Foileton: Extreme (5)

8.

― Am ucis un om, zise Edith, aducându-mă la realitate, risipindu-mi visele şi amintirile ce mă eliberau de prezentul rece.

Nu mă interesau inepțiile acestei femei. Poate chiar şi moartea ei mi-ar fi fost indiferentă. Pentru mine ea nu însemna nimic. N-avea ceva special, ceva feminin, ceva ce ar sclipi şi te-ar atrage. Părea uşuratică şi plină de sine, perfidă şi detestabilă. În insistenţele oamenilor, în perseverența lor de a încerca să afle tainele tale, există o răutate prefăcută. Da. Aşa era ea. Rea şi insuportabilă.

Printre altele, Edith nu doar că minţise cu insolență, dar se străduia să mă convingă de faptul că Elza nu există. Şi mai mult decât atât, la un moment dat, ajunse chiar să-şi însuşească numele soţiei mele. Cu alte cuvinte, mă făcea să cred că persuasiunea mea n-are niciun temei clar. Că e doar o năzărire. Era ca şi cum mi-ar fi spus: „Trebuie să te resemnezi şi să te rezumi la ideea că totul e doar imaginarul tău”. Însă, refuzând orice formă de împotrivire, în sinea mea ştiam mult prea bine că nimeni nu poate greşi atunci când îşi aminteşte propria realitate. Pentru că amintirea, în primul rând, e un timp atât de bine înrădăcinat în subconştient, încât niciun raţionament nu-l poate anula, nu-l poate contrazice. E conştiinţa ta. Ceea ce ai fost şi ce ai devenit graţie deprinderilor, faptelor, imaginilor dobândite. Ştiam unde locuia Elza, unde era casa mea, adevăratul meu domiciliu. Cimitirul de care îmi vorbea Edith era doar o metaforă. Era ca şi cum mi-ar fi zis: „O viaţă întreagă locuim între ziduri de pământ şi piatră. Şi, mai mereu, avem senzaţia că această piatră se strânge în jurul nostru asemenea cămăşii protectoare. Iar în cele din urmă impresia devine fapt veridic. Acoperindu-ne, acest pământ ajunge o parte integrantă din ceea ce am fost. Apoi şterge totul. Orice urmă. Totul.”

Vreau să cred că eşti doar imaginarul meu, pentru că vreau să fii o parte din mine. Pentru totdeauna.

În acele momente, în casa străinei, reuşeam să recurg la anumite antagonisme: gândul că orice vis se poate realiza. Elza… Elza exista indiferent de supoziţiile şi contradicţiile celorlalţi. Pentru că era omul care mi-a dăruit tinereţea sa, n-aveam voie s-o las să îmbătrânească fără mine. Şi nici nu trebuia să caut alte subînţelesuri ori alte conotaţii definindu-mi destinul. Totul era cât se putea de evident. M-am îndrăgostit de imaginea din trecut a omului pe care, graţie providenţei, l-am recunoscut abia în acest prezent, tocmai în acest prezent; în prezentul meu. Şi poate că nici numele nu însemna absolut nimic. În decursul anilor, observasem că şi fizionomia ei căpătase anumite transformări. Nu-mi iubeam soţia pentru ceea ce era, ce-mi oferea, ci doar pentru ceea ce m-a învăţat să ofer altora, fără a aştepta vreo recompensă. Pur şi simplu, mă învăţa să exist. La început o imitam, crezând că totul e doar un joc pueril, un fel de exerciţiu pe care îl aplica audienţilor ei. Era doar o glumă care, în cele din urmă, se dovedise a fi o adevărată lecţie de viaţă. „Unii oameni ne pot răni fără voia lor. În acest caz cea mai simplă ripostă e tăcerea.” Da. Era felul ei de a protesta. „Indolența omului pe care-l iubeşti e mult mai dureroasă decât orice cuvânt de ocară”, îmi zicea dezarmându-mă de orice replică pe măsură. „Uneori, schimba firul discuţiei, de mine îşi amintesc toţi acei oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată, dar care există în imaginarul meu. Dacă tu, singurul suflet pe care îl cunosc cu adevărat, vei încerca să mă uiţi, va fi ca şi cum n-aş mai exista pentru nimeni. Nici măcar pentru mine însămi.”


Copyright © 2013, Cristofor Arts


Iubind-o, credeam că mă pot elibera de dominanţa raţiunii, dar nu bănuiam că obsesia mea va atinge cote nesperate. Eram naiv, însă trebuia să mă las stăpânit de ideea că tot ce-mi doream îmi aparţinea. Alături de ea, viaţa se oprise. Scopurile mele erau tocmai năzuinţele ei. Erau tainele ce nu se cereau tălmăcite, pentru că ar fi anulat fericirea noastră. Nu cunoşteam momentele disputelor aprige. Ştiam că orice împotrivire ar fi dus la despărţirea inevitabilă. Ne continuam viaţa ca şi cum am fi respectat cursul firesc al fluviului ce ne proteja de intemperiile sorţilor străine. Cu timpul, eurile noastre fantomatice fuzionaseră într-un singur suflet. Doar înstrăinaţi de lume, de păreri şi de imbolduri ne puteam regăsi în noi înşine, ne puteam ajusta ritmul inimilor noastre după ritmul timpului ce ne desemna destinul. Nu de cuvinte aveam nevoie în acele zile. Era de ajuns să ne privim în ochi, ca să putem descoperi locul din care absenta lumina. Probabil că împreună ne petreceam mult mai mult timp decât alte cupluri. S-ar fi zis că eram nedespărţiţi, că nimeni nu va îndrăzni şi nici nu va izbuti să se împotrivească vieţii noastre comune. Nimeni. Nici măcar Edith.

Ne plimbam pe ţărmul Dunării, când apa era vâscoasă precum ceara topită. Ne plimbam seara, când aerul devenea reavăn. Lăsa urme vizibile pe siluetele noastre îmbrăţişate, decupându-le, parcă, de restul peisajului aproape ireal. Înaintam cu grijă. Uneori, Elza îşi întorcea privirea şi-mi spunea: „Paşii noştri nu lasă urme clare”. „Pentru că străbatem un alt timp”, glumeam. Zâmbea. Mă îmbrăţişa. „Dar putem fi văzuţi. Şi nu mai suntem doi tinerei ce şi-au pierdut cumpătul”, o apostrofam. Ştia cum să mă oblige să tac. Mă săruta prelung. Apăsător. Dureros de dulce. Orice încercare de a mă elibera din strânsoarea ei era doar o tentativă zadarnică, eşuată. Saliva noastră avea acelaşi gust: al apei sărate. Inhalam aerul eliberat de plămânii ei. Era o sufocare lentă.

― Învaţă-mă să exist în absenţa ta, zicea strângându-mă la piept şi începând să plângă. De vei uita de mine va fi ca şi cum o lume întreagă m-ar abandona, m-ar lăsa pradă naufragiului, când, cu ultimele puteri, mă agăţ de catargul în flăcări, dar nimeni nu observă cât de multă cenuşă se depune pe acest trup neputincios.

― Încetează! am răbufnit. Pe atunci încă nu ştiam, dar erau alternative aparente, care ne pândeau într-un viitor apropiat. Amintirile intense, dar disparate creionau imaginea unui trecut incert. Mă străduiam, însă nu izbuteam să localizez anumite nuanţe. Lumina fiecărui suflet are un sigur punct de focalizare: se află în inima omului ce te va iubi mereu şi-ţi va ierta prezenţa altor umbre.

― Vreau să cred că eşti doar imaginarul meu, pentru că vreau să fii o parte din mine. Pentru totdeauna.

Dar cum reuşea, fiindu-mi atât de apropiată, să-mi lase impresia că mâna mea ar trece printr-o crustă de lumină, dacă aş încerca s-o îmbrăţişez? Era aici şi era pretutindeni. Ea nu pleca niciodată. Doar se preschimba într-o fantasmă, într-o imagine complementară ce-mi definea făptura asemenea luminii necesare pentru a proiecta o umbră din sufletul stins. Ea rămânea în mine, în privirea mea, pătată de nuanţele privirii sale. În amintiri. Chiar şi-n acele ore, pe obişnuitul drum înspre podul de sticlă, aveam impresia că în mâna mea străluceau degetele uscăţive ale vreunei himere. Era rece, dar prezentă. Era intuiţia mea, un gând ce se cristaliza pe măsura înaintării înspre pod.

Podul despre care vorbesc era o invenţie arhitectonică în stilul new age. Ceva ca un arc transparent înălţat deasupra unei porţiuni de apă acoperite cu pănura vegetaţiei necunoscute. Era solid şi prevăzut cu trepte crestate parcă direct în văzduhul translucid. Nu ştiu cu ce scop fusese ridicată această bizarerie, însă mai tot timpul mi se părea că podul fusese construit doar pentru ea, pentru Elza. Eu nu mă încumetam să-l traversez. Adoram s-o văd acolo, sus, pe ultima treaptă. Oprindu-se, privind în zare, ignorându-mă, începeam să mă neliniştesc, pentru că mi se părea că arcul siniliu începea să se clatine, se ondula, se legăna languros. Halucinam. O umbră prelungă înota pe sub podeţ. Lăsa urme vâscoase pe pânza apei stătute. Urme sângerii. Apoi, în structura sinilie, apăreau primele crăpături, de forma şi mărimea lacrimilor. O strigam, dar ea nu-mi răspundea. Mă ignora. Aş fi vrut să-i simt atingerea. S-o strâng la piept ca pe o pasăre, în vis, desprinsă de marginea cerului. Şi chiar de s-ar fi zbătut, tot n-aş fi eliberat-o. Doar când o atingeam simţeam pulsaţiile propriei inimi.

Podurile pe sub care nu curg râuri nu despart două maluri, ci unesc urmele paşilor străini.

― În apa fluviului nostru nu se dizolvă nicio lacrimă, spuse într-un târziu. Mă făcea să înţeleg cât de puternică era iubirea ei. Îşi asuma vina chiar dacă era destul de evident faptul că cel care greşise eram numai eu. Nu-mi lăsa răgazul necesar explicaţiilor deşarte. Mă îmbrăţişa. Mă săruta.

― Cealaltă parte a umbrei tale, văzută pe sticla podului, lumina.

Tăceam. Amândoi. Închideam ochii şi ne abandonam iluziei că plutim dincolo de marginile de nisip ale înserării. Dincolo de timpul nostru. Podurile pe sub care nu curg râuri nu despart două maluri, ci unesc urmele paşilor străini.

De multe ori, abandonaţi întunericului orb, ne trezeam la diferite ore din noapte.

― De ce nu dormi? o întrebam, fără să-i văd ochii. Răspunsul ei era cât se putea de previzibil. Mâna ei, uşoară ca o aripă de fluture nupţial, îmi atingea pieptul, căuta gâtul, în timp ce pe umărul stâng simţeam căldura buzelor ei. Şi atunci, prin aerul beznei, se risipea o nuanţă dulceagă de izuri nepământene. Şi atunci începea totul. Era doar un vis ce se prelingea în amintire. Ori erau doar iluzii desprinse de realitatea noastră. Ea era tot ce-aş fi vrut să fiu. Nu era doar rodul dorinţelor mele, ci, înainte de toate, era imaginea ideală din închipuirile mele. De aceea, pentru mine exista încă de când nici măcar n-o cunoşteam. Pe când îmi stăpânea imaginarul. Când nu existau amintiri şi se aştepta dimineaţa ivirii ei.

Erau anii aşteptării, zile pustii şi nopţi în care tumultul din mine întrecea tălăzuirea naturii dezlănţuite. Îmi aminteam chiar şi ceea ce n-am trăit, ce părea a fi posibil, îmi inducea o fericire histrionică. „La naiba cu toate secretele şi cu suferinţa tăinuită în sufletul meu istovit! O lume întreagă înţelege totul, doar tu nu poţi să pricepi cât de mult îmi place să te iubesc”, urma să-mi zică peste un timp, tocmai în una din serile aparent liniştite, când bănuiam că urma să se întâmple ceva pustiitor, adunat în puterea unei singure clipe spre a răbufni brusc, pronunţat. Anticipam totul. „Ţie n-aş putea să-ţi doresc ceva rău. Aş suferi şi mai mult”, mă combătea, îmi citea gândurile. Nu mă opuneam. O iubeam într-atât de mult, încât, împotrivindu-mă, ar fi fost ca şi cum aş fi încercat să neg propriile raţionamente, ceea ce, desigur, ar fi deconspirat o subtilă turnură a demenţei.  Totodată, cât de absurd nu ar suna, surprinzător, conştientizam incapacitatea mea de a-i oferi ajutorul scontat, dacă s-ar fi ajuns la anumite situaţii critice. Gândul neputinţei se datora, desigur, impresiei absurde că ea nici măcar n-ar trebui să existe şi-n realitate pentru a-mi demonstra cât de apropiată îmi era. Pentru că se afla dincolo de orice închipuire. Era în mine. Mereu şi pretutindeni. Ceea ce nu izbuteam eu, finaliza tocmai ea. Devenea materializarea tainicelor dorinţe, prezente în minţile fiecăruia dintre noi: să ne desprindem de pământul din care suntem făcuţi şi, graţie magiei, să ne metamorfozăm într-o crustă fragilă a spiritului lipsit de necesitatea atingerii solului ce ne suportă umbra.

― Am ucis un om, zise Edith, aducându-mă la realitate, risipindu-mi visele şi amintirile ce mă eliberau de prezentul rece.

Nu mă interesau inepțiile acestei femei. Poate chiar şi moartea ei mi-ar fi fost indiferentă. Pentru mine ea nu însemna nimic. N-avea ceva special, ceva feminin, ceva ce ar sclipi şi te-ar atrage. Părea uşuratică şi plină de sine, perfidă şi detestabilă. În insistenţele oamenilor, în perseverența lor de a încerca să afle tainele tale, există o răutate prefăcută. Da. Aşa era ea. Rea şi insuportabilă.

― Ai spus că ai greşit.

― Era un bărbat cam de vârsta ta. Avea ochii albaştri ca cerul. Purta favoriţi, iar părul îi era întotdeauna aranjat. În afara serviciului, se îmbrăca în gri ori în negru. Pe umărul stâng avea un semn de naştere, un crin regal.

― Joci fals, am răbufnit. De ce mă descrii? Tu chiar crezi că voi încerca să înţeleg tot ce-mi debitezi?

Dintr-odată, mi s-a părut că a vrut să izbucnească în plâns. S-a apropiat de uşa de ieşire, dar a întârziat doar pentru a-mi rosti numele decedatului:

― Max Ervin.

― Stai! am sărit.

Speriată, scrutându-mă cu priviri cercetătoare, probabil că se întreba ce se petrecea cu mine, ce fel de latură necurată se ascundea în spatele chipului ce trăda blândeţea şi bunătatea, dacă ar fi s-o citez. Nu ştia că în urma accidentului, în gândul meu, se găsea loc şi pentru gânduri de ripostă, gânduri negre. Erau nopţi când nu încetam să caut modalităţile ce m-ar fi ajutat să rezolv misterul în care mă afundam tot mai mult. Întrevedeam o sumedenie de situaţii posibile. Combinam fiecare amănunt şi întotdeauna ajungeam la aceeaşi rezolvare: trebuia să elimin pe cineva. Pe cine? Fiica se excludea de la bun început. Edith nu putea fi Elza, aşa cum îşi dorise, încercând să mă convingă de justeţea identităţii însuşite. Elza era adevărul meu.

― Max Ervin trăieşte. Îl cunosc destul de bine.

Femeia mă privi cu uimire.

― Am senzaţia că trăieşti în trecutul tău. Uneori, timpul e asemenea talazului. Când întâlneşte în drumul său vreo stavilă, intră în reflux. Dureros e că, întorcându-ne, nu mai regăsim adevărul de care eram conştienţi. Deoarece, indiferent de situaţii, orice spaţiu e modificat de puterea efemerului. Şi poate că acumulează chiar şi o parte din gândurile noastre, care au devenit acţiunile altora.

N-aveam nevoie de explicaţiile ei inutile, lipsite de temei, fondate pe teorii însuşite, probabil, tot din cărţile mele. Dacă tot încerca să mă contrazică, trebuia să recurgă la considerente clare, lămuriri, fapte. O vedeam cercetându-mi profilul reflectat pe pânza oglinzii din colţul îndepărtat al camerei. Cel dinspre apus. Nu realiza că o văd. Nu schiţa niciun gest. Pur şi simplu, stătea acolo, în dreptul uşii, în spatele meu, ca o umbră zadarnică. Ochii îi erau ca două pete de întuneric, absorbind parcă tot restul luminii rămase. Reuşea să fie atât de absentă, încât îmi dădea senzaţia că din clipă în clipă, fără nicio sforţare inutilă, făptura ei va fi inhalată tocmai de oglinda pomenită. Se putea risipi într-o puzderie de cioburi transparente, doar pentru a umple hăul ce invada dormitorul meu.

― Max Ervin trăieşte! insistam spulberând liniştea ce vibra între noi, în noi, pretutindeni. Trăieşte! mă repetam pe un ton ridicat.

Pentru o clipă mi s-a părut că va refuza să mai lupte. Îşi recunoştea înfrângerea.

― Max e agent de poliţie. E de vârsta mea, argumentam.

― A fost mult mai tânăr. Vă despărţeau aproape zece ani.

― Minţi.

― Aşează-te şi ascultă-mă cu atenţie, îmi porunci Edith.

M-am supus. Curios de ceea ce urma să fabuleze, pur şi simplu mă prefăceam că încerc să-i dau crezare.

― Boala lui Max se afla într-un stadiu înaintat. Probabil că ar mai fi trăit doar câteva zile, timp în care, fără sângele lui, probabil că ar fi murit altcineva. Un om apropiat avea nevoie urgentă de acest lichid vital. Pur şi simplu, sângele lui era singura componentă care ajuta la prepararea unei substanţe indispensabile în vindecarea altor pacienţi. Am oprit aparatele ce-l menţineau în viaţă. L-am lăsat singur. Oricum, cred că n-a simţit nimic. Se afla într-un fel de letargie. Creierul nu mai primea comenzi clare de la stimuli externi. Era oribil, însă, dacă ai cunoaşte toate amănuntele, mi-ai da dreptate. Şi poate chiar mi-ai mulţumi.

― Încetează! am strigat cu o ferocitate neaşteptată. Nu dau crezare aiurelilor tale. În ochii mei ai fost şi vei rămâne doar o mincinoasă şi nimic mai mult. N-ar trebui să te lauzi cu realizările tale profesionale, ci, mai degrabă, când oferi interviuri pentru cotidiene ori în cadrul emisiunilor radiofonice, ar fi mult mai bine dacă ai expune modalităţile cu ajutorul cărora înşeli oamenii.

Nu mai rezistam. Manifestările ei paranoice mă obligau să părăsesc această casă. Să plec pentru totdeauna. Să mă întorc la Elza. Până nu era prea târziu.

Se însera când am reuşit să ies. Am pătruns într-un haos de umbre şi păreri. Tulburat, înaintam înspre apus. Văzduhul cenuşiu părea sărat, tăios şi plin de mirosuri necunoscute. Mă grăbeam. Probabil că nu înţelegeam mai nimic din ceea ce se întâmpla. Ezitant, izbuteam să recompun în memorie frânturile disparate ale propriei vieţi petrecute alături de Elza. „Va veni şi timpul când, privind chipul fiicei, ne vom aminti de noi înşine, de anii tinereţii noastre. Abia atunci ne vom convinge de faptul că viaţa merita trăită. Chiar şi pentru ideea continuităţii sale”. Erau cuvintele ei. Răscolindu-mă, în acele ore ireale constituiau izvorul alinării mele. „Crezi că nu-ţi observ absenţa? Nici nu ştii cât de reci sunt cămăşile tale pe care le îmbrac doar să mă îmbăt cu iluzia că te simt.” „Am senzaţia că suntem doar gândul omului de alături. Trăim respectând graniţele impuse de minţile noastre. Suferim şi ne zbatem. Căutăm şi aşteptăm. Dar nu îndrăznim să evadăm. Şi nicidecum nu ne putem opri din această rutină fără sens. Suntem oare doar un colb de stele, împrăştiat pe singura planetă din acest univers, singurul loc în care se poate respira; între doi poli magnetici, ce ne amplifică singurătatea şi ne înstrăinează chiar şi de noi înşine?” „Începeam să visez tot ce închipuiai, dar nu ştiam că din acest amalgam urma să răbufnească realitatea noastră.” „Te iubeam din milă, pentru că şi eu simţeam un acut sentiment de singurătate. Era prea târziu, când am realizat că şi tu trebuia să te îndrăgosteşti de ceea ce ne unea, de acest gol dureros, de prăpastia dintre noi, din noi, din jurul nostru. Crezi că n-am înţeles? Când m-ai întâlnit pentru prima dată, ai vrut să mă eliberezi de ceea ce te distrugea şi pe tine. Ai vrut să salvezi un străin, crezând că-ţi vei vindeca sufletul. Mi-ai deschis uşa asemenea unei umbre rătăcite, evadând din întunericul rece în care uiţi chiar şi de tine însuţi. Crezi că nu ştiu de ce m-ai îndrumat să vin tocmai pe drumul ocolitor? Era un podeţ acolo. Podurile pe sub care nu trec râuri nu despart două maluri, ci unesc urmele paşilor străini, abătuţi, pierduţi pentru totdeauna.”

Frânturi şi alte frânturi. O confuzie de gânduri, amintiri, iluzii. Cuvintele ei. Cuvintele mele.

„Nu ne ignoră, ci ne iubesc cei care nu ne scriu, nu ne vorbesc, nu se repetă în asiduitatea lor. Se tem că ar putea spulbera legăturile ipotetice închegate între noi. Oare e chiar atât de greu să răspundem acestor întristări? E greu, pentru că orice încercare ar intensifica şi mai mult ceea ce şi aşa devenise aproape insuportabil, doare şi distruge.” „Pentru că cel mai important e nu cu cine râvneşti să adormi, ci doar cu cine te trezeşti dimineaţa. A cui e cea dintâi privire din fiecare zi.” „În minţile fiecăruia mereu părem alţii. Dar să nu uităm că suntem unici, iar asta ne face superiori.”

Toate aceste fragmente disparate alcătuiau o lume posibilă, amintirile mele. Sciziuni de idei…

„Chiar şi sufletul putea fi otrăvit. Atunci când îndrăzneam să te sărut, căutam să te liniştesc; când în lacrimile tale desluşeam gustul dulceag al veninului.” „- Spulberă-mi liniştea, minţind că mă auzi. Amestecă-mi gândurile cu ecoul respiraţiei tale. Ca să pot să te simt şi să nu te înstrăineze aceste singurătăţi insuportabile.” „Nu oamenii din visele noastre, care, în mare parte, nici nu există şi-n această viaţă, ci doar cei care ne vor oferi libertatea de a visa alte existenţe ne vor aduce, într-adevăr, fericirea mult dorită. Iar când în aceste închipuiri apar şi persoanele din preajma noastră, atunci putem vorbi de un destin împlinit.” „Spune-mi! Ce poate fi mai elocvent decât aceste îmbrăţişări când taci, când plângi, când uiţi… uiţi să respiri?”

Iar la toate aceste idei, amestecate într-un haos ce mă îndepărta de realitate, se adăugau şi amintirile fragmentelor din anumite povestiri, scrise cu ceva timp în urmă.

 „Voi încerca să-ţi scriu despre ceea ce aş fi vrut să fie. Şi poate că era, s-a petrecut, pentru că mi-ar fi imposibil să inventez lumi atât de probante, încât am senzaţia că fiecare amănunt stârneşte torentul trăirilor pustiitoare. Doare totul. Iar cel mai drastic doare absenţa ta. Îndeosebi acum, când ştiu că exişti, eşti acolo, într-un spaţiu obscur, într-un timp ireal, în prezentul de care nu reuşesc să mă desferec. Eşti în mine, în gândurile mele, în visuri şi în vise, în tot ce-mi doresc şi tot ce devine posibil doar graţie existenţei tale. Închid ochii şi te imaginez. Pielea mea iradiază un iz străin. E mirosul tău. Eşti tu. Încerc să-ţi scriu. Nădăjduiesc că vei citi aceste cuvinte, că vei pricepe suferinţa mea. Cu toate că nu-mi răspunzi niciodată, trăiesc cu impresia că mă cunoşti. Ştii că exist. Ar trebui să ştii. Ar trebui să simţi pustietatea în care se zbate doar o umbră străină, un suflet singuratic, un om ce te aşteaptă şi crede în tine.

Sunt aici. Locuiesc în apropierea Dunării. Pe Strada Splaiului. N-am pe nimeni. Nu doresc să-mi fac prieteni, deoarece orice încercare de a intra în relaţii intime cu necunoscuţii are şi o particularitate subtilă: pur şi simplu accentuează gândul singurătăţii tale, acest sentiment insuportabil, acest chin de care nu ne vom izbăvi niciodată. Sunt… Da, poţi să mă consideri doar închipuirea ta. Crezi că nu ştiu? Credeai că inventezi un personaj, apoi, brusc, ai realizat că, fiind produsul raţiunii, imaginarul nu poate fi altceva decât o formă de reflectare a realităţii noastre. Ceea ce nu cunoaştem, există. Ceea ce ne dorim se va împlini, doar că, de multe ori, se va adeveri tocmai atunci când va fi prea târziu, mult prea târziu. Crezi că nu înţeleg? Refuzi să-mi răspunzi dintr-un motiv cât se poate de simplu: te temi. Da! Te temi că sunt tocmai ceea ce ţi-ai dorit. Îţi spui că e imposibil, că între ficţiune şi realitate nu există niciun punct comun. E absurdul pe care nu ne încumetăm să ne recunoaştem. De multe ori, suntem atât de neputincioşi, încât tăgăduim chiar şi prezenţa celor mai simple adevăruri. Gândeşte-te că în vis nimeni nu şi-a văzut chipul reflectat pe pânza oglinzii. Întotdeauna ne privim dintr-un unghi aproape imposibil. Ne depărtăm chiar şi de noi înşine. Ne temem că nu vom izbuti să fim tocmai ceea ce cred alţii despre noi. Trăim vieţi străine, împrumutate din cărţile citite în copilărie, din filme ori spectacole de teatru. Cu alte cuvinte, noi nu trăim viaţa noastră, ci, mai precis, nu facem altceva decât să imităm destine ideale, creionate de cei care au înţeles mult mai multe decât noi; de autorii născocirilor ideatice. Apoi, brusc, ni se pare că nimic nu are sens, că nu mai există nicio cale de întoarcere, că viaţa noastră s-a terminat tocmai în secunda în care am acceptat să ne împărţim propriile suferinţe cu un om străin, cu omul de alături. „Nu trebuia!”, ne apostrofăm visând sorţi neverosimile. Înţelegi? Acum înţelegi de ce n-am nevoie de nimeni?”

M-am oprit. Brusc, am realizat că am ajuns. Probabil că străbăteam spaţiul reveriei, pentru că nu reţinusem mai nimic din ceea ce urma să se închege într-un soi de realitate, fie ea chiar şi una confuză. Era ca şi cum aş fi înfruntat o statornicie neguroasă, dintr-un timp aparent, din afara timpului invadat de tăceri profunde, adunându-se în jurul meu așijderea mâlului, umplându-mă precum rotocoalele de fum greu şi asfixiant. Eram aici, în locul în care simţeam că înţeleg totul, că ştiu cine sunt. Am deschis uşa de la intrare şi am pătruns în coridor. Consideram că nu trebuia să-mi anunţ întoarcerea. Oricum, eram acasă. Lung, spaţios şi scăldat în lumini întremătoare, holul se termina cu uşa ce ducea înspre biroul meu. Peretele dinspre Dunăre era secţionat de cinci ferestre imense, delimitate de nişte stâlpi masivi, de aceeaşi nuanţă nisipie ca şi peretele. Îndată, după câţiva paşi, am înţeles că uşa de la dormitorul Elzei era deschisă. O auzeam vorbind la telefon. M-am oprit la timp. Unele secunde durează cât o clipire din ochi, însă, în amintirile noastre, rămân pentru totdeauna. Sunt momente capabile să schimbe tot restul vieţii. Răbufnesc atât de neaşteptat, încât, la un moment dat, avem senzaţia că tocmai ele, acele fracţiuni, constituie punctele esenţiale pe o hartă complexă şi imprevizibilă a destinului nostru.

― Nu pot să-l mint. Era vocea soţiei ce se adresa unui apelant necunoscut. Dar nici nu pot să mă încumet să-i spun totul. Adevărul l-ar îndepărta, l-ar distruge, l-ar ucide. Niciodată, te rog, niciodată să nu-i spui că ştiam totul. Ştiu că mi-au mai rămas doar câteva zile. Încerc să mă lupt cu un inamic invizibil, dar mă simt neputincioasă. Mă ştiu învinsă. Duc o luptă zadarnică. Nu fac pe deşteapta, dar nu cred că moartea acelui om, pacientului tău, sângele lui mă va ajuta aşa cum afirmi. De aceea insist să-l ţii pe Nick în casa ta, să-l convingi de faptul că tu eşti soţia lui, că Lara e fiica voastră.

Simţeam că voi ceda. Pereţii începeau să vibreze. Ferestrele îşi schimbau poziţia. Se diluau într-o masă vâscoasă, conferind luminii un aspect lichefiat, sângeriu. Tremuram. Mi se părea că zidul de care mă sprijineam îmi inhala întregul trup. Trecea prin el. Pătrundea în abis.

― Şi mai e şi acest sicriu, continua Elza.

Ca-ntr-un coşmar de nedescris, m-am desprins de perete şi am intrat în dormitorul ei. Era ca şi cum aş fi pătruns într-o gravură tridimensională din care lipsea orice urmă de mişcare.

― Bănuiam totul, începeam să mă destăinui. De la bun început, ştiam că tu eşti soţia mea, că împreună cu Edith aţi încercat să mă purtaţi pe drumuri false. Nu ştiam motivul potlogăriilor voastre. Oricum, în tot acest scenariu, pe tine, Ely, nu te-am învinuit niciodată. Mă străduiam să dezleg tot acest mister de unul singur. Am recurs la metodele mele. Eu… eu sunt cel care a ascuns sicriul în remorca maşinii tale.

Aveam să-i mai spun şi alte amănunte, însă n-am reuşit, pentru că, brusc, ca-ntr-o secvenţă de film artistic, trupul ei firav s-a prăvălit pe parchetul mochetat. Am îngenuncheat şi am început să plâng. Ce puteam să fac în asemenea momente?

Finalul primei părţi


Citiţi şi părţile anterioare:
123 şi 4

Despre Nicolae CORNESCIAN

Nicolae CORNESCIAN a scris 16 articole în Revista de suspans.

Nicolae Cornescian Volume publicate (în limba ucraineană): "Atingerea aşteptării" 2001 (Editura Mustang, Bucureşti) "Imperii de iluzii" 2005 (Editura Mustang, Bucureşti) "Cartea morţii" 2009 (Editura RCR Editorial, Bucureşti) Premiul de debut ex-aequo al UNIUNII SCRIITORILOR din ROMÂNIA pentru volumul "Atingerea aşteptării" (2001) Proză, poezie şi piese de teatru în diverse reviste literare din România (Vatra, Convorbiri literare, Poezia,Orient Latin, Arcada, Archeus, etc.); Ucraina, Rusia, Slovacia, Cehia, Serbia şi Croaţia (în trei limbi slave).

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *