam să simţi durerea mea. M-ai rugat să sting lumânarea, însă nu ştiai că în acele momente nu eram capabilă nici măcar să respir. Mâna mea nu mai simţea nimic. Aceeaşi mână, care, noapte de noapte, se odihnea deasupra inimii tale. Nu ştiai adevărul, dar tocmai eu eram cea care avea nevoie de acest gest obișnuit. Doar aşa izbuteam să adorm. Abandonată ritmului constant, mă ademenea germenul altei vieţi, fără de care existenţa mea era de neconceput. Cum aş fi putut să te ating? Între degetele palmei drepte închegase o crustă subţire, de ceară şi lacrimi. Şi totuşi, în întunericul aproape vâscos, ştiam că simţi durerea mea. Ai sărutat locul rănit. „Dar ce m-a făcut să cred că refuzul meu te-ar putea îndepărta de o lume întreagă?” te întrebai ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut. „… doar faptul de a nu te pierde tocmai acum, când şi lumânările au devenit de prisos, în această casă. Când nu mai am nevoie de lumină, ca să ştiu că te uiţi drept în ochii mei. Când ecoul inimii mele cunoaşte doar o singură retragere: în tăcerea ta.” „N-aş îndrăzni să evadez din viaţa ta, pentru că doar tu îmi oferi o libertate absolută”, ţi-am spus printre lacrimi.

Era un alt timp.

― Există şi locuri în care am fost daţi uitării, cum există şi senzaţii că, în prezent, locuim într-un spaţiu greşit. Nimic nu ne aparţine pentru totdeauna. În totalitate.

Erai pretutindeni. Existai prin cuvinte şi în cuvinte. Tot ce gândeam căpăta sens fiind spus sau confirmat de tine. În camere întunecate, în spaţii cu drumuri pierdute sub postavul ierbii negricioase mi se confirma absolut totul. Pe maluri cu pietre de un verde hipnotic. Pretutindeni. Un avânt dezolant mă distanţa chiar şi de mine însămi.

― Ar trebui să murim în locuri străine. Singuri şi împăcaţi cu sfârşitul iminent. În vieţile celor care ne-au iubit şi ne-au dăruit o parte din prezentul lor ar trebui să lăsăm timpul necesar uitării. Să lăsăm impresia că amintirile lor sunt vii, rămân pentru totdeauna. Asemenea pozelor găsite de cei pentru care nu vom fi decât nişte năzăriri lipsite de orice reper clar în necuprinsul acestui univers bizar.

Ştiam că mă ascultai. Nu te vedeam alături, dar te simţeam pretutindeni. Pentru că erai în mine. Tot acest timp. În definitiv, nu mă speria ceea ce nu cunoşteam. Tot ce era străin nu avea nicio importanţă. Mă aşteptam la orice metamorfoză. Aici şi acum era posibil absolut orice. Văzduhul drapat cu luminozităţi înşelătoare umplea interiorul mărginit de pereţii aflaţi într-o pendulare vădită; pereţi fisuraţi, ce permiteau umbrelor înclinate, umbrelor difuze o libertate totală de mişcare. Şi nici gândul nu se putea împotrivi respectivelor fluctuaţii. Aveai senzaţia că spectrele de o naturaleţe copleşitoare, pe alungirile de forma aripilor, de undeva din ţinuturile crepusculare, de dincolo de fluviu, aduceau răsfrângerile nisipului încărcat de nestemate; aduceau luciul piliturilor microscopice, ce se aduna în sticla care lipsea ferestrei din faţa mea. N-avea sens să mă opun haosului iscat. În vuietul ce începea să se înteţească desluşeam ecourile vocilor necunoscute. Era ca şi cum în jurul casei s-ar fi adunat zeci de suflete aureolate de lumini aproape sticloase, ar fi strigat şi ar fi implorat să le înapoiez apa necesară supravieţuirii. Erau acolo. Fixau pustietatea cu privirile lor încurcate, cu ochii care se înceţoşau de lacrimi. Ascultând, mă cuprindea un sentiment indefinibil, un fel de milă amestecată cu apatie. Gândurile fuseseră expuse doar la un nivel general. Erau lipsite de elemente subiective, cum ar fi culoarea cămăşii tale sau preferinţele tale culinare, pe care le cunoşteam doar eu. Pentru mine asemenea cozerii nu erau altceva decât nişte arme uzate de care se puteau folosi doar minţi primitive. În ultima instanţă, recunoscându-ne înfrângerea, nu ne rămâne altceva decât să ne recunoaştem durerile ce ne macină, crezând că în haosul pe care îl percepem doar noi, într-un târziu, omul de care avem nevoie va înţelege totul. Şi atunci, ca din senin, auzind totul, oprit într-un timp şi într-un loc potrivit, probabil că acel om ne va răspunde. Ne va insufla curajul necesar. Eu, în schimb, refuzam să cred în asemenea oportunităţi. Nu te aşteptam şi nu te căutam. Sesizând anumite subtilităţi, înţelegeam că destinul comun se năştea din repetiţia coincidenţelor, din acumularea similitudinilor ce aveau menirea de a încropi o viaţă în doi, o singură viaţă destinată iubirii. Nu îndrăzneam să mă opun impulsurilor pe care oricum nu le puteam controla. Un asemenea act potrivnic ar fi îndepărtat ceea ce urma să cuceresc. Te-ar fi îndepărtat. Crezi că nu ştiu? În faţa ta nu se putea masca absolut nimic. Intenţionând să-l cunoşti, tu nu te apropiai de om. Aveam impresia că îl priveai chiar din interiorul lui. Şi, pe măsură ce te îndepărtai, îl lăsai să înţeleagă propriile greşeli. Vocea ta nu putea fi confundată cu vacarmul de care deveneam tot mai conştientă. Chiar şi omul în uniforma albastră, brusc, mi-a amintit de tine.

― Simt că nu mă pot concentra asupra procedurii ce se cere a fi terminată tocmai aici, în casa dumneavoastră. Am impresia că aud mii de voci. De aceea, în următoarele minute, aş dori să-mi vorbiţi despre soţul dumneavoastră. Vă asigur că nu-l suspectăm. Trupul găsit pe malul fluviului nu are nicio legătură cu domnul Kovalt. Totuşi, aş dori să aflu de ce la locul accidentului de anul trecut a fost găsit un sicriu ivit ca din senin? E ceva ce nu se leagă în tot acest calambur.

― Sicriu? am răbufnit consternată.

― Chiar şi viaţa dumneavoastră depinde de aceste precizări.

― Viaţa mea e realitatea mea. E ceea ce simt şi ce mă face fericită. E prezenţa şi căldura omului care m-a învăţat să ignor insurmontabila pustietate, indusă de năvala umbrelor străine. E soţul meu. E unicul suflet alături de care uneori mă simt timorată şi, fără niciun motiv, simt frica. Celelalte aparenţe sunt doar nişte subminări incapabile de a induce sentimente sau gânduri tocmai prin faptul că nu prezintă niciun interes pentru viaţa mea; pentru viaţa noastră. Ştii ce cred? Între doi oameni care se iubesc nu există doar acea râvnă aprigă de a fi mereu împreună, de a se abandona jocurilor intime ori de altă natură, ci, mai degrabă, cu timpul, din gândurile şi din tăcerile lor, între ei creşte ceva unic, ceva ce nu poate fi înţeles de nimeni din exterior. Aşa că încetează cu asemenea ostentații fără sens. Sunt doar nişte minciuni sfruntate. După felul în care ataci, domnule agent, deduc chiar şi ceea ce intenţionezi să începi. Dacă n-ai reuşit să-l înfrunţi pe Nick, să-l câştigi de partea ta, crezi că vei reuşi să te apropii de mine? Generalizările tale au doar un sens depreciativ. Dorind să-mi spui cu totul altceva, nu te foloseşti de propria gândire, ci, pur şi simplu, dai exemple împrumutate de la alţii, însuşite în timpul cursurilor pe care le frecventai, întrebându-te mereu când se va termina acea corvoadă. Omiţi un factor important: arta interogării de care te foloseşti, din punctul tău de vedere, e doar o persiflare. Pentru mine, în schimb, înseamnă cu totul altceva. Constă în alegerea şi combinarea cuvintelor într-o organizare contextuală astfel încât expresia rezultată să se acorde cu gândirea şi sentimentele celui care ştie ce vrea să exprime, să evidenţieze, să găsească. E, de fapt, una dintre definiţiile pe care le-am explicat săptămâna trecută audienţilor mei. Sigur că asta nu trebuia să-ţi spun tocmai ţie. Am vrut doar să-ţi amintesc că nu stai de vorbă cu cel care îţi spală sau îţi repară maşina de serviciu. E doar o atenţionare şi nimic mai mult.

Îmi dădeam seama că, vorbind cu Max, era ca şi cum aş fi vorbit de una singură. Aşa că hotărâsem să mă întorc la tine.

Scriindu-ţi, imaginând că-mi răspunzi, învăţam să ignor singurătatea. Mă convingeam că nu te cunosc, dar simţeam că eşti unica mea necesitate. Poate că ştiai cine sunt. Ştiai că ar trebui să exist. Erai invenţia mea, dar erai mult mai real decât tot ce mă durea. Îmi scriai de mireasma azaleei şi nici nu ştiai că în aceste momente, în casa mea, acest iz lăsa urme ademenitoare în aerul sufocant. Aminteai de tăceri spulberate de ecoul respiraţiei străine, dar nu ştiai: mi se părea că alături respira un om străin. Îmi ofereai atât de multă linişte, încât aveam senzaţia că nu se întâmpla nimic.

Uitam de mine însămi, dorind să nu fiu doar o povară pentru gândul şi sufletul tău. Voiam să mă uiţi chiar dacă, în prezenţa acestui om străin, aveam senzaţia că nu ne-am cunoscut niciodată. Chiar dacă te purtam în mine, doar în tăcere îmi permiteam să-mi imaginez că-mi amintesc tot ce putea fi, dacă tu ai fi încercat să mă convingi de faptul că oamenii asemenea mie nici măcar n-ar trebui să existe şi pe acest pământ. Dacă eu, eliberându-mă de ideea fiinţării tale, întinzând mâna în gol, aş fi înţeles că în văzduhul întunecat a rămas căldura trupului tău.

Nu aşteptam nimic din partea ta. Voiam doar să-ţi împărtăşesc această suferinţă. Aşteptam să-mi răspunzi. Era chiar atât de greu să laşi un semn real în acest spaţiu, care părea a se anula din pricina aşteptării intolerabile? Nici prezentul nu-l mai simţeam. Erau nopţi când voiam nici să nu mai exişti, însă ştiam că, fără tine, nu exista nimic din tot ce-aş fi dorit. S-ar fi zis că încercam să mă recunosc pe mine însămi, căutând imaginea ta din trecut. Pe atunci, nutream o adevărată pasiune pentru lectură. Comparându-mă cu eroinele care foloseau un limbaj elevat şi izbuteau să înfrunte situaţiile problematice în care fuseseră atrase graţie măiestriei autoriceşti, te imaginam ca pe un suflet singuratic, desprins tocmai din acele pagini. Eram fascinată de universuri posibile, ştiind că într-un asemenea univers, dincolo de reveriile mele, trebuia să exişti tocmai tu. Cărţile aveau un dar straniu: suplineau absenţa oamenilor pe care aş fi vrut să-i cunosc. Şi poate că acei oameni chiar existau. Populau subconştientul meu. Se apropiau de mine cu fiecare nou roman, cu fiecare însemnare caligrafiată chiar pe prima pagină: „De la un prieten enigmatic.” De la tine primeam tot ce nu exista, dar putea fi posibil, pentru că se putea închipui: universuri fictive, prezente în paginile cărţilor sosite prin poştă; o stratagemă necesară în vederea confirmării expeditorului misterios. De-aş fi ştiut că am să te-ntâlnesc, tot ce scriam nu aş fi ars, crezând că-mi satur imaginaţia, încercând să te inventez. Toate ideile le-aş fi cedat fluviului care ar fi dus chiar şi o parte din fonemele vieţii mele tocmai în realitatea ta. Şi nici nu conta că acel fluviu curgea în sens invers. Chiar şi din pauzele dintre cuvinte ai fi înţeles cât de greu respiram, dorindu-te alături. Tot ce închipuim, există. Asemenea omului apropiat pe care într-o după-amiază toridă îl întâlnim într-un oraş străin, iar spre seară ni se confirmă că acea persoană, cu care anterior am petrecut câteva ore, a fost dată dispărută. Se crede că a murit.

Credeam în tine. Urmând imboldul unui parcurs firesc, gândul meu ajungea în locurile în care nu am fost niciodată, dar care existau în trecutul tău. Erau spaţii posibile, absorbite de imaginarul meu, dizolvându-se, probabil, în nopţile cunoscute de prietenii din copilăria ta. Ţărmurile Tisei ce se vărsa tocmai în fluviul meu se decupau de restul întunericului, erupând în mintea mea pe nechemate. Fuseseră poleite cu lumini aduse de apa râului dintr-o altă lume, îndepărtată, aflată în discordanţă cu tot ce ne era dat să înţelegem. Şi-ntr-o asemenea lume, acum, când timpul imprima senzaţii stăruitoare de durere şi teamă, înţelegeam că apa, chiar şi în sens metaforic, era tocmai embrionul văzduhului ce ne permitea să respirăm împreună.

Cu ochii injectaţi de mânie, bărbatul în uniformă n-a catadicsit să mă contrazică. Tăcea mâlc. Şi totuşi, din acea muţenie emana ceva ameninţător, ceva ce nu pricepeam chiar dacă mintea mea îşi continua orbecăirea în căutarea amănuntelor relevante; cum ar fi acel sipet straniu, care se afla între două glastre de plastic pământiu, umplute cu nisip, cu petale şi frunze; cu fire imoase de păr. Cufărul fusese acoperit cu o pânză subţire de borangic, un material aproape transparent. O urmă policromă, de forma frunzei de arţar, se decupa de restul umbrelor aproape sticloase, invadând interiorul din care nu se mai putea evada. Evitam orice prezumţie înşelătoare, însă ceea ce urma să întreprindă Max Ervin întrecea chiar şi imaginarul meu. Neputincioasă, priveam cu stupoare mişcările celui ce căuta să-mi demonstreze că raţiunea mea, doar o jivină oprimată, nu izbutea să sistematizeze iţele echivoce ale simplităţii acelei realităţi. Simţeam cum toată obscuritatea mea se ţesea într-un văl de repulsii şi detestări faţă de el, un elf travestit, abuzând de intimitatea tăinuită undeva în firidele de nepătruns ale minţii mele, în locul înnăditurilor din care răbufneau propriile amintiri. Trupul lui înalt şi uscăţiv se abandona unei plutiri ireale. Nu mergea, ci plana prin văzduhul încărcat cu izuri de lemn putred. Mă tulbura totul. Îl vedeam pretutindeni. Cu ochii închişi, mă întorceam la tine. Mă convingeam că îţi vorbesc, că poţi să mă auzi: „Încerc să cred că sunt aici, dar tu mereu te întorci în gândul meu. Spune-mi! Unde să plec ca să nu te găsesc.” „Doar cei care iubesc sunt capabili de bunătate”, îmi răspundeai tu. Abandonată liniştii pâcloase, nu-mi rămânea decât să te amintesc ca pe o prelungire luminoasă a propriei fiinţe. Acum, când începeam să pricep necuprinsul. Era bezna pe care mă lăsai s-o respir doar alături de tine; în noapte ce-n visul meu n-avea niciun final. Şi-ntr-o astfel de lume, într-un vis ca-ntr-un timp capabil să reînnoade istorii uitate în urzeala prezentului haotic, cu dispreţ, căutam să scap de silueta străinului, asemuită efigiei desprinse de învălmăşeala gândurilor total necunoscute. Ignoram tot ce vedeam. Negam. Uluită din pricina contururilor ce deformau doar nişte realităţi părelnice de care nu reuşeam să mă eliberez, puneam la îndoială chiar şi răsfrângerile oglinzii montate în peretele ce-şi pierdea netezimea firească. Laolaltă cu zidul scorojit, se deforma chiar şi acel dreptunghi reflectorizant. Era ca şi cum, dorind să protejeze nuanţele de sepia, locatarii de dinaintea mea ori dintr-un timp imemorabil, în locul foliilor de nailon s-ar fi folosit de cruste imense de apă stătută, coagulată într-o materie inexistentă. Frica îngemănată cu entuziasmul neînţeles îmi insuflau ideea unui spaţiu anonim. Mă apostrofam pentru frivolitatea care, în ciuda opunerii, începea să mă stăpânească. Abia acum, când reuşeam să mă distanţez de tot ce-mi aparţinea, înţelegeam că în orice înfruntare, fie chiar şi una ipotetică, adevărul se regăseşte doar de partea neutră. Nu aparţine oponenţilor care întotdeauna apără doar o parte de adevăr, ci, mai degrabă, e congruenţa însumărilor rezultate din varietatea părerilor cu caracter general. De fapt, străinul din casa mea era tocmai rivalul închipuit în urma angoasei de a nu-mi îndepărta soţul. Poţi să pierzi doar ceea ce atingi şi poţi fi rănit doar de cel care te poate atinge. Celelalte prezumţii, conflagraţii cu adversarii plăsmuiţi ori prezenţi în spaţii total străine şi inaccesibile, se petrec doar în sinea ta. A insista în asemenea conflicte îndoielnice înseamnă a te îndrepta înspre teritorii în care cumpătul tău pierde orice luptă; înspre alienare. Cât timp omul pentru care exişti nu-ţi oferă niciun motiv de suspiciune ori incertitudine, chiar şi prezenţele aparent echivoce reprezintă doar un bun motiv de cleveteală în doi, care, în prezenţa unei raţiuni stabile, totuşi duce spre milă faţă de opozantul rănit de propria neputinţă de înţelegere. Fericiţi sunt doar cei care pricep că, mai presus de orice amăgire, viaţa noastră e doar realitatea noastră.

Trebuia să-mi revin. Mă imaginam tăbărând asupra omului în uniformă tocmai în momentele sale de neatenţie, smucindu-i arma ce lucea deasupra şoldului drept în timp ce, împresurat de umbre placide, eliberând oftaturi pline de jubilaţie, el se apleca după un obiect presupus, pe care nu reuşeam să-l văd tocmai din pricina poziţiei pe care o adoptase. Însă, în ciuda aşteptărilor, ca un lăstar secerat de tăişul nevăzut al vântului înteţit, bărbatul căzu în genunchi. Oberlihtul din peretele de miazăzi acţiona asemenea lentilei capabile de a inhala tot ce a mai rămas din lumina înserării, dispersând-o prin livingul asemuit acvariului umplut cu valuri de văzduh incandescent.

― Te afli în casa mea şi mă simt obligată să te ajut, i-am spus cu o notă de regret în glas.

― Niciodată să nu întindeţi mâna omului de la care intenţionaţi să plecaţi pentru totdeauna. Acea atingere, acea vibraţie ar putea bulversa ritmul inimii celui care nu va înceta să vă aştepte.

― Tu chiar nu eşti în stare să înţelegi ce se petrece aici? am întrebat căutând să joc rolul celei care nu se împiedică şi nu se lasă învinsă de aparenţe. Şi totuşi, nici în ruptul capului nu voiam să las impresia imprudenţei ce începea să mă domine. Mi se părea că scena anterioară nu era altceva decât un preambul nereuşit pentru ceea ce aşteptam să urmeze. Bănuiam.

― Credeam că nu voi fi obligat să discut în contradictoriu cu dumneavoastră. Nădăjduiam că situaţia ivită va putea fi rezolvată într-un mod paşnic, că mă veţi ajuta. Aveam nevoie doar de câteva informaţii elementare, referitoare la soţul dumneavoastră. Dar se pare că discuţia noastră a luat o turnură greşită.

― Taci! am zbierat, privind obiectul din mâna lui. Era o cheie obişnuită de a cărei oval fusese legat un pandantiv de forma jumătăţii de inimă. Era cheia lui Nick.

― Vă avertizez că tot ceea ce urmează să vedeţi nu poate fi explicat, e greu de înţeles şi aproape imposibil de acceptat.

Ciudat era faptul că străinul se comporta destul de firesc. Probabil că nu făcea altceva decât să execute ordinele primite de la superiorii săi, poate chiar şi de la cei care conduceau sistemul complex al reţelei Harmony. În orice caz, mi-am dat seama că urma un episod elaborat minuţios, gândit până la ultimul detaliu, învăţat de dinainte. Oricât de mult nu m-aş fi străduit să ignor tot ce mi-a fost dat să văd, mă simţeam obligată să accept adevărul pe care trebuia să-l îndur cu stoicism şi căruia, în ciuda eforturilor depuse, nu reuşeam să mă împotrivesc. Dezamăgită de mine însămi, ca într-un film de prost gust, urmăream suprapunerea cadrelor derulate în conformitate cu un scenariu total ilogic. Bărbatul deschidea sipetul care, mai degrabă, era chiar un sicriu. Un strat subţire şi transparent, ceva ca un fel de crustă aproape lichidă acoperea trupul tău inert. Aveai ochii deschişi. Zâmbetul tău încremenit şi batracian mă obliga să cred că ai reuşit să învingi toate disensiunile de pe această lume, că erai aici dintotdeauna, însă, din pricina timpului tumultuos, ce trecea cu repeziciunea gândurilor tenebroase, nu reuşeam să te observ, să te simt dincolo de tot ce se îndrepta înspre pieire.

― Credeam că sunt altcineva, zise cel pe care nu mai reuşeam să-l văd. Caută-l, continua ecoul, caută-l pe cel care va dori să nu te piardă niciodată.

Nu mai ştiam ce fac. Îmi venea să strig, dar nu găseam forţa necesară. Aş fi vrut să plâng, dar ar fi fost în zadar. În singurătate, durerea te-ar putea distruge. Recunoscându-mi înfrângerea, simţeam că am să cedez. M-am prăvălit peste tine. Aveai mâini calde.

― Respiră, şopteai plângând. Respiră! Te rog să respiri.

― Simţeam că-mi lipsea aerul tău, ţi-am zâmbit îmbrăţişându-te. Te sărutam continuând să inhalez ceea ce m-a readus la viaţă: văzduhul eliberat de plămânii tăi. Saliva ta avea un gust dulceag. Ori poate că era doar un amestec de lacrimi şi sânge ţâşnit de undeva din cea mai întunecată zonă a fiinţei mele. Doar în braţele tale mă simţeam prezentă, simţeam că durerea ta era indusă tocmai de rănile mele, că zbaterea trupului tău confirma prezenţa sufletului pe care îl recunoşteam graţie căldurii întremătoare. Te iubeam pentru tot ce reuşeai să înduri. Chiar şi în locul meu. Te doream alături. Mereu. Mă temeam, pentru că nu ştiam. Mă vei ierta când vei afla adevărul? Mă vei ierta pentru ceea ce nu reuşesc să-mi iert nici măcar mie însămi? Niciodată. Dacă vei reuşi să înţelegi imposibilul, vei salva un om, un simplu om, care nu poate exista în absenţa mâinilor tale, în absenţa ochilor tăi, a vorbelor şi tăcerilor fără de care nimic nu mai are sens. De vei încerca să mă ignori, află că în zadar te-ai străduit să mă readuci la această viaţă. Te voi păzi cât îmi va sta în putere. Voi face tot posibilul ca să nu te împovăreze prezenţa mea. Hainele tale, cărţile, maculatoarele şi tot ce mă voi strădui să nu-ţi lipsească nu vor schimba cu nimic aspectul şi locul de dinainte. Cămăşile vor fi tot atât de albe ca la început; spălate, călcate şi păstrate în dulapul din dormitorul tău. Totul va fi tocmai aşa cum îţi vei dori. Şi nici nu ştii cât de fericită voi fi ştiindu-te împăcat cu ideea fiinţării mele în preajma ta. Voi pleca, de îmi vei cere. Mă voi retrage în sinea mea aşteptând chiar şi o banală întrebare: „ – Elza, unde ai pus creionul albastru?” Însă mă tem, mă tem că adevărul meu te va distruge. Definitiv.

― Ascultă-mă! m-ai readus la realitate.  Vreau să încetăm cu aceste jocuri de copii. Edith, boala mea îndoielnică, oameni care există şi nu există; toate astea n-ar trebui să ne tulbure viaţa. De dragul fiicei noastre…

― … fiica ta.

― Privind retrospectiv, de dragul fiicei noastre, ar trebui să te ajut pe tine, ca să reuşesc să ne salvez pe noi. Pe toţi trei. Îndeosebi acum, când am aflat de boala ta.

― E doar fiica ta.

Mă priveai cu uimire. Credeai că nu mi-am revenit, că aiuream ori nu eram pregătită să-ţi recunosc adevărul.

― Încetează! ai răbufnit şi îndată ţi-ai cerut scuzele de rigoare. De asemenea izbucniri, ca de ultimele arme de apărare, te foloseai tot mai des. Probabil că aceste ieşiri incontrolabile nu erau altceva decât consecinţele accidentului.

― Nick, mă străduiam să-ţi amintesc, ca să poţi să mă crezi, trebuia să mă mint tot acest timp. Mă convingeam de ceea ce nu există şi nu exista niciodată între noi doi. Eu am douăzeci şi şapte de ani. Fiica ta are paisprezece ani. A ta şi a lui Edith. Iar ceea ce se petrece cu tine, ce crezi că încercăm să-ţi ascundem, nu e nicio născocire de-a noastră. Eu nu sunt soţia ta. Sunt doar sora soţiei tale, un simplu om, care se va strădui să aibă grijă de tine şi care te va iubi mereu.

Aş fi vrut să mai adaug ceva, dar sărutul tău m-a făcut să simt o destindere totală, o detaşare de tot ce ne înconjura şi iradia lumini orbitoare. Tu erai totul. Erai aici. Chiar şi pentru câteva ore, dar erai aici; alături de mine. Uneori, o singură clipă valorează mai mult decât un an întreg, trăit din aşteptări.


Citiţi şi părţile anterioare:
1234 şi 5.


Despre Nicolae CORNESCIAN

Nicolae CORNESCIAN a scris 16 articole în Revista de suspans.

Nicolae Cornescian Volume publicate (în limba ucraineană): "Atingerea aşteptării" 2001 (Editura Mustang, Bucureşti) "Imperii de iluzii" 2005 (Editura Mustang, Bucureşti) "Cartea morţii" 2009 (Editura RCR Editorial, Bucureşti) Premiul de debut ex-aequo al UNIUNII SCRIITORILOR din ROMÂNIA pentru volumul "Atingerea aşteptării" (2001) Proză, poezie şi piese de teatru în diverse reviste literare din România (Vatra, Convorbiri literare, Poezia,Orient Latin, Arcada, Archeus, etc.); Ucraina, Rusia, Slovacia, Cehia, Serbia şi Croaţia (în trei limbi slave).

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *