Foileton: Extreme (4)

7.

N-am vrut să ştii: am ascuns toate fotografiile noastre. Privindu-le, înţelegeam că amintirile începeau să mă stăpânească, mă distrugeau. N-am vrut să afli: viaţa mea putea înceta în orice clipă. După spusele doctorilor, finalul era pe aproape. Am cunoscut un singur timp, cel al aşteptării. Iar acum, când pasul decisiv înspre tărâmul eternului înşelător se oprea în neant, acum ştiam că imposibilul pe care l-am recunoscut în fiinţa ta se numea „iluzie”. Paroxismul înspre care tindeam devenea paradox. Asemenea întâlnirii noastre, voiam să fie şi finalul iminent, o trezire spontană, abandonarea visului iluminat de prezenţa a două suflete ce-şi căutau sensul clar dincolo de timpul lor.

Ştiu că vei încerca să te minţi, dar nu vei izbuti să mă ierţi, în ciuda acestei iubiri atât de bizare, dominându-mă, menţinându-mă în viaţă, pulsând într-o inimă bolnavă, distrusă, putrezită. Şi dacă într-o zi îţi vei aminti şi de mine, dacă vei descoperi aceste rânduri, doar atât te mai rog: uită că am existat. Edith are dreptate: am fost doar plăsmuirea ta, o banală pâlpâire într-un ocean de aştri. Te rog să mă uiţi, ca să poţi să exişti. Şi nu-ţi mai pune zeci de întrebări fără sens, pentru că nici eu nu încerc să aflu cine a fost străinul care a ascuns sicriul în garajul casei mele şi care a fost rostul acestei bizarerii. Acum, când închid ochii şi îţi simt mirosul emanând parcă din trupul meu, de undeva dinăuntru. Uit de mine, imaginându-te. Există  oameni pe care nu poţi să-i uiţi vreodată, însă, cu adevărat, iubeşti doar sufletele care te fac să uiţi că exişti. Nu pentru ceilalţi ar trebui să existăm, ci doar pentru un singur om: oglinda sufletului nostru. Ar trebui să ştim că-ntr-o masă eterogenă, de lumini şi umbre difuze, există doar o singură tonalitate inerentă, invertit reflectându-ne ceea ce nu observăm arzând în interiorul nostru. Simţim. Simt. Chiar şi-n acest întuneric pătrunzător, când doar căldura trupului tău naşte în mine, în jurul inimii fragile, pulsaţiile luminii necesare.

Simt totul. Ştiu totul. Te recunosc aici. În mine. În aerul dimprejur, păstrând nepătat izul respiraţiei tale. În aceste obiecte de care ai uitat, care zac şi acum în ungherele adumbrite de absenţa ta. Sunt caiete cu foi gălbejite, cu rânduri de cerneală terminându-se brusc. Sunt hârtii veştejite, asemenea frunzelor dintr-o toamnă lipsită de finaluri clare. Sunt idei. Sunt cuvintele mele. Şi e colb. Prea mult colb între foi, amintindu-mi dezolarea, nopţile în care te strecurai fantomatic în visul meu. Întorcându-mă înspre tine, te îmbrăţişam în timp ce dormeai. Simţeam un gol dureros în interiorul meu, locul ce putea fi umplut doar cu sufletul tău de alături. Tremurai în acele momente. Vorbeai în somn. Erai cald şi atât de prezent. Erau ore interminabile, pline de tăcere şi întuneric dens. Era timpul nostru, feerica vreme a destinului nostru. Dacă există etern, atunci acesta este un timp paralel, compus din momente ce ne pecetluiesc soarta, deconspiră idealul înspre care ar trebui să se îndrepte viaţa noastră. Clipele veciei mele se consumau doar în prezenţa ta. În acele nopţi pline de linişte şi fericire, dar şi în zilele de dinaintea accidentului, îndeosebi, în anii plini de amintiri ce precedau ivirea fiicei noastre. Călătoriile, camerele de hotel, geografia spaţiului necunoscut, absolut tot ce ne contura existenţa comună, chiar şi acum, când totul pare pierdut, retrăiesc cu pasiunea şi dezinvoltura trecutului halucinant. Şi, uneori, în amintiri, pari mult mai real decât în acest prezent în care abia de reuşesc să te înţeleg. Mă simt incapabilă de orice schimbare esenţială. Nu-mi regăsesc forţa necesară. Şi mai e şi această boală ce mă roade treptat. De care n-aş dori să afli. Cu care m-am obişnuit. E un rău distonant, stăruitor, nimicitor. Îl suport şi îl port ca pe o rană sensibilă. Continui să lupt. Încerc să uit. Îmi spun că trebuie să rezist. Pentru tine. Pentru noi. Doar pentru noi.


Copyright © 2012, Cristofor Photography


Dar asta nu înseamnă că îi ignor pe ceilalţi. În gări, în trenuri, în magazine în timpul cumpărăturilor, întâlnirile spontane cu străinii întotdeauna mă fac să cred că toţi, absolut toţi avem ceva comun. Însă ei nu-mi oferă siguranţa necesară. Nu lasă amintiri. Fac parte dintr-un efemer mult prea banal. Sunt sigură că nici eu, în minţile şi vieţile lor, nu ocup niciun loc. Aceste feţe se uită, se şterg la următoarea clipire. Viaţa nu e altceva decât o permanentă schimbare, o continuă fugă, o pendulare de la o nuanţă la alta, o fluctuaţie de păreri şi acţiuni cărora ne supunem şi pe care le acceptăm, omorându-ne, practic, timpul.

Timpul meu s-a oprit. Când ai apărut tu, pentru prima dată am înţeles că acea clipă şi acel loc au exercitat asupra mea o forţă de necombătut. M-am simţit învinsă. Smerită, căutam să dau sens vieţii mele. Te căutam. Te caut neîncetat. Pretutindeni. Şi ştii ce e cel mai bizar? De tine, cel din imaginar, îmi amintesc mai bine decât de aceste poze în care nu mă mai recunosc. Era un timp în care te aşteptam, minţindu-mă că exişti. Locuiam într-un trecut străin ca într-o oglindă în care trebuia să te regăseşti. Îţi aminteşti? Îţi mai aminteşti? Ne-am inventat propriile singurătăţi pentru a le putea împărtăşi cu alţii. Deoarece, împreună cu singurătatea, încep aşteptările iubirilor aproape nepământene. „Chiar şi visele copilăriei, dorinţele din adolescenţă, toate năzuinţele noastre se vor materializa într-un târziu: copiii noştri” spuneai tu. Şi aveai perfectă dreptate. Lara, fiica noastră, mi-a confirmat absolut totul. Ştiu: ca să fii fericit nu ai nevoie de prezenţa mea, ci doar de libertatea pe care ţi-o pot oferi numai eu. Eu, cea de aici şi cea de acum.

Dar mai e ceva straniu în tot acest joc. Uneori, în mintea mea îşi fac loc serii de imagini duplicitare. Te simt aici, dar, totodată, sunt conştientă că, tot acest timp, exişti într-un alt spaţiu, inaccesibil mie. Senzaţii asemănătoare se întâlnesc doar la un nivel subliminal al reveriei. E ca şi cum ai încerca să întinzi mâna, să atingi ceva ce pare adevărat, însă, la drept vorbind, e doar o proiecţie. Mâna ta trece prin acea reflectare, o străpunge. În locul urmelor rămâne durerea. Sunt invenţii. Fade. Apoteotice. Ca să pot să rezist, le consider necesare. E ca şi cum ai încerca să depeni firul faptelor petrecute, să reiei cele mai importante momente din viaţa ta în timp ce te afli la căpătâiul vreunui mort. Totul e posibil cât timp nu încetăm să credem. Când iubim, chiar şi cele mai neînsemnate umbre iradiază izuri ademenitoare. Totul e cât se poate de real. E aici şi acum, pentru că, înainte de toate, e în mintea mea. Pare bizar, dar, de multe ori, realitatea e mult mai stranie decât simţămintele noastre. Realitatea de azi, spre exemplu. Orele după-amiezii.

Agentul de poliţie Max Ervin, din jurisdicţia municipală, a fost aici, în această casă. Apăruse ca din senin. Motivul vizitei sale era cât se putea de întemeiat. Tipul cercetează un caz de crimă. Nu cunosc amănuntele care l-au adus la această adresă, dar, se pare că, în mod indirect, sunt învinuită chiar şi eu. Îţi mărturisesc că habar nu am de cele întâmplate. Am fost surprinsă în apropierea locului unde a fost descoperit mortul. Eram în trecere, iar respectivul agent m-a observat. Ba, mai mult. Am reuşit să schimbăm chiar şi câteva vorbe. Apoi ne-am văzut fiecare de drumul său. Se pare că bărbatul a reţinut numărul maşinii mele. Doar aşa îmi explic cum reuşise să identifice casa mea. Sunt convinsă că datorită noilor sisteme de scanare, identificare ori cum s-o fi numit, ăştia te pot găsi chiar şi după un fir de păr. Dar să ne întoarcem la vizita atât de neaşteptată. M-am trezit cu el în pragul uşii. L-am recunoscut îndată. Mi-a zâmbit.

― Nu vă impacientaţi, începu tipul. E doar o verificare de rutină.

Am amuţit. Probabil că arătam caraghios holbându-mă la el. Mă simţeam paralizată. Speriată, încercam să-mi vin în fire. Să nu las impresia că sunt vreo scelerată, ori, în cel mai bun caz, să nu încerc să mă împotrivesc ca şi cum aş avea ceva de ascuns. L-am poftit înăuntru. L-am servit cu ceai negru. În timp ce-mi explica scopul vizitei neprotocolare, dacă ar fi să-l citez, privirea sa iscoditoare cerceta cu migală fiecare colţişor al livingului în care mi-am petrecut tot restul după-amiezii.

― Da, încercam să mă opun, mă îndreptam tocmai înspre ţărm. Nu urmam niciun scop clar. Era, pur şi simplu, doar o pierdere de vreme, o pauză necesară, ca să fiu mai exactă. Ador aceste ieşiri. Îmi petrec multe ore în apropierea fluviului. Simt că apa are ceva magic şi fortifiant. Permiteţi-mi o uşoară exagerare: o consider o schismă de cer. Tocmai acea frântură sinilie în care persistă pulsul eternului de care, cu vrerea sau fără vrerea noastră, ne simţim atraşi în clipele singurătăţii absolute.

― Lucraţi la vreun ziar? m-a întrebat agentul.

― Nu! i-am replicat realizând că omul din faţa mea nu erai tocmai tu. Desigur că el nu putea să înţeleagă anumite subtilităţi. Însă, mă foloseam de ele cu un scop precis: doream să confer alte sensuri discuţiei noastre. Încercam să par o fiinţă visătoare, paceaură, lipsită de apărare în momentele cruciale. Tremuram, dând impresia că intru în panică. Îl priveam fix, iar el îmi zâmbea.

― Doamnă, zise pe un ton calm, nu vă acuz de absolut nimic. De fapt, nici măcar nu v-am trecut pe lista suspecţilor. Ar trebui să înţelegeţi că funcţia mea impune anumite reguli. În clipa de faţă, luând în considerare situaţia ivită, mă simt nevoit să încropesc toate piesele puzzle-ului şi aşa destul de complex. Prin urmare, din partea dumneavoastră, am nevoie doar de câteva mărturisiri cât se poate de simple. Dacă aţi observat ceva straniu în acel loc şi-n acele ore, vă rog să-mi relataţi totul. Orice amănunt e esenţial.

― Straniu?

― Orice. Poate că aţi întâlnit pe cineva ori aţi observat ceva ce vi s-a părut nepotrivit.

Atitudinea sa devenea onctuoasă. Insistând, aveam senzaţia că tipul dorea să-i relatez chiar şi ceea ce nu exista în realitatea de atunci. Mă descosea. Recurgea la tot felul de stratageme. Era o lecţie de psihologie uzuală, întâlnită, probabil, doar în manualele lor. Nu mă putea învinge dacă se folosea doar de respectivele noţiuni. La un moment dat, când trecuse la etapa cercetărilor premergătoare, am observat că apelase la principiile deducţiei.

― Cercetând amănuntele irelevante, credeţi că ştiţi totul despre viaţa unui om. În realitate, însă, cunoaşteţi doar finalul, i-am tăiat brusc, făcându-l să amuţească.

― Sunteţi psiholog?

Răspunsul meu era cât se putea de evident: i-am zâmbit ironic. I-am mai turnat ceai şi, pe nepregătite, l-am apucat de încheietura mâinii stângi. Era rece. A tresărit. Probabil că unii ca ăştia, la orice contact neaşteptat, se gândesc la cu totul altceva.

― Ascultă aici, domnule sergent. Ia aminte la ce am să-ţi spun. Sporadicitatea nu duce la adevăr. Niciodată. Pricepi?

Hlizindu-se, tipul m-a cercetat cu o privire sarcastică, de parcă ar fi avut în faţa sa tocmai imaginea defunctului de care mă tot întreba. Şi-a smucit mâna, eliberând-o din strânsoarea mea, considerându-mă, probabil, vreo femeie uşuratică. Aşteptam această mutare, pentru că, în secunda imediat următoare, mi s-a oferit prilejul să recurg la atacul precumpănitor. Apucându-l de umăr, l-am întrebat cât se putea de usturător:

― Sergent? Doar sergent?

― Stăpâniţi-vă, zise omul evident agasat de comportamentul meu neadecvat.

― În casa mea, în absenţa soţului meu, o asemenea întâlnire oricând poate fi considerată o clară violare a intimităţii. Iar faptul că porţi aceşti epoleţi nu-ţi oferă niciun drept să încerci să te comporţi ca un începător lipsit de caracter şi de principiile educaţiei elementare. Totuşi, nu intenţionez să te acuz. Din contra, vreau să te ajut, pentru că, în mare măsură, acest caz mă priveşte chiar şi pe mine.

― Ce vreţi să spuneţi? se interesă surprins de brusca mea schimbare de atitudine.

― Dacă ai fi fost căsătorit, n-ai mai fi folosit asemenea deodorante ieftine. Îţi recomand Burberry The Beat, o combinaţie ideală de arome plăcute: lămâie, piper negru şi frunze de tămâioară.

Se părea că începeam să-l obosesc cu aceste schimbări spontane de subiect. Insul, ce se dovedea a fi doar un novice în meseria pe care o practica, eludând anumite încercări imprudente, pe parcursul discuţiei noastre, tot mai mult accepta ceea ce, practic, îi impuneam. De fapt, în acest caz, anchetatorul eram tocmai eu. Evident că îmi cunoşteam limitele. Probabil că de-aş fi continuat pe acelaşi ton, până la transă rămâneau doar câteva cuvinte, câteva atingeri.

― Sunteţi… ?

― Da, i-am răspuns tăios. Sunt tot ce vrei să fiu, domnule Max. Dar nu înţeleg cine e mortul pe care l-aţi descoperit într-un loc atât de nefiresc.

― Nu ştiu, zise el evident buimăcit şi ostenit. Am să plec şi vă asigur: dacă aflăm ceva nou, vă anunţ aşa cum ne-a fost înţelegerea. Cei de la Harmony, şefii noştri direcţi, insistă tot mai mult. E ceva complicat în toată această încrengătură de evenimente. E ceva ce nu se leagă, iar noi, deocamdată, suntem neputincioşi. Nu putem găsi tocmai veriga lipsă. Depunem eforturi exorbitante. În zadar. Deocamdată, în această negură nu se întrezăreşte niciun pâlpâit evident. Ne batem cu morile de vânt.

― Harmony? am întrebat cu o năucire prefăcută.

― Da, începea să se explice. E o instituţie puternică. Se ocupă de cazuri complicate. Iar noi, cei din cadrul poliţiei, oarecum depindem tocmai de ei. N-am dreptul să vă relatez mai multe. Sunt informaţii confidenţiale.

― Înţeleg, îl linişteam. Ignorându-i asiduitatea, am refuzat să semnez procesul verbal pe care mi-l întinsese cu un scop cât se putea de clar: doar pentru a demonstra superiorilor săi faptul că această anchetă avusese loc. Un fel de act de prezenţă. Pe moment mi s-a părut că omul nu va ceda împotrivirii mele. Însă, într-un târziu, a realizat că eforturile sale ar fi fost de prisos. Înainte de a ieşi, privi agenda aflată în apropierea telefonului din vestibul. Sunt sigură că blazonul compus dintr-un H auriu, încadrat de triunghiul echilateral, i-a indus mii de întrebări. Mi-a întins mâna, dar răspunsurile mele se lăsau aşteptate.

― Te mai aştept, i-am spus în loc de „La revedere!” Omul şi-a aranjat bereta, dar n-a mai adăugat absolut nimic. „Nu se poate, îmi ziceam, nu se poate ca într-o instituţie care se respectă, chiar şi în prezent, să activeze asemenea cadre incompetente.”

Hotărâsem să întrerup aici această epistolă. Intenţionez s-o printez. O voi ascunde între paginile din „Cartea morţii”. Într-un exemplar de lux, cel cu coperte cartonate, reeditat special pentru Universităţile din diasporă.

*

Aşa am şi făcut. N-am mai vrut să-i scriu ceea ce a urmat. Soţul meu nu ştia că eram unul din acei oameni fără de care Harmony n-ar fi atins faima de care se bucura în prezent. Anonimatul şi lipsa de interes din partea vecinilor ori a prietenilor erau atuurile principale de care mă foloseam pentru a duce la bun sfârşit acţiunile întreprinse de instituţia noastră. Şi mai era ceva: în viaţa de zi cu zi, ţineam cursuri de literatură comparată la o Universitate din provincie. Un fel de pasiune, cu timpul, devenită o aparenţă ideală, îndărătul căreia îmi ascundeam adevărata mea îndeletnicire. De când mă ştiu, eram considerată un element cheie. Pe 17 octombrie 2011 Harmony iniţiase un nou proiect, de o importanţă majoră. Indiferent de situaţia ivită, de ceea ce oamenii numesc „intempestiv”, ignorând micile scăpări ori greşelile uneori atât de necesare, finalizarea respectivului proiect depindea doar de modul în care izbuteam să schimb ceea ce pentru mulţi ar fi părut neverosimil. Şi totuşi, abia acum realizam că cineva încerca să strice o mare parte din tot ce am reuşit să obţin până în clipa de faţă. Cineva, tocmai în ziua în care Dunărea a scos la mal trupul neînsufleţit al persoanei ce semăna atât de bine cu soţul meu, mi-a strecurat în garaj un sicriu gol. Ca o atenţionare. Un semn peremptoriu. Era ca şi cum mi-ar fi zis: „Ştiu ce faci!” Mă urmărea. Încerca să mă îndepărteze. Eram ferm convinsă că adversarul necunoscut, în mod cert, făcea parte din sistemul Harmony. Dintre toate posibilităţile înşiruite, portretul suspectului cel mai bine coincidea cu persoana Elvirei Ernst, un angajat ce ocupa o funcţie importantă în Departamentul de Cercetare şi Investigaţii. Am recurs la această supoziţie, pentru că, în ultimele luni, de când demarase proiectul, în nenumărate rânduri mi-am surprins colega şi aşa-zisa prietenă scotocind uneori prin biroul meu. Într-o zi chiar mi-a spus verde în faţă: „Aici n-avem voie să ascundem ceea ce ştim. Asemenea acte, în cazul nostru, pot fi catalogate contravenţii grave.” Sigur că n-am încercat să mă împotrivesc. Am trecut cu vedere acea ieşire necontrolată. Am pus-o pe seama depresiei de care suferea, de care ştiam cu toţii, dar pe care o nega cu vehemenţă. Elvira intenţiona să-i cedez postul. Mai ales, după accidentul soţului, încerca să mă convingă de faptul că ar trebui să mă odihnesc, să am grijă de familie, să mă distanţez de proiect măcar de dragul prieteniei ce ne lega. „Elza, fericirea ta depinde doar de fericirea omului de lângă tine.” Ceea ce nu ştiau ceilalţi era darul făţărniciei ce o caracteriza atât de bine pe domnişoara Ernst. Şi mai era şi acea naturaleţe înşelătoare de care se folosea de fiecare dată când ajungea la situaţii critice. Nu. Nu mă puteam lăsa înfrântă de o asemenea fantoşă. Intenţionasem să o sun, dar, când m-am apropiat de telefon, uitând de coşciugul din garaj de care voiam să mă scap în orele imediat următoare, altcineva încercă să mă contacteze.

― Sângele coincide.

Era Edith. Vorbea sacadat. Speriată, insista să ne întâlnim.

― Abia de am reuşit să mă izbăvesc de un neghiob şi acum vii tu cu… Nu pot. Nu mai suport. Trebuie să mă odihnesc.

― Ne-am descotorosit de trup.

― Trup?!

― Subiect, cum se zice în limbajul nostru.

― Ce fel de subiect?

― N-are nicio importanţă. Dacă vom trece şi de testul final, dacă vom obţine conţinutul corect, gândeşte-te că în mai puţin de o lună boala ta va fi dată uitării.

Am vrut să-i spun că nu acord prea mare importanţă speranţelor fondate doar pe nişte principii admisibile, însă ea a închis tocmai în secunda în care, undeva într-o depărtare incertă, percepusem vocea soţului.

Trebuia să insist. S-o oblig să insiste şi ea. Jocul nostru nu se putea opri tocmai aici şi tocmai acum, când Nick aproape că s-a convins de faptul că Edith şi Elza, cel puţin pentru el şi spre binele lui, erau una şi aceeaşi persoană: sora mea. Era spre binele lui, pentru că intuiam că într-o dimineaţă de decembrie întârziat urma să nu mă mai trezesc. Larei i se interzicea să-mi viziteze casa tocmai din acest motiv. Atât eu cât şi Edith ne temeam de această imagine ruinătoare pe care, într-o zi oarecare, ar fi putut să o descopere fiica mea. Un trup neînsufleţit, piele vineţie şi ochii deschişi, inhalând parcă tot ce a mai rămas din lumina zilei. Nici cele mai pronunţate plăgi n-ar fi lăsat o durere mai mare pe crusta inimii ce abia că învăţa să facă primii paşi pe tărâmul necunoscut al vieţii, un spaţiu plin de prinsori, unde totul depindea doar de norocul tău, de schepsis şi capacitatea de acceptare a ostentaţiilor acestui destin.

Insistam. Treceam cu vedere anumite scăpări, antagonisme ori greşeli de care deveneam tot mai conştientă. Trăiam mereu cu spaima că am să-l pierd, că într-o zi el se va întoarce într-o casă pustie, într-un spaţiu în care chiar şi tăcerea va deveni insuportabilă. Bănuiam că nimeni nu se va apropia de el, de cel care uită chiar şi de timp, atunci când scrie, tace, închide ochii şi visează lumi neverosimile. Nimeni nu va afla că în acele momente el va avea nevoie de ceai negru, de cafea, tartine cu gem de afine, de toate aceste tabieturi pe care le cunosc numai eu. Eu, cea care în acele seri pustii, nici nu ştiu dacă îi voi rămâne chiar şi o banală amintire, însemnată acolo, pe foile din faţa sa, pe acele manuscrise ce nu vor îngălbeni vreodată. Impacientată şi nehotărâtă, începeam să plâng. Nu există o suferinţă mai mare decât ideea supliciului care, într-un viitor apropiat, ar putea nimici omul iubit, venerat, preţuit. Şi poate că doar acest banal sentiment de compătimire, lipsit de orice mărturisire evidentă, ascuns asemenea rănii ivite într-un loc intim, poate că doar această suferinţă ne obligă să fim oameni, să iubim dintr-un motiv cât se poate de clar: pentru că altcineva are nevoie de noi, de sprijinul nostru, de o simplă mângâiere, de o singură şoaptă; de căldura respiraţiei noastre. Nu pe ceilalţi îi ocrotim atunci când ni se solicită ajutorul întrevăzut. E doar o manieră de a păstra nepătat sufletul nostru, ceea ce rămâne sacru în gândul şi în inima fiecărui om.

În inima lui bătea şi o parte din inima mea, partea sănătoasă, cea în care aş fi vrut să dăinuie iubirea noastră. Asemenea ecoului din scoicile tăinuite de privirile străine, să dureze dincolo de timpul existenţei noastre comune. Aş fi vrut să-şi amintească de mine nu ca de un nume sau ca de o fiinţă ivită atât de spontan pe itinerariul ursitei sale, ci ca de o persoană simplă, care, în limita posibilităţii, o viaţă întreagă s-a zbătut chiar şi pentru o singură idee: fericirea lui. Nu mă puteam lepăda de această tulburare stăruitoare, chipul lui paralizându-mă asemenea repercutării ţâşnite de undeva din interiorul meu, deformând realitatea acaparantă, divizând-o în fascicule de proiecţii orbitoare în care îl recunoşteam de fiecare dată. Era aici. Dintotdeauna. Era doar un imperativ ce-mi confirma prezenţa. Ştiam: unii oameni ne lasă atât de multe amintiri, încât nu ne mai rămâne timp pentru singurătate. Chibzuind, confruntam faptele petrecute în ultimele zile. În toate acele conjuncturi, căutam să descopăr ceva relevant, ceva ce mi-ar fi confirmat ideea că nu începeam să halucinez, că boala, gândul dat de prezenţa morbului încă nu reuşise să mă înfrângă. Luptându-mă cu mine însămi, ştiam destul de bine: ceea ce putem închipui, putem domina. Îmi aminteam de izmeneala exagerată ori, ignorând durerea, de emoţii percepute doar în prezenţa soţului, când inima se liniştea, bătea după ritmul inimii lui. Era greu, dar încercam să mă prefac că nu simt nimic, că uit de golul crescând în interiorul meu, un spaţiu mult prea imens pentru un suflet atât de singuratic; mult prea întunecat şi mult prea greu. Mărindu-se neîncetat, până în clipa în care va ceda chiar şi ultima crustă. Şi atunci hăul din interior se va contopi cu vidul ce mă va absorbi în totalitate. Şi totuşi, în tot acest torent de gânduri dezolante, undeva, într-un trecut incert, indignată, mi-am amintit de medicamentele pe care le ingurgitam doar la sugestia surorii mele. Din ziua în care boala a fost depistată, de când aflasem de prezenţa flagelului în corpul meu, Edith mi-a interzis să mă mai folosesc de medicamentaţia prescrisă.

Va urma


Citiţi şi părţile anterioare:
1, 2 şi 3

Despre Nicolae CORNESCIAN

Nicolae CORNESCIAN a scris 16 articole în Revista de suspans.

Nicolae Cornescian Volume publicate (în limba ucraineană): "Atingerea aşteptării" 2001 (Editura Mustang, Bucureşti) "Imperii de iluzii" 2005 (Editura Mustang, Bucureşti) "Cartea morţii" 2009 (Editura RCR Editorial, Bucureşti) Premiul de debut ex-aequo al UNIUNII SCRIITORILOR din ROMÂNIA pentru volumul "Atingerea aşteptării" (2001) Proză, poezie şi piese de teatru în diverse reviste literare din România (Vatra, Convorbiri literare, Poezia,Orient Latin, Arcada, Archeus, etc.); Ucraina, Rusia, Slovacia, Cehia, Serbia şi Croaţia (în trei limbi slave).

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *