Fecioarei, cu dragoste

Dealul, ca o cușmă împletită din tendoane de uriaș, murmura, prin fiorul șoptit al vântului, proteste către cel care îl năpăstuise cu povara copacilor scorburoși, tot mai gârboviți, odată cu scurgerea timpului, către propria-i humă.

O râgâială apocaliptică risipi meditațiile bietului Atlas împădurit. Preotul își smuci capul spre dreapta cu atâta violență încât avu senzația că îi pleznește o articulație. Văzu oricum steluțe colorate și mai de durere, mai de nervi urlă către companionul vinovat de vicierea atmosferei:

― De când nu ți-ai mai spălat haznaua, imbecilul dracului? Mișcă-ți hoitul ăla de nenorocit și mai controlează-te, că te trăsnesc de nu te vezi!

Îl apucă de braț pe vărul turbulent care se hlizea, deloc deranjat de avertismentul verbal, și luară cu asalt drumeagul bolovănos care se opintea ca o gâfâială obeză printre fagii tineri, arareori în linie dreaptă, ca și cum cel care deschisese pentru prima dată calea fusese mai beat decât un producător de țuică după a doua fierbere.

La un moment dat, preotul se opri, scuipă cu năduf și arse un picior în curul rubedeniei:

― Da mișcă odată, drace, că mor de sete, ce căști gura ca sfinții apostoli la tămâie?

Cel interpelat rânji, încercând să-și adune cu limba flegmele care i se prelinseseră pe bărbie. Se supuse poruncii, mărind pasul. Arăta ca un cocostârc lovit de o grenadă ofensivă, înalt de peste un metru nouăzeci, numai piele și os, cu o căpățână rubinie, asemănătoare unei sfecle coapte.

Departe, încă minusculă, Viroaga părea o țăcălie de moș posomorit.


Copyright © 2013, Cristofor Arts


*

Preotul se trezise dis de dimineață cu mare chef, scuturat de veselii creative și o acerbă dorință de cântat și reprodus toate melodiile de petrecere învățate în douăzeci de ani de activitate. Tocmai când își prelucra cu cea mai mare măiestrie nodul la cravată, în sufragerie se strecură mătușica sa personală, clipind fără oprire din ochii de porc spinos, mici și răutăcioși. La vederea arătării prevestitoare de rele, preotul se întunecă brusc și buna dispoziție îi dispăru într-o clipită. O abordă în cel mai grobian mod posibil:

― Ce pula vrei?

― Vai, nepoate, da’ e posibil să nu mai ai nici o urmă de respect în tine și să vorbești în halul ăsta cu o doamnă?

― Slăbește-mă cu abureala și spune-mi de ce ai venit. Ai trei secunde, după care te dau afară.

― Este neapărată nevoie să mă duc la ședința de la primărie, în legătură cu retrocedările, și voiam să te rog, poate îți calci pe inimă și îl iei și pe Titișor…

― Să ți-1 fuți pe Titișor! Nu ți-am spus de nenumărate ori să-l internezi la psihiatrie, la secția închiși și scuturați. De ce mă-ta, doamne iartă-mă și fute-mă, nu asculți niciodată sfaturile bune? Pensie de handicapat ai știut să-i faci, ca să mai ai un profit în plus de supt, dar blestemăturii nici măcar un unguent de lăței n-ai putut să-i cumperi! Și-au întemeiat până și în sprâncenele lui o colonie. Pute ca un căcat dospit și în gură nici tartorul iadului nu i s-ar oploși! Pune mâna naibii și mai spală urâciunea sau angajează pe cineva pentru treaba asta, că ai destui bani! Și acuma ce vrei? Du-l la primărie, poate leșină ăia sau se amețesc și-ți mai semnează pentru o halcă de pământ!

Când se enerva peste măsură, fața preotului căpăta o culoare albăstruie, barbișonul i se zbârlea, iar excrescența de la rădăcina nasului devenea vișinie. Mătușica, prea obișnuită cu tornadele încăpățânatului nepot dădu drumul ofensivei, cu un glăscior care oscila între iritare, patetism și spirit de sacrificiu:

― Nu are sens, nepoate dragă, să apelez la coarda ta sensibilă, nici să-ți reamintesc îndatoririle creștinești sau pe cele legate de unica ta familie în momentul de față. Dar, știindu-te poftitor de avere, desigur, de reprimirea celor ce au aparținut familiei noastre odinioară…

― Și pe care n-ai apucat tu încă să-ți pui labele jegoase!

― Trecând cu vederea peste această calomnie, te-aș ruga foarte frumos să mă lași să termin. Am descoperit în pod niște hârțogăraie care atestă faptul că familia ar fi avut în proprietate cele trei livezi de pruni și douăzeci de hectare de pământ la Valea Neagră. De asta trebuie să mă duc la primărie, dragule. Acolo, rezolv eu. Autoritatea mea e de notorietate, după cum prea bine știi…

― Pizda îți este…

― Nepoate, n-am punctat încă esențialul. Dacă vei binevoi să-ți sacrifici câteva ore, poate o zi, în favoarea lui Titișor, trec pe numele tău livezile. Trei bucăți a câte două mii de pruni roditori… Gândește-te la beneficii…

Nervii aprigi ai preotului se potoliră de îndată și bărbatul începu să cântărească oferta. I se păru mai mult decât tentantă.

― Deși n-am încredere în tine nici cât într-un preot catolic, cred că n-o să-ți dea mâna să mi-o tragi, din motive pe care le cunoști foarte bine. Bine, sunt de acord, mai ales că azi nu mă duc să cânt pe bani, mă duc să mă distrez și să văd dacă îmi poate recomanda Chiorul o fată cuminte. Vreau să mă însor.

Mătușa chicoti ca o virgină îmbujorată la vederea ștoiului.

― Te însori, auzi acolo… cu o fată cuminte, asta-i chiar o abureală de…

― De ce bolborosești ca o prună scăpată în curul vacii? Ce-i așa de amuzant? Lasă că vezi tu, curvă trecută ce ești. Și acuma gata, valea repejor, adu viermele răscrăcărat și deseară să văd actul de proprietate, că altfel îți cos autoritatea!

Peste o jumătate de oră, tocmai când preotul reuși să-și încheie sacoul, ușor îngrijorat de burta care amenința să ia proporții și să-i distrugă armonia corpului, de altfel musculos și bine întreținut, își fă apariția mătușica, ținându-și cu sfințenie de mână progenitura care rânjea și făcea băluțe, sugându-le cu poftă și plescăind din gura urât mirositoare. Preotul îi privi cu un dezgust nedisimulat. Doar imaginea mentală a sutelor și miilor de litri de țuică de prune mai reușea să atenueze puțin efectul tabloului de coșmar.

*

Se apropiară de pădure, se aflau deja pe coama bătrânului deal și lumina soarelui se estompa pe măsură ce întunecimea din umbrele copacilor se întindea pe solul crăpat de violența caniculei care dospise în regiune vreme de trei săptămâni și drumeagul se contopea la un moment dat cu semiobscuritatea mantiei de strejari, stârnindu-i preotului gânduri încâlcite și neplăcute. Ca niște lăcuste biblice, senzații reci și fiori nestăpâniți mușcară din buna dispoziție a preotului, alungând-o.

 

Umbre amenințătoare se târau în preajma copacilor. Și în adâncuri, către miezul codrului, era întuneric. Dens și sumbru, ca o pâclă nebună care se hlizea cu ură către lumină.

 

Bășina răsunătoare și spurcată a vărului risipi orice stare de angoasă într-o simfonie putredă a celor mai grețoase mirosuri.

― Vai, imbecil notoriu, ce mai pute, îmi vine să borăsc, păi bine, măi handicapatule, tu nici slobozeniile curului nu ți le poți controla, poate îți îndes un știulete în găoaza ta împuțită!

Lunganul îl fixă cu privirea sa blândă de vițeluș proaspăt fătat. Pe bărbia puberă, năpădită de buburuze roșietice, balele se adunaseră pregătite de atac. Le sorbi cu duioșie.

― Am cam ajuns, hi, hi, nu trebuie să fii rău cu vărul tău, nu…

Preotul se dezmetici, privi furios în jur și își dădu seama că pramatia retardată avea dreptate.

Parcurseseră cumva și ultimul kilometru chiar dacă, în afară de o spaimă nejustificată, nu-și amintea cu exactitate cum făcuseră acest lucru. Parcă ar fi zburat. Sau s-ar fi teleportat, ca-n filme. Preotul admiră Viroaga cu aceeași invidie pe care o simțea de fiecare dată, o invidie molcomă, fără repercusiuni negative, care se dilua odată cu primul pahar, făcând loc veseliei și realului sentiment de prietenie pe care îl simțea față de proprietarul localului.

Fiindcă era o zi de miercuri și pentru că nu trecuse încă de ora patru, parcarea era goală, cu excepția unei biciclete stinghere, de ghidonul căreia se agățase cu o disperare mută o plasă de rafie în care se ghiceau niște conserve, o sticlă de ulei și o pâine mare, proprietate evidentă a vreunui țăran trimis la magazinul alimentar și care definitiva acum problema banilor rămași, la câteva pahare de tărie.

O încântare săltăreață îl cuprinse. Auzi un fâsâit și înțelese că nu era singur. Se întoarse prăpăstios către lungan, cu pumnul ridicat:

―  Având în vedere că bem pe bani mei, ca de fiecare dată în ultimele cinci milioane de ani și asta numai pentru că pizda de mă-ta ignoră aspectul practic al ideii de întreținere, să nu te pună păcatul să faci vreo imbecilitate specifică. Și adâncă ținere de minte: azi nu agresăm bătrânei pașnici, nu deschidem conturi amanetând-o pe bunica, nu ne pișăm și nu ne căcăm în chiuvetă și mai ales nu o chemăm pe barmaniță cu expresii de genul „floci rași” sau „mama sugerii”.

Apostrofatul își bălăngăni de câteva ori capul în semn de înțelegere și rânji. Viroaga, răsărită după Revoluție într-o precară legalitate, ca multe alte afaceri subterane din etern inventivul mediu rural, era inițiativa unui pălincar din Streiu Silvaniei, renumită în scurt timp cale de șapte județe datorită specificului culinar și al divertismentului original pe care îl oferea cu generozitate, la prețuri astronomice, oamenilor care își permiteau și care aveau în primul rând nevoie de un spațiu de relaxare unde, pe lângă exotism, să aibă garanția discreției. Fără îndoială că și ultimul țăran semianalfabet știa că domnii de la oraș se dedau la curvăsărie în baru lu Chioru, tot așa cum pădurarul știa despre acțiunile de braconaj care se desfășurau în zonă și care asigurau localului necesarul de vânat. Băiat prevăzător, patronul instalase cu ajutorul unui fost angajat al Securității o cameră de luat vederi într-unul dintre pereții sălii principale, înregistrând conștiincios țărani pipăind angajatele, țărani băgând limba sau ștoiul în gura curvelor angajate în acest scop sau alte activități cu caracter rural-erotic. Datorită acestei măsuri de precauție, limbuția specifică sătenilor se transformase într-un solemn legământ al tăcerii. Frica de consoarte și mai ales de complicațiile pe care anumite dezvăluiri le-ar fi provocat, zdruncinându-le stabilitatea de reînchiaburiți îi determina pe cei care se înfruptaseră din deliciile carnale oferite de Chioru să-și vadă mai departe de clipele de relaxare, fără prea multă vorbărie necontrolată.

Cârtitorii și zvonarii care elucubrau scenarii alcoolice prin birturile concurenței, aiurind despre grozăviile care se petreceau la Chioru, erau tratați cu disprețul de rigoare sau cu un plus de condescendență tradusă prin pahare gratuite, oferite de patronii legați, într-un fel sau altul, de relațiile celui care conducea Viroaga. Când autoritățile din oraș, în general cu ocazia campaniilor electorale, anunțau pompos acțiuni de eradicare a infracționalității economice, desfășurând controale furibunde prin maghernițele din sate și năucindu-i pe amărâții de întreprinzători cu amenzi behăitoare, privatizații din Streiu Silvaniei apelau la Chioru.

Distinșii reprezentanți ai gărzii financiare și burtoșii de la poliția economică erau poftiți, în prealabil, să facă un mic popas la Viroagă pentru revigorarea energiilor trupești. Când i se vestea pe celular apariția onorabililor, Chioru îi dădea frumușel afară pe cei care frecau menta în local, trăgea o curățenie la sânge, ajutat de cei doi zdrahoni care îi serveau și de gărzi de corp, aranja camerele pentru oaspeți, aflate într-o construcție anexă a localului, și solicita prin telefon o duzină de curve stilate din municipiu. Odată terminate aceste pregătiri, se închidea în bucătărie cu specialistul său în gastronomie adus din Ucraina pentru a tranșa problema meniului.

Aferați și impozanți, reprezentanții legii se înființau în Mercedesurile negre, explicându-i Chiorului că vor sta doar preț de o gustare, datorită programului foarte încărcat, și poate vor reveni mai spre seară, pentru cină. „Nici o problemă, stimați domni, poftiți înăuntru la un mizilic și un păhărel, ei, nu se poate, o țuiculiță de douăzeci de ani merge la o pastrama de căprioară, nu-i așa?” Evident, țuiculițele se multiplicau, stimulate și de apariția diafană a divelor de oraș, foarte dezbrăcate și dornice să mai descrețească frunțile de-a dreptul întunecate de atâtea probleme a marilor granguri aflați în exercițiul funcțiunii. Dacă își făcuseră apariția de dimineață, la căderea serii emeriții sforăiau deja epuizați în brațele fătucilor, visându-se la volanul Mercedesului, cu chitanțierul în mână, năvălind asemeni vizigoților peste nenorociții de mici întreprinzători și răcnind sălbatic vorba aducătoare de nenorociri: „Amendăăăăăăăăă!”

Chioru făcuse încet avere de pe urma acestor intervenții, consolidându-și în același timp relațiile în instituțiile care dădeau, în general, bătăi de cap oamenilor cu inițiativă.

*

Prima încăpere, cu opt mese și barul propriu-zis, adăpostea câteva figuri familiare. într-un   colț,   admirând   o   biluță   verzulie,   proaspăt extrasă din nară și molfăind ceva, probabil o bucată de pâine, primită ca bonus din partea Chiorului stătea Ducu, unul dintre alcoolicii fruntași ai comunei, neras de cel puțin trei săptămâni și cu hainele acoperite de o crustă de noroi uscat. Ducu se ocupa cu amenajări interioare și avea multe comenzi datorită ucenicilor conștiincioși pe care îi avea pe lângă el și care lucrau pe rupte sub supravegherea afumată a maestrului. Era înnebunit după pizdă, dar, cu toate că făcea bani frumoși, permițându-și să achite o curvă cu stil din municipiu, fetele refuzau chiar și amenințate cu bătaia să se culce cu cel despre care se știa în tot județul că se spăla o dată pe an, și atunci în stil medieval, aruncându-se în râu cu haine cu tot.

La o masă alăturată, dându-și ochii peste cap și vârându-și periodic mâna prin părul lung și oxigenat, consuma „lovărul” comunal, afemeiat de renume și concurent al preotului în domeniul muzicii de chef și voie bună. Maltezu etala veșnicul trenci de piele neagră, cămașa înflorată, cele trei ghiuluri cu rubin și ditamai crucea de aur care i se bălăngănea pe pieptul păros ca o talangă stingheră în bătaia vântului. Pe figura osoasă i se citea o ușoară euforie alcoolică și mai ales o poftă cu originea în vintre. Rânjea fericit în direcția barmaniței, dându-i de înțeles, din felul romantic în care își țuguia din când în când buzele groase ca două rime de baltă, că ar fi dispus să-și înfigă în ea grozavul său ștoi creativ.

Fata, o arătare superbă din categoria „privești, dar nu atingi dacă ești țărănoi”, îi zâmbea în limitele impuse de politica manierelor occidentale de tratare a clientului solicitate de Chioru după vacanța petrecută în Austria. Se putea constata fară prea mari eforturi că bezelele Maltezului o amuzau și cam atât.

Trăsnind a balegă, văcarii satului discutau furtunos despre noile alegeri locale, împroșcând cu căcat în reprezentantul liberalilor. Pe masă sclipeau feciorelnic câteva sticle cu țuică, un borcan cu muștar și două platouri cu mici. „Turmarii” sorbeau direct din sticlă, afundau micul în muștar cu mâna și înfulecau fără prejudecăți, plescăind și râgâind în răstimpuri. Preotul aruncă o privire plină de dispreț către întreaga adunare și își împinse către o masă vărul care se holba la barmaniță, susurând obscenități.

― Treci la masa până nu te trăsnesc!

Apăru și Chioru din bucătărie, încins cu un șorț peste burdihanul dolofan, radiind a veselie și mâncare bine gătită. Se prăvăli pe un scaun ca un căpcăun din alte timpuri:

― Bardul nostru! Ce surpriză binevenită, băga-mi-aș! Am nevoie de tine săptămâna viitoare ca de Sfântu Duh!! Angelico, suflețelule, ia fugi tu la bucătărie și adu niște pastrama din cămara pentru baștani, roagă-1 pe Volodea să prăjească niște carne de mistreț și să facă rapid sosul ăla al lui anti-mahmureală. Mai adă-i tu lui tata un borcan cu ciuperci murate și doi litri de palincă, pentru început, că doară n-am dat în ciroză!

― Ciroză, găoază, să ți-o trag de Bobotează, interveni candid vărul retardat, croncănind și pufăind.

Înainte ca Preotul, care își pocnise zdravăn rubedenia peste scăfârlia ca o sfeclă, să poată solicita amănunte despre nevoile Chiorului, acesta atacă, brusc îngândurat, un alt subiect:

― Mă omule, pe aici au început să se petreacă lucruri ciudate…

― Lucruri ciudate?

― Da, aprobă îngândurat Chiorul. Acum o săptămână, cum dracu de n-ai auzit la știri, l-au găsit pe unu din comună mort beton, în pădure, lângă mlaștină. Omul plecase după lemne, cu căruțul. I-au descoperit unealta la mai mult de un kilometru de locul decesului. Asta-i prima dandana. A doua treabă împuțită e că după cercetări, pulele de la criminalistică au constatat că amărâtul crăpase de frică. Nu era lovit sau violentat. Făcuse pe el, mi-a spus personal unul dintre anchetatori. Și în mâna dreaptă strângea un trandafir negru!

― Un trandafir negru? În pădure?

― Negru în toată regula. Negru ca fundu iadului…

Tăcură. Fulgi de gheață începură să-l răscolească pe preot.

 

Pădurea.

 

Locul vesel unde se aventurau oamenii dornici de relaxare, după o săptămână de nervi prin birouri și mașini de serviciu, să petreacă în luminișul rotund câteva ore de plăceri naturale, în compania familiei, a frigăruilor și a sticlelor cu bere, locul unde, prin anumite desișuri, ciupercarii trăiau clipe de frenezie umplându-și plasele, locul unde tinerele perechi își înfrățeau sudoarea pe dealuri, munți sau piscuri de plăcere… locul din care strigoii fuseseră alungați de iureșul civilizației… Locul în care semnele rău prevestitoare reveniseră….

 

Din adâncul acela veșnic înmuiat în beznă.

 

― Și pâna la urmă?

― Până la urmă nimic… mister total, anchetă încheiată.

― Auzi, Chiorule…   hai să schimbăm subiectul.

― Perfect. Uite despre ce e vorba. Săptămâna viitoare am o trupă de imbecili de la finanțe care sărbătoresc ziua de naștere a șefului lor sau cam așa ceva. În principiu n-ar fi nicio problemă. Băutură din beci, meniu vânătoresc și fetițele aferente. Baiul este că scorțoșii vor muzică live, cu texte din categoria pe la spate, în cur și-n gură. Iar bulăngeala și mai mare este că sărbătoritu te-a auzit la nu știu ce nuntă. Drept care mi-a specificat foarte clar că, dacă nu apari, pe fruntea mea vor fi inscripționate următoarele cuvinte: evaziune fiscală, faliment, proces, bulău… Așa că mă înțelegi. Remunerația va fi pe măsură, de asta te asigur…. În euro, fără impozit.

Preotul rânji. Vise trandafirii i se însăilau în minte, în timp ce Chiorul îi explica barmaniței ce anume să-i mai comande lui Volodea pentru prânz.

― Și după aceea să faci un duș, drăguțo.

Fata rânji către preot cu toată gura. Pricepuse aluzia.

*

Preotul fu smuls din somnul epuizării erotice de niște urlete apocaliptice. Veneau din direcția șurii. Se îmbrăcă în grabă, printre lătrături și răgete, și se năpusti afară, cuprins de presimțiri sumbre. Recunoscuse tânguitul vărului. În șură, acesta primea palme de la Chioru.

― Pentru numele lui Isus, ce dracu? strigă stupefiat preotul.

― A încercat să-mi fută cățeaua, bolnavul ăsta mintal, urlă Chiorul, scos din minți.

― Oprește-i cu ceva sângerarea, naibii, că moare și-mi fac păcate!

Mai potolit, Chiorul rupse cămașa vărului și improviza un garou.

― Îmi pare rău, trebuie să caut o tufa ieftină, să-1 reguleze pe ăsta, Doamne iartă-mă, că dacă a ajuns să se dea la cățele, dracu știe ce mai e în stare să facă.

― Mai bine l-ai împușca, face degeaba umbră pământului, replică patronul cu o privire care oscila între milă și scârbă. Și te-aș ruga să nu cumva să uiți ce te-am rugat. Fără ăsta la chef, că stricăm prietenia pentru totdeauna, auzi?

Preotul jură solemn pe sfânta cruce. La despărțire, cei doi bărbați se îmbrățișară.

*

„Creaturile se buluceau la porțile demenței, clefăind, însetate de viața pe care urmau să o smulgă luminii, pentru a o scufunda pe vecie în adâncimile iadului…”

Ilona închise volumul. Răspunsul la sensibilitatea sa înnăscută nu era sub nicio formă cartea cu iz de cimitir pe care o împrumutase de la bibliotecă. Va reveni la iubirile romantice, la întâmplările care, deși nu se petreceau niciodată în prea reala și grosolana viață, aveau neasemuitul dar de a-i fermeca sufletul. Băiatul și fata urmau să sosească dintr-o clipă în alta, împreună cu familiile. Începuse de dimineață pregătirile festive. Cu o oră în urmă, hotărând să-și tragă puțin sufletul, deschisese cartea și renunțase după câteva zeci de pagini. Un rebel mugure de disconfort se pregătea să-i înflorească în suflet. Avea legătură cu povestea sinistră pe care o citise. Nefirescul visceral și într-o oarecare măsură justițiar al unor morți vii care se pregăteau să distrugă un univers atât de ordonat și pașnic îi amplificase o adâncă și deosebit de solidă angoasă…

Moarte… înviere… Justiție divină… Renaștere… Bântuire… Aparență… Da, aparentă… Senzația de duminică… Deodorantul de biserică, invadând-o de fiecare dată când privea   icoanele… Pruncul, Născătoarea… Mântuitorul în suferința sa plenară și desuetă… Diverși sfinți…

Aparență…

Dincolo de culori, de pioșenie, de povestea atât de veche, un altceva, mai puțin sacru, dar la fel de infinit în puterea sa dementă, trâmbița zorii unei justiții diferite…

Un panteism scorțos și năclăit i se înșuruba în minte. Pretutindeni, oriunde, bântuind…

In așteptarea primei victime…

Un val rece de întuneric o izbi, cutremurând-o. De afară, din acel universal de peste tot…

Din sufragerie răsunară câteva bubuieli și o serie de vaiete, însoțite de eterna „Maică Precistă”. Se luă cu mâinile de cap. Maică-sa, o baborniță smochinită, șchioapă și ușor chioară, scâncise de dimineață, implorând-o să o lase să participe în vreun fel la minunatul eveniment al întregirii familiei. Sătulă de tânguieli, povești despre cimitire și despre obștescul sfârșit, repetate cu încăpățânare printre sughițuri, Ilona cedase în cele din urmă, păstrând pentru ea pertinentele temeri legate de soarta farfuriilor late si adânci, prea puțin amatoare de dansuri pe melodia „strașnic îmi tremură mâna”.

Previzibilul eveniment avusese loc. Baba se împiedicase de prag și prăvălise cu voinicie farfuriile pentru supă.

― Hai, mamă, du-te să te odihnești, că fac eu treaba mai departe.

Temându-se să nu se aleagă și cu o muștruluială pentru boacăna făcută, babornița dispăru, cu o neașteptată viteză, în camera ei, presărând holul cu Hristoși. Ilona rezolvă rapid problema cioburilor, aranjă cu îndemnarea-i obișnuită masa în cel mai apetisant mod cu putință, distribuind strategic sticlele cu țuică și carafele cu vin. În curte, cele trei javre anunțau, chelălăind încântate, apariția primilor oaspeți. Bucuroasă, se ridică să-i întâmpine.

*

Dimineața, pe la nouă, casa răsuna de sforăituri. Baba se trezise, dar din rațiuni de deranj, nu ieșea din cameră. Privea pe fereastră, întrebându-se dacă și în cimitir soarele strălucește atât de zglobiu. Ilona, deșteptată de cântecul cocoșului în jur de șase, se hotărâse să dea o raită prin pădure. Trase pe ea un trening, cotrobăi prin cămară după un coș de nuiele și plecă tiptil.

Orășelul era pustiu. Traversă piațeta și începu să urce pe drumul care se frângea în preajma stadionului. După acesta se întindea pădurea. Umbre timide se înfrățeau cu razele solare, cu rămășițele luminoase care îmbrățișau trunchiurile groase, statuare, care își unduiau glasurile de frunză la îndemnul vântului, un dirijor începător și timorat. Ilona se pregătea să culeagă un hrib, când simți primul semnal de alarmă. Tăcere.

În fața ei, luminișul valsa în ritmul impus de trandafirii negri. Nenumărați, scuturându-și ușor petalele, într-o pioasă închinăciune, anticipând intrarea falnică a regelui… Era răul din adâncuri…

Iată și femeia, ținând în brațe un băiețel. Cu toată paloarea nesănătoasă, cu toate că pruncul era îmbrăcat într-o fustiță albă, cu volănașe, Ilona recunoscu perechea. O văzuse de atâtea ori pe pereții bisericii.

Sprințar, binecuvântatul prunc sări din brațele mamei sale, strivind trandafirii. Preafericita îi făcu Ilonei cu ochiul și rânji. Pruncul îi arătă limba.

*

Chiorul auzi bătăi în ușă și deschise. Încremeni.

― Ce caută ăsta aici?

― Omule, trebuie să înțelegi că e o problemă de familie, biata mătușă-mea n-a mai avut o seară liniștită de când cu…

― Lasă rahatul sentimental! E ceva afacere la mijloc, că altfel îi dădeai un șut în cur cotoroanței. Și asta după ce ai jurat că violatorul de câini nu mai calcă pe la mine! Dar ține bine minte. Dacă se întâmplă ceva, nu mai vezi nici un ban.

― Prietene… gândește-te. Chiar ai putea să-i dai și lui o luminată mânuitoare a farmecelor erotice. Sunt destule, după cum văd. Pe putorile astea nu le interesează cu cine își asudă unealta de lucru atâta timp cât se dă banul. Scorțoșii o să le vâre în chiloțeii ăia cu ață în cur mult mai mult decât face și asta pe lângă plata oficială. Și cu ăsta, ce multă treabă ar avea? O să fie beat mangă, eventual dă și el de două, trei ori din cur, ori niște limbi cum a văzut în reviste, și gata, adoarme cu capul între picioarele fetei. De spălat l-am spălat, e curat ca lacrima , așa  că,  decât  să provoci  traume psihice cățelei, mai bine procedezi așa cum îți spun eu.

― Bravo, bardule! La urma urmei, ai dreptate. Și folosești cuvinte șmechere.

Preotul urmase cursurile facultății de teologie. Cu o săptămână înainte de licență, un dobitoc îl îmbiase cu niște canabis. Trăsese cu inconștiență și apoi făcuse sex cu o icoană a Fecioarei, pe care o găurise în două locuri. Prin urmare nu-și mai putuse da niciodată examenul final.

*

Nenorocirea începu în momentul când finaliză cu aplomb piesa care încununa recitalul început cu trei ore înainte…

„Ca a lui nu-i alta-n lume

când mi-o trage, zău, pe bune

văd scântei și udă-s toată

și acum, și altă dată!”

Chipul unui scorțos se înroși, schimonosindu-se ca figura unui nou născut, supărat că a sosit în lumea asta nenorocită, și pocni sec, precum un balon de săpun, într-un tango al viermilor. Preotul se holbă la un altul, care își scobea orbita și acolo se aflau lucruri din vechime, zâmbind, făcându-i semne prietenoase…

Scorțoșii se uniră frățește într-o masă carnală, simbiotică. Guri peste guri, deschise, cu dinți putreziți și obraznici, molfăind sânii uscați ai târfelor… O recunoscu pe bunică-sa, înfofolită în mătăsuri, revenită din abis, moartă și totuși vie, scuturându-se spasmodic, dând naștere unui copil, dând naștere propriului său tată. Creatura copil-tată-tânăr-bătrân-prunc se întoarse către el și mormăi:

― Ai făcut-o de căcat cu icoana, fiule!

Și toți hohotiră încântați, încâlciți în ceea ce era o rămășiță neidentificată din omenescul acestei lumi. Preotul o luă la fugă și se izbi de Chioru:

― Ce mama dracului se întâmplă cu tine, ți-e rău?

― Am rapid nevoie de zece minute de odihnă, am vedenii.

― Hai în anexă, la domnișoara!

Blondei, cu o săptămână în urmă perfectă și apetisantă, îi dispăruseră dinții și croncănea, mișcând lasciv din fălcile încărcate de riduri:

― Sex oral fără dantură, domnu! Muie fără egal!

Preotul trânti ușa și năvăli în camera alăturată, unde dădu peste vărul său, lingând fericit. Nu vru să vadă ce anume. Ce anume trăia în întuneric, mișcându-se și gângăvind un extaz ce proslăvea miliarde de stârvuri. Își smulse ruda și porni către ieșire.

*

Goneau către pădure. Se pierdută printre copaci O văzură în mijlocul luminișului, înconjurată de trandafiri negri, ținând de mână un prunc îmbrăcat într-o rochiță dantelată, cu volănașe…

Recunoscând femeia, preotul începu să urle. Pruncul se strica de râs, împroșcând în jur o salivă sângerie. În timp ce preotul trecea în abisul promis cu ani în urmă de către o icoană pângărită, Mama își dezveli sânii, iar vărul năvăli către ei, strigând cu frenezie.

Din volumul Gothatea, Editura Ecumenica, Cluj-Napoca, 2008

Reprodus cu permisiunea autorului

Despre Răzvan ȚUCULESCU

Răzvan ȚUCULESCU a scris 6 articole în Revista de suspans.

Răzvan Țuculescu s-a născut în 1975 la Cluj Napoca, oraș în care a urmat liceul Onisifor Ghibu și facultatea de Filosofie în cadrul UBB. A debutat în 1991 cu proza „Acheronia”, în revista Tribuna. A debutat editorial la editura Clusium cu volumul „Recviem pentru un gând însângerat”. Au urmat romanul „Eidolon” la editura Limes, în anul 2003, și volumul de proză intitulat „Cronicile întunericului”, precum și două volume de traduceri din limba germană, în colecția Buffnița a editurii Paralela 45. Este de patru ori laureat al marelui premiu național pentru proză scurtă Pavel Dan, în anii 1997, 2001, 2004 și 2008.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *