Flash

Am găsit aparatul în plasa de bagaje de deasupra locului 412b din intercity-ul de Cluj. Se legăna acolo cuminte aşteptând să fie remarcat. Lili nu avea cum să nu-l observe. Ea are capacitatea de a băga în seamă cu predilecţie lucrurile care s-ar înscrie în sfera acelui prudent „unde nu-ţi fierbe oala”.

―  Oare cine l-o fi uitat? făcu spre mine cu nevinovăţie, dar era evident că deja se gândea să-l şterpelească. O cunoşteam pe Lili ca pe buzunarul meu, hm…

Am deschis ziarul financiar încercând s-o ignor, însă ochii ei începuseră să strălucească.

― Ascultă, Nic, dacă nu vine nimeni după el până la Turda, e clar că l-au uitat în tren. Ce zici?

― Eu zic să iei revista aceea cu poze lucioase pe care ţi-ai cumpărat-o şi s-o studiezi temeinic, pui mic. De ce să ne facem de lucru? Uiţi că am avut locurile rezervate? Dacă cineva reclamă obiectul, ne pot depista şi ne facem necazuri pentru un amărât de aparat foto, ce dracu’?

― De unde ştii că-i un aparat de fotografiat? Eu nu mi-am dat seama.

― Lasă-l jos, Lili! Trebuie să apară naşu’. Ne facem de râs.

― Bine, dar dacă trece controlu’ şi nu zice nimic, îl bag în poşetă.

De la calul troian încoace oamenii trebuie să fie veşnic circumspecţi dacă vor să aibă pace.

Mi-am reluat lectura despre pieţele de capital, cu Lili nu mai avea rost să mă contrazic dacă hotărâse că vrea afurisitul de aparat. Vreo douăzeci de minute a fost surprinzător de linişte. A continuat să ignore revista aceea care avea mai puţin text decât o reclamă la şerveţele şi pe care altădată ar fi sorbit-o prin toţi porii, a privit cuminte pe fereastră la colinele verzi ale podişului.

Controlorul a sosit, ne-a verificat tichetele, a salutat cu două degete la chipiu şi a închis uşa compartimentului fără nicio întrebare. Evident, dacă observase cumva aparatul, crezuse că e al nostru, Lili se aşezase strategic exact sub el.

Am trecut în zbor de Câmpia Turzii, trenul despica peisajul în două cu destinaţia Cluj. Mai aveam cel mult o jumătate de oră de mers.

Urma să avem o oră liberă să ne plimbăm până la întâlnire, apoi puteam să mâncăm ceva şi să ne întoarcem comod cu acelaşi tren care făcea ruta inversă la ora 16. Ora 16 apărea în gândul meu ca un fel de liman binecuvântat, recunosc, căci până acolo aveam de supravieţuit unei întrevederi care putea ieşi cu scântei.


Short-cuts To Happiness


Nu este bine ca un bărbat să cedeze bunelor intenţii venite din partea unei femei. De la calul troian încoace oamenii trebuie să fie veşnic circumspecţi dacă vor să aibă pace. Numai că eu a trebuit să fac faţă bunelor intenţii venind din partea a două femei, ba chiar trei, dacă o punem la socoteală şi pe Ramona, care are deja treisprezece ani şi se consideră liberă şi independentă. De fapt, din cauza ei ne aflam pe drum. În fiecare lună îi expediam pensia alimentară prin poştă, dar, cum i-am scris maică-sii, din pură politeţe, că urma să mă însor, au insistat s-o cunoască pe viitoarea mea soţie, adică pe Lili. Bineînţeles că Lili n-ar fi ratat în ruptul capului ocazia de a-şi etala în faţa fostei neveste look-ul de divă şi vârsta considerabil mai mică.

„Sper că n-o să creadă nimeni că te vei însura cu vreo colegă de-a fiicei tale”, murmurase Alina la telefon după ce m-a întrebat câţi ani are logodnica, ceea ce m-a făcut să mă simt nins cu zăpada neagră a sumbrelor prevestiri.

E de înţeles de ce, pe măsură ce ne apropiam de sosire, aveam neplăcuta senzaţie că mă aşezasem pe un arici. Aparatul de fotografiat nu era decât o iritare în plus. Prevedeam că Lili se va da în spectacol ca un copil râzgâiat, că-i va vârî Alinei sub nas inelul cu diamant pe care i-l cumpărasem şi că va lăsa să-i scape ca din neatenţie ceva despre voiajul nostru de nuntă la Veneţia. Mi-a trecut prin minte că dacă voi ajunge vreodată parlamentar voi da o lege care să interzică întâlnirile între fostele neveste şi viitoarele neveste. Era destul că se întâlneau în somnul agitat al bieţilor bărbaţi!

Trenul intrase în zona preorăşenească cu rapiditatea unei şopârle. Plasa de bagaje era goală, Lili subtilizase aparatul. Măcar aveam consolarea că, odată ce l-a băgat în poşetă, nimeni nu l-ar mai putea găsi fără ca ea să-l scoată de bună voie, căci poşetele ei, cu nenumăratele lor cotloane, implicau mai multe dimensiuni spaţiale.

Când trenul a oprit, am coborât şi ne-am strecurat prin mulţime. Am ieşit din gară şi am pornit agale pe bulevardul Horea cu intenţia de a pierde timpul în mod plăcut. Eu aş fi preferat să mâncăm ceva şi apoi să aibă loc întrevederea, dar Lili ţinea morţiş să luăm masa cu ele. Oh, doamne, câte nuanţe răzbăteau din acest cuvânt mititel, „ele”!

Pe când ajunseserăm în faţă la Urania, a scos aparatul din poşetă. Aproape că uitasem de el. I l-am luat fără multe menajamente ca să mă uit la el. Chiar era o chestie făinuţă de tot, simplu şi elegant, deşi marca era înscrisă cu litere atât de stilizate, încât nu se putea citi. Mi-am aprins o ţigară şi am început să-l butonez din mers. Am priceput iute cum se fac poze, dar adevărul e că avea atâtea funcţii cărora nu le dădeam de cap, încât m-am simţit total depăşit, fără să recunosc însă şi în faţa lui Lilişor, care se voia fotografiată cu nesaţul unei vedete.

I-am făcut câteva poze, mi-a făcut şi ea mie, totuşi aparatul ridica ceva probleme fiindcă nu ştiam cum să vizualizez imaginile fixate. „O să le vedem acasă, va fi surpriză”, i-am spus pentru că începuse să bombăne. Şi cu asta clipele de respiro se apropiau vertiginos de final. Într-un sfert de oră trebuia să fim la mall.

O să trec peste întâlnirea propriu-zisă, nu-mi place să mă autoflagelez. Oricum, am avut parte de tot tacâmul, iar la sfârşit, cele trei domniţe erau întoarse împotriva mea, fiecare pentru motivele ei, desigur. S-au despărţit pupându-se afectuos şi înfigându-şi pumnale imaginare în spinări, iar eu jurându-mi să nu mai dau curs vreodată unei asemenea situaţii.

La ora 16, pe când ne urcam în tren, cămaşa mi-era lipită de coaste, contul mi se subţiase şi se anunţa o seară plină de discuţii cu Lili.

Cam aşa ar fi stat lucrurile dacă, ajunşi acasă, nu ne-am fi amintit de poze.

― A! Ia descarcă pozele, iubi, vreau să-mi schimb poza de profil pe facebook.

― Îngeraş, intră tu la duş şi spală scumpetea de fetiţă, iar eu descarc pozele şi te aştept cu ele, hai, fuguţa!

Adevărul e că aveam nevoie de linişte să pricep cum se face. Din fericire, mufa de la cablul de descărcare se potrivea. Numai că laptopul părea să nu recunoască noul device. Până la urmă, după ce am tot butonat la disperare, tocmai când mi-am dat seama că duşul s-a oprit şi că Lilişor are să apară după ce se dă cu diverse creme, laptopul a piuit deodată „bing, bing”. Aparatul foto şi el: „bing”. No, bine! mi-am zis şi pozele au apărut pe ecran.

Lili a venit după zece minute şi m-a găsit în stare de perplexitate. S-a uitat şi ea ce s-a uitat şi totul era atât de inexplicabil şi uluitor, încât nici măcar ea, sărăcuţa, n-a avut nimic de zis. Totuşi, ca să fiu cinstit, ea a dibuit adevărul:

― Asta-s io, numa’ că abia lunea viitoare aveam de gând să mă tund şi să mă vopsesc aşa, ca să mă ţină până la cununie.

Ceva ca o alunecare de teren s-a produs în adâncurile mele.

― Pozele astea arată viitorul, Lili.

Nu mi-a răspuns, probabil analiza profund felul cum îi va sta coafura de săptămâna viitoare.

Acum mi se lumina mintea. Ceea ce crezusem că sunt setări de luminozitate erau de fapt setări de timp. Soarele indica ziua, pământul, anul, secera lunii, luna. Nu trebuia decât să selectez câte o cifră din dreptul fiecărei figuri.

Aşa se explică de ce eu, deşi mă fotografiasem în faţă la Urania, apăream pe cheiul lui Canale Grande. Fixasem, fără să ştiu, o zi din luna următoare.

― Mi-ai făcut nişte poze de tot căcatul! se revoltă Lili cât se poate de justificat.

― Dragă, tu ai înţeles peste ce am dat? Aparatul ăsta arată viitorul, te arată pe tine în viitor, nu e un aparat de fotografiat. Nu vezi că suntem noi, dar în alte locuri? Or, toate pozele le-am făcut la Cluj, minte de găină!

― Dar chiar şi aşa, uite ce bine te vezi tu, iar eu sunt mereu în ceaţă.

― Lili, fii serioasă un pic. Ăia care au pierdut aparatul vor veni după el, asta-i sigur. Ce facem?

― Nu există asemenea aparate, Nic. Nici măcar la NASA. Dacă este al cuiva, e al unui extraterestru, să ştii. Cum ce facem? Ne îmbogăţim, la naiba! Nic, putem emite horoscoape exacte, ai idee ce bani rezultă din afacerea asta?

Probabil încă din clipa aceea decizia mea era definitivă. Am luat aparatul şi l-am pus la loc sigur, în poşeta ei, apoi i-am şoptit misterios:

― Pisoiaş, fac şi eu un duş şi apoi ieşim la un resturant, ce zici? Avem multe planuri de făcut. Trebuie să fim deştepţi.

Am intrat sub jetul de apă fierbinte şi nervii mi s-au relaxat în sfârşit. Ştiam ce am de făcut, în orice caz, nu „horoscoape exacte”. Capacitatea de a cunoaşte viitorul deschide perspective cu mult mai largi.

Când am ieşit, am găsit-o făcându-şi poze. Era revoltată:

― Toate ies negre, oricum l-aş fixa!

― Scumpo, vrei să-l strici?  Lasă-l, nu-i mai consuma bateria sau pe ce naiba o funcţiona. Crezi că o să mergem la electrice să-i cumpărăm altele?!

― Da, da, ai dreptate, pui, iartă-mă, se pocăi ea imediat. Dacă vom fi bogaţi, am să fiu foarte cuminte, ai să vezi.

*

Nu am dorit să mai testez acest aspect, de aceea după două zile Lili şi-a găsit locul de veci într-o criptă veche, în deplin întuneric, aşa cum arătau imaginile. Iar eu am avut grijă să mă situez luna următoare pe cheiul acela din Veneţia. Mi se dăduse ocazia să evit orice neplăcere, căci puteam să accesez o funcţie misterioasă a aparatului, marcată cu o steluţă, care mă înfăţişa în diverse variante de viitor după hotărârile la care mă gândeam. Super tare, nu?

 

Despre Diana ALZNER

Diana ALZNER a scris 8 articole în Revista de suspans.

Diana Alzner (n. 1969) este licenţiată în Litere. Vreme de 14 ani a fost profesoară de limba şi literatura română şi limba şi literatura engleză. În prezent administrează o firmă privată. Citeşte mult şi din toate genurile. A publicat cu precădere pe site-ul SRSFF.

Print Friendly

3 Comentarii

  1. Mă aşteptam ca Lili să fie moartă, în viitor, dar a sunat un pic cam prea horror, cum şi-a găsit ea liniştea în criptă… :)) Dar nu înţeleg cum de-a murit aşa, subit.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *