Foileton: Extreme (3)

5.

Priveam cu îndoială. Consternată şi descumpănită, aveam senzaţia că mă afundam într-un vis hilar din care nu mai exista nicio cale de evadare. În remorca maşinii din garaj, învăluit în lumina apusului, găsisem un sicriu deschis, matlasat cu un material lucios, de nuanţa nisipului umed. Perna cu margini dantelate păstra acea deformare, acea adâncitură ce mă făcea să cred că aici, în acest coşciug se odihnea un trup inert, necunoscut. Probabil că asemenea păreri se datorau surmenajului acumulat în ultimele ore. Închizând ochii, abandonată febrilităţii înverşunate, îmi aminteam vorbele Larei: „Întotdeauna ne simţim urmăriţi. Chiar şi de entităţile născocite doar de mintea noastră.” Îmi venea să strig după ajutor, dar realizam că totul era cât se putea de adevărat. Bănuiam că cineva înscenase totul, cu o meticulozitate de invidiat. Improvizând acest decor apocaliptic, reuşi să mă aducă la marginea prăpastiei. Poate că respectiva scenă ar fi fost lipsită de orice teatralitate, dacă, pe moment, nu mi-aş fi amintit de el, de soţul meu. Chiar şi mirosul care emana din cutia de lemn lăcuit amintea izul îmbătător al omului adorat. Şi mai era şi acel nasture de bachelită găsit chiar lângă pernă. Era nasturele cămăşii lui. I-am observat lipsa în seara precedentă. Nu i-am spus nimic, bănuind că n-a observat acea absenţă.

Trebuia să revin. În caz contrar riscam să mă trezesc abandonată aparteurilor inutile. Totul era cât se putea de clar. Omul care înscenase aceste ghiduşii urmărea un scop cât se putea de evident: inducându-mi teama şi descumpănirea, ar fi izbutit să mă îndepărteze de soţ. Ar fi anulat jocul meu, bazat pe regulile contrariului ori negării. Totuşi, în această confruntare cu adversarul necunoscut, aveam un atu secret. De partea mea se aflau Edith şi Lara. Formam un triunghi imbatabil. Consideram că nu era cazul să-mi înştiinţez sora de această descoperire stranie. Nu voiam să complic scenariul nostru şi aşa destul de confuz. Pe deasupra, dacă eram urmărită, aş fi deconspirat tainicului oponent acuitatea strategiei care dădea rezultatele scontate. Trebuia să acţionez cu precauţie.

Mă simţeam împovărată. Fără voia mea, trezindu-mă într-un fel de istorisire rocambolescă, goneam de-a lungul cheiului, pe drumul aproape gol, o dâră cenuşie ce glisa înspre orizontul de aceeaşi nuanţă. Arborii, meterezele, stâlpii de ciment ori anumite construcţii portuare se succedau cu repeziciunea vântului potrivnic, lăsând macule de umbre evanescente pe sticla geamului întredeschis. Dintr-o realitate acaparantă răzbătea un miros puternic, impregnat cu amintiri de care nu izbuteam să mă debarasez. Persista ceva putred în aerul înserării, ceva ce absenta din memoria mea, aidoma trupului închipuit, lipsind din sicriul ascuns în remorca Opelului. În depărtare, undeva lângă far, ghicisem mijind luminile intermitente ale farurilor maşinii de poliţie ori ale vreunui vehicul de intervenţie rapidă. Trebuia să evit asemenea filtre. La un moment dat, după câteva clipe de cugetare, brusc m-am decis să abandonez şoseaua principală. Străbăteam un drumeag îngust, plin de hârtoape şi bălţi, ducând înspre estuar, spre locul în care deseori se întâlneau pescarii şi muncitorii din port. Respectivul drum brăzda o pădurice întunecată, inducând dezolare şi impresia că aici domnea o înserare eternă. Dunav FM transmitea Semiramida lui Rossini. Însă, după trei minute, uvertura fusese întreruptă de vocea baritonală a crainicului anunţând ceea ce mi-a indus un profund sentiment de spaimă. Aflasem că în urmă cu câteva minute un pescar oarecare, numele căruia nu reuşisem să-l reţin, găsise pe malul fluviului un mort învelit într-un sac de celofan. Din descrierile ce au urmat reţinusem doar câteva amănunte disparate. Dar, adunate într-o singură imagine, detaliile înşirate nu-mi puteau fi de niciun folos. Mai ales că respectiva evocare abunda de termeni total necunoscuţi, împrumutaţi, pesemne, din limbajul medical.


Copyright © 2012, Cristofor Photography


Am frânat brusc. Într-un târziu am realizat că mă-ndreptam înspre locul cu pricina. Gândul că zona putea fi împânzită de oameni în uniformă m-a făcut să mă cutremur. Mă aflam pe un teren minat. Vântul se înteţea. Aducea miresme sărate, usturătoare chiar. La apus, cerul se învelea într-o ţesătură fumurie, zdrenţuită pe alocuri spre a permite ultimelor raze din acea zi să păteze pânza informă a Dunării. Asistam la un spectacol ireal. Câteva linii de un luciu metalic, ca de aur topit, demarcau bucăţi mari de cer. Aveai senzaţia că din clipă în clipă acele fragmente, desprinzându-se de masa compactă de deasupra ta, se vor prăvăli asemenea tencuielii igrasioase. Şi mai erau şi arborii de alături, nişte siluete înalte, legănate probabil tocmai de lumina care le contura formele bizare. În văzduh mustea ceva ameninţător. Gabardina îmbrăcată peste flanela cu guler înalt îmi ţinea de cald. Am zâmbit, dându-mi seama că între hainele mele şi scoarţa copacilor zvelţi nu exista nicio deosebire de nuanţă. Am zâmbit, pentru că un asemenea gând soţul meu l-ar fi interpretat drept o comparaţie puerilă. Soţul meu…

Mă impacientam. Suspicioasă, am hotărât să mă izbăvesc de strania cutie din remorca mea şi, în grabă, să mă întorc acasă. Ideea de a-i telefona lui Nick nu m-a încântat. Uvertura valurilor era mult prea răsunătoare. N-aş fi vrut să-l neliniştesc. La mai bine de douăzeci de paşi în faţa mea zărisem un luminiş, o zonă de formă dreptunghiulară, unde aş fi putut încerca să intru cu remorca. Era un spaţiu propice. Probabil că mi-ar fi luat mai puţin de un sfert de oră să mă debarasez de încărcătura misterioasă şi să reuşesc să întorc maşina, ca apoi, în grabă, să urmez drumul de întoarcere.

― Aţi pierdut ceva? mă trezi o voce de bărbat. Omul ivit de nicăieri purta o uniformă impecabilă, de un albastru celest, acel azur clar ce marchează zorii zilelor de septembrie. De aceeaşi nuanţă erau chiar şi ochii lui. Reci. Pătrunzători. Perfizi.

― Da, am minţit eliberându-mă de atracţia privirii magnetizante. Am şovăit. Dacă n-ar fi urmat vorbele sergentului, probabil că aş fi cedat, aş fi mărturisit totul.

― Pot să vă ajut?

― Nu, am surâs. Nu e nevoie. Era un lucru prea puţin important, lipsit de valoare. Sinceră să fiu, încercam să schimb cursul discuţiei. Resimţeam o uşoară ameţeală, iar acest drum îmi părea nesfârşit. E plin de gropi. Şofam cu precauţie.

Vorbeam precipitat. Mă foloseam de enunţuri concise şi scurte. Ceea ce etalam trebuia să pară cât se putea de firesc. Cu o prefăcută impresie de smerenie, am privit ceasul de la mână, dând de înţeles că mă grăbeam. Înţelegându-mi gestul, omul legii interveni pe un ton aproape autoritar:

― Nu aveţi voie să înaintaţi. Va trebui să întoarceţi, mă sfătui indicându-mi locul în care aş fi putut încerca respectiva manevră. Sper să reuşiţi, zâmbi laconic pregătindu-se de plecare.

„Pleacă!” îi porunceam în gând, privindu-l cum se îndepărta. Recâştigându-mi încrederea, liniştindu-mă, am urcat în maşină, dar înţelegeam că aş fi comis o eroare gravă dacă în acel loc şi-n acele minute m-aş fi încumetat să mă debarasez de povara din remorcă.

Fără sorţi de izbândă, goneam pe şoseaua principală. Se întuneca. Ştiam că pentru un timp Nick nu se va apropia de sicriu. Nu se va apropia de maşină, de garajul pe care îl renovase în săptămâna de dinaintea accidentului. Şi chiar de şi-ar fi amintit după-amiezile destinate amenajării respectivului spaţiu, cu siguranţă că în următoarele zile n-ar mai fi cutezat să intre acolo. Se ferea de autovehicule, ajungând să ignore chiar şi mijloacele de transport în comun. Sicriul, de fapt, putea fi ars. Dezmembrate şi tăiate cu fierăstrăul din garaj, scândurile ar fi încăput în cazanul centralei termice. Sigur, sigur că aşa ar trebui să procedez. Pe deasupra, un asemenea mod de acţiune nu va lăsa nicio urmă certă. Nu admiteam ideea situaţiei iremediabile. Indiferent de greutăţile întâmpinate, mai mereu izbuteam să găsesc soluţii optime. Undeva, la un nivel subliminal, începeam să mă tem că jocul iniţiat devenea tot mai riscant. Deşi Edith era sora mea, nu puteam să exclud ideea că între ea şi soţul meu, în decursul câtorva luni, s-ar putea înfiripa ceva mult mai profund decât o simplă prietenie. „Chiar dacă aş încerca, îmi aminteam cuvintele ei, tot n-aş face-o cu sufletul. Poate doar dintr-o necesitate firească, iertată fie-mi gluma”. „Ironie?”, mă întrebam simţind o stranie durere, indusă de absenţa lui. Exista încă ceva. Ceva destul de subtil. Mă deranja faptul că în ultimele zile, în ultimele săptămâni, Edith mă telefona destul de des şi de fiecare dată se interesa de scenele intime ale existenţei noastre comune. Motiva aceste intervenţii cât se putea de simplu. „Doar cunoscându-l în totalitate, voi reuşi să-i deschid calea adevărului”. Mărturisea că un pronunţat dezechilibru fiziologic i-ar putea agrava situaţia. „Calmează-te, îi ziceam. Nopţile petrecute aici, în casa mea, vor rezolva această dilemă”. Dar, spre surprinderea mea, ca şi cum nu m-ar fi auzit, ca şi cum nu mi-ar fi înţeles motivarea, Edith insista asupra acestor aspecte. Spunea că nu e destul. Că se cere mult mai mult. Că ar trebui să-i oferim totul. Ea, ce căuta ea într-o ecuaţie care n-o privea câtuşi de puţin? Se putea vorbi oare de ură? În asemenea contexte gelozia nu însemna să-ţi doreşti ceea ce nu vei avea niciodată. Era mai mult decât atât. Din răutate, voiai ca nici omul căruia îi aparţinea ceea după ce tânjeai tu să nu mai cunoască, să nu aibă, să nu stăpânească acest vis. „Te îngropi de una singură, aş fi vrut să-i zic. Nu vezi că te distrugi?” Pentru soţul meu, iubirea însemna cu totul altceva. Se clădea din zile, săptămâni, luni de cunoaştere, de convieţuire lipsită de râvnele de natură instinctuală. Din acel timp comun când între două suflete, între două minţi se năştea ceva durabil, aproape etern. Din cuvinte şi priviri, din tăceri şi apropieri. Din seri în care ne retrăgeam în dormitorul lui şi-i citeam zeci de volume din literatură clasică. Şi chiar de adormeam împreună, în acelaşi pat, întotdeauna între noi doi exista cel puţin o carte. Şi chiar de în acele nopţi palma lui se odihnea în palma mea, înainte de toate simţeam căldura filelor cărţii rămase deschisă. Apoi, în urma primului vis, asemuit continuării capitolului citit, ne trezeam şi stingeam veioza. Însă corpurile ne rămâneau inerte, ca şi cum s-ar feri să nu vânture aura închegată între sufletele noastre. Ne doream multe. Mult prea multe. Dar eram mult prea raţionali şi nu ne permiteam ca o clipă de neatenţie să distrugă ceea ce făurisem cu răbdare şi meticulozitate, acea contingenţă bizară care urma să ne unească pentru totdeauna. Respectând timpul normalităţii, am dobândit exuberanţa şi fericirea visată. Şi nimeni, absolut nimeni nu ni se putea împotrivi, nu putea distruge ceea ce se născuse între noi doi, în noi. Pentru că nimeni nu putea înfrunta firescul acestei existenţe.

Edith cunoştea povestea începutului nostru. Fiind o persoană puternică, dând dovadă de multă chibzuinţă, nu intervenea în respectiva relaţie. Nu-mi oferea poveţe şi nu încerca să afle mai mult decât îi povesteam. Totuşi, în urma unei cine la care, la insistenţele soţului, a participat şi ea, mi-a mărturisit ceea ce nu reuşisem să uit nici până în prezent: „Tipul acesta e mult prea complicat. În seriozitatea şi prudenţa sa are ceva ce, pur şi simplu, te dezarmează”. Era clar că în acele zile totul mi se prezenta în tonalităţi mult prea luminate. Nu luasem în seamă spusele ei. Însă acum, când mă simţeam secătuită de orice putere de ripostă, cuvintele ei, amintite spontan, căpătau alt sens. Sunau ca o ameninţare. Şi mai era şi acest sicriu, strecurat în garajul meu de nimeni altul decât de un ins total necunoscut, de acel om care încerca şi chiar reuşea să complice situaţia ivită.

Întoarsă acasă, mă simţeam buimăcită şi chiar începeam să-mi fac griji, cu toate că, deocamdată, totul părea cât se putea de obişnuit. Mă apostrofam. Anteriorul periplu nu avea niciun sens. Doar teama şi un acut sentiment de vinovăţie m-au pus pe drumuri fără rost. „Nu merita osteneala”, gândeam intrând în casă.

Din dormitorul soţului răzbăteau acordurile uverturii rossiniene. Hotărâsem să nu-l deranjez. Probabil că se odihnea ori, pur şi simplu, se delecta cu ceva ce-l depărta de această lume, de această viaţă. Nu-i plăcea să intervin în timpul lecturii. Mă certa dacă-l întrerupeam în timp ce scria. Întotdeauna, în asemenea momente, simţindu-mă în spatele său, ridica mâna stângă şi nici măcar nu-şi întorcea privirea. Semnul era cât se putea de clar: trebuia să ies, să nu spun niciun cuvânt, să mă retrag până când va termina fraza ori paragraful. Apoi, găsindu-mă în bucătărie, în baie sau în dormitorul meu, tot el era cel care îşi cerea scuzele de rigoare. Îl înţelegeam mult prea bine. Îi zâmbeam şi-l rugam să înceteze cu asemenea copilării. „Când scrii, când făureşti universuri posibile, eşti orb şi eşti surd. Trebuie să simţi ceea ce trece dincolo de orice percepţie umană. Trebuie să pătrunzi în spaţii accesibile numai şi numai sufletului tău”.

Probabil că exagera, însă, când îmi permitea să citesc anumite pasaje, într-adevăr, trăiam aceeaşi senzaţie de îndepărtare. Acolo, în acele fraze, erau alte lumi. Erau alte vieţi. La fel de bizare ca şi omul pe care îl iubeam tot mai mult.

Revenindu-mi, i-am strigat numele de câteva ori. Intram în fiece încăpere, dar nu primeam niciun răspuns.

― Unde eşti? începeam să plâng. Nu reuşeam să scap de imaginea sicriului din garaj. Închideam ochii, dar coşmarul punea stăpânire pe întreaga-mi fiinţă. Închipuiam silueta trupului său întins pe podeaua din dormitor, în living, în hol, în baie.

6.

Şiruri de lumini ameninţătoare profilau obiectele interiorului necunoscut. Repugnat, ca-ntr-un decor execrabil, mă simţeam a fi o jertfă sigură, căutând drumul eliberării dintr-un spaţiu străin. Şi la tot acest haos de păreri şi simţăminte se adăuga imaginea defunctului adus de valurile agitate ale fluviului îndepărtat. Holul mochetat ducea înspre dormitorul meu. Stăpânea aici un amestec de mirosuri bizare, înţepătoare, făcându-te să te simţi robul acestei realităţi; izbăvit de forţa amintirii, să te contopeşti cu ea, cu veridicitatea. Câteva obiecte de lemn lucios, de sticlă şi piele confereau încăperii un aspect aproape anodin. Pereţii aveau nuanţa nisipului uscat. Dacă aş fi încercat să îndepărtez storul de velur cafeniu, probabil că dincolo de el aş fi descoperit acelaşi zid masiv. Nu ştiam ce se afla în noptiera de lângă pat, dar nici nu mă interesa conţinutul sertarului. Chiar şi îngerul de porţelan, în aripile căruia fuseseră înşurubate două becuri de un roşu aprins, n-avea nicio semnificaţie în mintea mea. Singurul lucru de care eram conştient că-mi aparţinea era maculatorul de pe noptieră, caietul sustras din camera fiicei, plin de linii, pătrate, triunghiuri şi alte figuri geometrice croind un labirint complex, harta locurilor aparent cunoscute. Femeia care îşi spunea Edith mă convingea că era soţia mea. Într-un timp destul de scurt reuşi să-mi câştige încrederea. În gesturile şi cuvintele sale, prin tot ce-mi oferea, mă lăsa să înţeleg că nu-i eram indiferent. Înţelegeam suferinţa ei, cum înţelegeam şi lupta pe care o ducea cu ea însăşi. Dincolo de orice mască, ghiceam, totuşi, durerea şi impacienţa ce o stăpâneau, o dominau, o distrugeau.

― Uneori mi se pare că-mi deduci gândul, chiar dacă încă n-am reuşit să-i dau forma vorbelor, a cuvântului pronunţat, a sunetului. De aceea, prefer să tac şi să-mi închipui că totul e cât se poate de bine, că, într-un târziu, vei înţelege totul şi nu va mai fi nevoie de explicaţii deşarte.

O priveam cu uimire. Căutam să protestez:

― Nu uita că „mai târziu” uneori înseamnă „niciodată”.

― Ştiu, zise Edith. Există şi oameni care îţi aduc viaţa aproape de vis, doar că în visul lor viaţa ta nu există.

― Da, am bâiguit. Dar nu uita că şi-n această viaţă, plină de singurătate, întotdeauna va exista cel puţin un om care ne va aştepta mereu şi omul pe care nu-l vom uita niciodată.

Vorbeam despre persoane total diferite. Şi ea înţelegea asta. Înţelegea totul. Aş fi vrut să-i povestesc de Elza, dar consideram că nu era nici timpul şi nici locul potrivit. Nici măcar Larei nu mă încumetam să-i prezint acea poveste bizară în care Elza, soţia mea, era unica persoană de care îmi aminteam. Evident că-n asemenea situaţii firesc ar fi fost să încerc să caut răspunsul la întrebarea: „Oare se cunoşteau cele trei femei?”. Dar nu mă interesau asemenea ipostaze. Deocamdată nu prezentau nicio importanţă. Mai degrabă ar fi complicat şi mai mult scenariul haosului meu.

― Există nişte însemnări, zise Edith, observând indecizia mea. Cu toate că le confereai forme literare, aveai obiceiul să notezi mici frânturi din viaţa noastră în caietele păstrate în biroul tău. Sunt acolo. La tine. Încuiate în al doilea sertar. Când vei fi dispus, ne putem apuca de lectură. Dacă vei dori, te voi ajuta să înţelegi ceea ce ţi se pare destul de confuz.

Vorbea cu un aer aferat. Involutiv, deconspira superioritatea pe care începea să şi-o însuşească. Avea convingerea că voi juca după regulile ei. Pe motivul ajutorului oferit, începea să mă domine. Poate chiar şi dovezile, o mare parte din oglindirile trecutului meu, erau de partea ei. I-ar fi fost utile în lupta pe care o ducea doar în favoarea mea. Dorea să înving, să înţeleg cine sunt; imaginându-mi ceea ce putea exista, să cred că a fost, s-a petrecut, iar între închipuire şi realitate nu exista nicio deosebire majoră. Trebuia să cred că Edith era soţia mea. „Şi atunci, mă întrebam, şi atunci cine era mortul ce-mi semăna atât de bine? Şi de ce nu mă puteam izbăvi de imaginea Elzei, invadându-mi închipuirile, dominându-mă?”

Simţindu-mă istovit, m-am scuzat şi m-am retras în dormitorul meu. M-am încuiat. Elza era aici. În gândul meu. Ajungea să închid ochii şi o simţeam alături. Întotdeauna adormeam în braţele ei. Oarecum, invers. Pentru că, în unele nopţi, nu doream să simţim nimic din ceea ce aparţinea instinctelor. Simţeam cu totul altceva. Ceva divin. Înainte de a pătrunde în vis, tresăream. Amândoi. Atunci izbucnea acea văpaie neînţeleasă. În pieptul ei lipit de spatele meu gol. O flacără ireală mistuind două foi de hârtie, două frunze uscate. Nimicindu-le din centru. Din interior. Migrând înspre margini pentru a lăsa cavitatea necesară eliberării sufletelor ce urmau a se contopi, a croi ceva ca o membrană de întuneric pe care se proiecta visul nostru comun.

Dar nu reuşisem să adorm. Brusc, mi-am amintit de pozele făcute în ziua naşterii fiicei. Ştiam că ele se aflau într-un album cu coperte negre, învelite în piele lucioasă. Dar nu-mi aminteam unde puteam să-l pun. Ba da! Ştiam că erau în sertarul din birou. Însă în care birou şi în care casă? Dacă aş fi reuşit să găsesc fotografiile, aş fi avut, cel puţin, un reper sigur. Din acel moment puteam să încep totul. Căutările, amintirile, viaţa mea.

― Edith! am strigat din răsputeri, descuind uşa dormitorului.

Femeia venise în grabă. Presupuse că s-a întâmplat ceva rău. Prins în impas, descumpănit, încercam să mă calmez, să-mi revin. Aş fi vrut să-mi cer scuzele de rigoare pentru tonul şi, mai ales, pentru atitudinea manifestată, pentru acea izbucnire necontrolată care mai degrabă i se putea atribui vreunui dezaxat decât persoanelor raţionale.

― Ce-i? Ce-ai păţit?

Când s-a apropiat, am prins-o de umăr. O strângeam cu putere. Ceva sălbatic şi nefiresc creştea în ochii ei. Nu puteam să-mi revin. Din contră: deveneam tot mai agasat, plin de urî şi dorinţă de a termina acest joc stupid chiar şi cu preţul vieţii unuia dintre noi. Spre binele Larei. În favoarea Elzei. Eram predispus pentru orice. Şi dacă în acele momente aş fi zărit vreun cuţit prin preajmă, cu siguranţă că m-aş fi repezit asupra lui. Înhăţându-l, aş fi ciopârţit tot ce făcea parte din realitatea mea şi ce nu-şi găsea loc în trecutul pierdut.

― Unde e? Unde e albumul cu fotografii? strigam observând pentru prima dată frumuseţea decadentă a fiinţei din faţa mea.

― Revino-ţi! insista femeia. Calmează-te! Priveşte-mă în ochi şi spune-mi, recunoaşte-mi că întotdeauna m-ai iubit doar din milă. Din compasiune, deoarece exista un suflet străin în viaţa ta. Iubeai şi iubeşti o persoană închipuită ce îţi stăpâneşte mintea, îţi domină inima. Un om inexistent. Prezent doar în textele tale. În ficţiuni.

Cum îşi permitea? Nu suportam asemenea calomnii. Practic, relatările ei, rostite pe un ton atât de credibil, accentuau şi mai mult boala de care sufeream. Ce? Ce voia să-mi demonstreze această fiinţă? Elza exista şi nimeni, absolut nimeni nu-mi putea dovedi contrariul.

― Unde e albumul? am repetat.

― Unde e compătimirea ta?

― Vreau s-o văd pe Lara! am răbufnit căutând să aduc la lumină legăturile esenţiale, închegând între două lumi total diferite – lumea de aici, din această casă şi universul în care mă simţeam liber şi lipsit de griji – spaţiul populat de prezenţa Elzei.

― Lara? s-a mirat Edith. Aşezându-se în fotoliul de lângă geam, a continuat pe un ton împăciuitor: te rog, te implor să n-o amesteci pe Lara în această poveste plină de nonsens. Fiica noastră nu merită o asemenea soartă. Nu merită asemenea părinţi.

― Fiica noastră? am strigat.

Au urmat clipele tăcerii depline. Aici, între aceşti pereţi, nu ajungea răsunetul liniştitor al valurilor Dunării. Fluviul aparţinea altei realităţi, depărtării prezente îndărătul stavilelor de neînvins. Un singur drum ducea într-acolo. Drumul ce începea pe limanul visului meu, străbătea spaţii lipsite de prezent spre a sfârşi în trecutul fericirii promise.

― Priveşte! zise Edith deschizând sertarul biroului de care se sprijinea cu cotul stâng. E albumul pe care-l cauţi.

Ca un bezmetic, repezindu-mă asupra caietului cu amintiri, i-am mulţumit şi, inconştient, i-am sărutat obrazul fierbinte. Într-adevăr, pozele erau aici. Toate. Copaci şi iar copaci. Zeci de copaci. Sute. Zvelţi şi înalţi. Desprinşi de estomparea apusului umplând planul secund. Frunzele aveau nuanţa aurului topit. Acopereau pământul nisipos cu pledul de o frumuseţe aproape ireală. În apropierea tulpinilor se înălţau grămezi de pietre albe. Pe una din poze o cărare de nisip cobora înspre un gard presupus. Cel puţin aşa reieşea din umbra surprinsă. Mai existau acolo şi câteva irizări stranii. Nu le desluşeam sensul, dar presupuneam că prin apropiere se putea afla ceva reflectorizant: sticlă, metal, apă.

― Îmi spuneai că nu spaţiul doreai să imortalizezi, ci clipele acelei toamne de basm. Era ziua în care am dat naştere fiicei tale.

― Încetează! m-am repezit asupra ei, cu greu abţinându-mă să n-o lovesc. Tu nu eşti mama ei! Tu nu eşti soţia mea! Simţeam că cedez. Şi poate că aş fi recurs la acte regretabile dacă în secunda imediat următoare n-aş fi văzut ceea ce m-a făcut să mă cutremur. Pe una din poze, jos, într-un triunghi alb, erau caligrafiate următoarele cuvinte: „Pentru Edith şi Lara, unicele femei din viaţa mea.” Era scrisul meu. Nu-mi venea să cred, dar numele ei era acolo, pe acel dreptunghi de carton, pe acea amintire.

― De dragul fiicei, te implor să încetezi, şopti ea printre lacrimi.

― Cine ţi-a permis să-mi strici fotografia? Credeai că, imitându-mi scrisul, vei reuşi să mă minţi? Am să plec de aici. Pentru totdeauna.

― N-ai să pleci, mă combătea ea. De dragul Larei, îmi vei rămâne alături. Fata este fiica ta. Şi nici nu ştii cât de mult suferă văzându-te în asemenea ipostaze.

― Taci! strigam simţind că începeam să o iau razna.

― Bine, spuse ea pe un ton domol. Am să tac şi am să-ţi las timpul necesar pentru meditare. Iar într-un târziu ai să înţelegi că tot acest circ nu face altceva decât să agraveze şi mai mult sănătatea ta şi aşa destul de precară. Dacă ţi-aş fi dorit răul, te-aş fi lăsat în pace. Nu-ţi cer nimic. Nu insist să-ţi aminteşti viaţa noastră de dinaintea accidentului. Gândeşte-te, însă, că am putea relua totul, am putea începe de la zero, de la nimic. Treptat, locuind împreună, va fi imposibil să nu reuşim să ne îndrăgostim unul de celălalt. Va urma acel respect reciproc de care îmi vorbeai şi încercai să mă convingi că ne va ţine uniţi pentru totdeauna.

― Tu nu eşti soţia mea, stăruiam în convingerile mele.

― Încearcă, zise ea. Prefă-te, dacă asta vrei. Măcar pentru fericirea fiicei noastre.

― Edith, mă linişteam îngenunchind în faţa ei. Soţia mea locuieşte în apropierea fluviului. Se numeşte Elza. Pricepi? Elza…

― Ştiu, zise femeia nesperat de convingător. Mă bucur că ţi-ai amintit acest amănunt. Vezi, zise zâmbind, Elza e tocmai prenumele pe care obişnuiesc să-l folosesc când mă aflu între străini. Îţi aminteşti de câte ori, în verile petrecute pe litoralul Mării Adriatice, îmi ziceai Elza? Chiar şi în spaţii virtuale, pe Facebook, spre exemplu, doar la insistenţele tale mi-am păstrat acest nume. În copilăria mea exista un om ce-mi zicea aşa, îmi zicea Elza. Acest om îţi semăna al naibii de mult. Era tatăl meu.

― Ce a fost, uneori se uită. Ce-ai fi vrut să fie şi nu s-a petrecut rămâne-n amintiri, definindu-ţi trăirile, emoţiile, aşteptările.

― Nu-nţeleg!

O priveam cu indignare. Nu cedam. Îmi menţineam poziţia de atac. Doar aşa puteam să fiu sigur că adevărul era de partea mea. Orice accept, orice întărire a vorbelor ei m-ar fi adus pe un drum greşit. Abia acum, aici, alături de Edith, recunoşteam sorgintea fricii ruinându-mă asemenea organului bolnav, alterându-se, putrezind, contaminând alte organe. Un gol întunecat creştea în mine. Ceva dureros şi înfiorător. Inima suferinţei şi singurătăţii excesive. Şi acest organism viu palpita tot mai intens şi tot mai zgomotos. Elibera sunete asurzitoare, percepute doar în interiorul meu; sunete asfixiante. Doar în prezenţa Elzei înceta totul. Doar în casa ei.

― Tu nu eşti soţia mea, repetam cu glas bolnăvicios.

Deznădăjduită, mi s-a părut că ea încerca să mă ignore. N-a spus nimic. S-a ridicat şi s-a îndreptat înspre uşa rămasă întredeschisă. Dar n-a ieşit. Hotărâse doar s-o închidă. Se temea să nu fim auziţi de Lara. M-a rugat să aprind veiozele. M-am supus. Instinctiv. Era un gest atât de firesc, încât nici măcar nu necesita vreo judecată prealabilă. Când începu să se dezbrace, m-am întors înspre geam. Lumina reclamelor multicolore, dizolvându-se în lumina lunii suspendate deasupra bazilicii de lângă scuar, era încărcată de irizări metalice, stridente, orbitoare. În conul privirii mele, căutând punctul ipotetic de pe malul fluviului, aceste scânteieri tăioase mişcau arborii înveşmântaţi în propriile umbre. Uneori, între două siluete de formă tubulară se strecura umbra vreunui străin grăbindu-şi pasul în direcţia Dunării. Alteori, la marginea şoselei cu patru benzi, opreau taxiurile de un galben fosforescent. Cineva cobora. Cineva urca. Indiferent de oră, urbea fremăta, trăia, respira.

― Nici să nu te gândeşti! şoptisem surprins de senzaţia percepută în urma contactului nesperat. Pielea mâinilor ei era caldă. Mirosea plăcut, îmbătător. Nu mă puteam împotrivi, cu toate că nu încetam să pălăvrăgesc şi să sudui, să încerc s-o îndepărtez. În asemenea momente cuvintele nu aveau niciun sens.

― Uită-te în ochii mei, zise ea.

― Tu nu eşti…

― Fiinţa ta fictivă locuieşte pe strada estuarului la numărul douăzeci şi şapte. Aşa-i? aştepta să-i confirm spusele.

Mă simţeam vrăjit de privirea femeii din braţele mele. Lipsit de forţa protestării, am şoptit un „Da!” prelung. Înţelegeam cât de departe reuşisem să ajung.

― Te voi dezamăgi, dar la respectiva adresă în prezent se află cimitirul catolic. Nici nu-i de mirare că şi fiicei noastre îi povesteai de morţii scoşi de braţele fluviului pe un mal prezent doar în imaginarul tău.

― Taci! am răbufnit. Ţi se pare că nu pricep manierele de care vă folosiţi?

― Ne folosim? se miră Edith.

― Da. Vă folosiţi. Tu, Lara şi Elza.

― Ai avut o zi grea, continua să-mi explice. O zi dintr-o altă realitate, din ficţiunile tale de care nu reuşeai să te debarasezi. De câte ori intram în biroul tău, mă dădeai afară. Scriai. Vorbeai de unul singur. Tăceai şi ascultai voci inexistente. Apoi te apucai şi notai tot ce-ţi trecea prin minte pe foile împrăştiate şi acum pe masa de birou. Tăiai unele pasaje. Mă întrebai ce simt femeile în anumite situaţii. Spuneai că nu vrei să greşeşti. Ziceai că ceea ce găsise Elza ar trebui să întregească imaginea descrisă de tine, din partea ta. Ce simt femeile?

Nu izbutisem să protestez. Simţeam că mă sufoc. Nu reuşeam să deosebesc izurile respiraţiilor noastre. Respiram în acelaşi ritm. Sacadat. Frenetic. Asurzitor. Ochii ei aveau nuanţa ochilor femeii care locuia în apropierea fluviului. Albastru ireal. Ea… cine era ea? Cine era Edith? Oare chiar era soţia mea? Şi cine era Elza în tot acest haos de păreri şi dorinţe? Era un suflet necesar, ajutându-mă să îndur starea de catalepsie în acele zile atât de confuze. Pentru tot ce-mi lipsea şi tot ce-mi oferea doar prezenţa ei, înţelegeam cât de mult începeam s-o ador, învăţam s-o iubesc.

Va urma

Despre Nicolae CORNESCIAN

Nicolae CORNESCIAN a scris 16 articole în Revista de suspans.

Nicolae Cornescian Volume publicate (în limba ucraineană): "Atingerea aşteptării" 2001 (Editura Mustang, Bucureşti) "Imperii de iluzii" 2005 (Editura Mustang, Bucureşti) "Cartea morţii" 2009 (Editura RCR Editorial, Bucureşti) Premiul de debut ex-aequo al UNIUNII SCRIITORILOR din ROMÂNIA pentru volumul "Atingerea aşteptării" (2001) Proză, poezie şi piese de teatru în diverse reviste literare din România (Vatra, Convorbiri literare, Poezia,Orient Latin, Arcada, Archeus, etc.); Ucraina, Rusia, Slovacia, Cehia, Serbia şi Croaţia (în trei limbi slave).

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *