Dincolo

Am văzut camionul venind spre maşina noastră cu viteză. Mi-am privit fratele, care era la volan, şi am încercat să-i spun să se ferească, dar nu am mai apucat. Am auzit zgomotul izbiturii şi apoi nimic… Îmi simţeam corpul cald şi uşor, dar nu vedeam. Am făcut un efort să deschid ochii, l-am văzut pe fratele meu încercând să deschidă portiera maşinii, m-am bucurat că era bine şi am vrut să-i spun ceva, dar nu m-a auzit. Căldura era din ce în ce mai apăsătoare. El a ieşit din maşină şi am vrut să-l urmez. Nu m-am putut mişca. Am vrut să văd de ce nu pot ieşi, dar nu am văzut nimic. Deşi corpul îmi părea scufundat în întuneric, în jur era lumină şi cald, foarte cald.

Deodată m-am simţit bine, uşoară, eliberată de ceea ce mă reţinea în maşină şi m-am strecurat afară. M-am uitat după fratele meu, era aşezat pe marginea trotuarului, părea teafăr şi destul de departe de maşina care acum ardea. Şoferul camionului nu fusese aşa norocos; zăcea în cabină cu pieptul sfărâmat şi cu gura plină de sânge. M-am uitat mai atentă la fratele meu şi l-am văzut plângând, îmi venea să râd; plângea după un hârb de maşină. Aşa era el… iubea grămada aia veche de fiare în care investise o grămadă de muncă şi timp.

Mi se părea exagerat, ar fi trebuit să fie bucuros că am scăpat amândoi. Am vrut să-i spun asta. Când m-am apropiat de el, însă, am văzut că ţinea în braţe un corp însângerat.

― Tu eşti, toanto, ce naiba te mai miri?!

M-am uitat în jur şi am văzut un bărbat, şoferul camionului… Acum părea sănătos?

― Ce vrei să spui? Cum să fiu? Eu sunt aici.

Alături de el am văzut o femeie.

― Stai calm, dragă! Las-o să se obişnuiască. Nu vezi că nu înţelege…

Bărbatul îi răspunse morocănos.


Copyright © 2013, Cristofor Arts

Copyright © 2013, Cristofor Arts


― Păi să înţeleagă mai repede. Fetiţo, uite cum stă treaba, a fost un accident şi noi am murit.

Am început să râd isteric.

― Eşti beat? Cum să fim morţi? Morţii nu stau de vorbă.

― Drăguţa de ea, râse femeia. Ai mai fost vreodată moartă să ştii? Uite că noi stăm de vorbă. Ce-o fi aşa de greu de acceptat?

― Fetelor, lăsaţi pălăvrăgeala. Haideţi!

― Unde?

― Dincolo.

Am privit speriată spre trotuar, fratele meu nu mai era acolo; nici corpul meu. Rămăsese doar maşina în flăcări. Se auzeau sirene.

― Vin să ne salveze, am murmurat.

―  Proasto, pleacă.

― Cum pleacă?

― Pleacă salvările care ne-au luat corpurile. Vezi, a plecat şi frati-tu şi n-ai decât să plângi, că nu vine nimeni să te salveze. Hai!

Visez, mi-am zis şi m-am străduit să mă trezesc. Zadarnic!

― Nu visezi. Hai să mergem, că e târziu! am auzit vocea blândă a femeii.

― Cum ţi-ai dat seama ce gândesc? am întrebat.

― Ete, na! De asta îţi arde acu?! Hai, fato, odată… Acum eşti moartă, morţii nu gândesc sau vorbesc, ci îşi transmit ideile, gândurile, ce-or fi, fără să vrea, nu şi le mai pot ţine doar pentru ei. Egoismul e doar al celor vii…

― Ha, ha!! Costel filozofu! râse femeia.

― Mimi, iubirea mea, taci odată şi hai! Ce vrei să faci dacă am avut ghinionul să murim odată cu o intelectuală?!

― De unde ştii că sunt intelectuală?

― După reacţii, fato, doar ăştia, vreau să spun intelectualii, nu acceptă nimic din prima şi se întreabă mereu ce, de ce, cum… Pierdere de timp şi de energie! oftă el. Hai!

― De fapt – m-am enervat – unde ne grăbim? Ai zis că suntem morţi, nu? Dacă suntem morţi, o să rămânem aşa pentru foarte multă vreme, avem timp.

― Aşa crezi tu, spuse Mimi, adevărul e că nu prea avem.

― De ce?

― Îţi spun pe drum sau, şi mai bine, să-ţi spună Călăuza. Trebuie să ajungem Dincolo la timp

― La timp pentru ce?

― Hai şi o să vezi!

Ne-am îndreptat într-o direcţie pe care ne-a indicat-o impetuosul Costel şi atunci mi-am dat seama că nu mergeam, ci parcă pluteam. Era preferabil, pentru că drumul arăta îngrozitor şi, oricum, niciodată nu mi-a plăcut să merg pe jos. Brusc, am înţeles că nu avea nicio importanţă, eram moartă şi mă simţeam extrem de frustrată. De multe ori încercasem să-mi imaginez cum o să fie după ce mor, elaborasem diferite ipoteze, dar niciuna nu semăna cu asta…

― Ei, na! Că trebuia să ştii tu cum o să fie!? Oricum jumătate din lucrurile care îţi trec prin cap sunt prostii. Hai, fato!

Brusc, am auzit-o pe Mimi.

― Costel, scumpule, ia uite cine e Călăuza… Dănuţ, Dănuţ… noi suntem.

Ţipa ca pe stadion. Unde naiba se credea? Treaba asta nu părea prea serioasă.

― Îţi  mai spun o dată, de unde ştii tu că ceva trebuie să fie într-un fel sau într-altul? Chiar nu poţi să iei lucrurile aşa cum sunt?

― Nu, şi de ce ar trebui să le accept?

― Fiindcă oricum nu poţi să faci nimic ca să le schimbi. Mimi ştie ea de ce se bucură şi tu habar n-ai unde eşti, aşa că de ce nu poţi să aştepţi până afli tot, dacă tot nu poţi să taci?

― Bine, tac, am zis şi am vrut să mai adaug ceva, dar cel numit Dănuţ ajunsese lângă noi, după ce scăpase din îmbrăţişarea expansivei Mimi.

― Bună, Costel, domnişoară… Eu sunt Călăuza de serviciu, aţi întârziat aproape o oră, aşa că-mi va fi greu să vă duc la timp.

― E adevărat, dragă, dar a trebuit s-o lămurim pe fetiţa asta ce şi cum.

― Şi  am lămurit-o buştean, Dane, tu ştii cum e cu intelectualii ăştia sictiriţi, care nu pricep nimic, încercând să priceapă prea mult, şi nu fac decât să piardă timpul.

Călăuza aprobă.

― Ei, hai… poate cu un mic efort…

― Hei, am strigat furioasă, spuneţi-mi totuşi ce se întâmplă!?

Călăuza vorbi repede în timp ce ne ducea spre capătul unui coridor ca de spital puternic luminat.

― Vă aflaţi pe punctul de a intra într-un program de reiniţiere. Adică, nimeni nu moare aşa, direct şi de tot. Asta ar fi o gravă problemă! Pe de o parte, de unde atâta energie ca să fabricăm atâtea suflete şi, apoi, unde să ducem toate sufletele care părăsesc Pământul? Ştiţi doar, nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă.

― Ce vreţi să spuneţi?

― Uite-o, Doamne, că tot nu pricepe, asta mă termină!

― Luăm fiecare suflet şi-l ducem la reiniţiere, continuă Călăuza calm, neluând în seamă revolta lui Costel. Adică îi verificăm potenţialul, îi ştergem memoria şi-l trimitem înapoi sub altă formă.

― Reciclaţi suflete! am râs amar. Asta-i culmea economiei! Şi cum se face că ei ştiau de asta şi eu nu?

― În cazul memoriilor foarte încărcate, cum sunt cele ale intelectualilor, ne străduim să ştergem bine. La ei – mi-i arătă pe cei doi – ne vine foarte uşor să-l confundăm pe aproape nimic cu nimic… şi cum suntem presaţi de timp…

― De ce sunteţi presaţi de timp?

― Dragă, în lume mor mulţi şi noi n-avem personal suficient.

― Ei, na, credeam că asta se întâmplă doar pe Pământ.

― Se întâmplă peste tot. Atotputernicul e bătrân şi prea preocupat să creeze lumi noi pe alte planete ca să-şi dea seama că ne descurcăm şi noi cum putem.

Între timp, ajunseserăm la capătul coridorului. O uşă se deschise şi pe ea ieşi o femeie în halat alb.

― Dănuţ, iar mi-ai adus întârziaţi?

― Da, spuse acesta umil.

― Bine, hai să-i verificăm.

Îi văzu pe Mimi şi Costel şi exclamă cu ciudă:

― Ăştia iar au venit? Sunt aici a şaptea oară în ultima sută de ani, se adresă unei fete. I-ai şi bagă-i la şters şi fă-i plante de apartament, cactuşi, poate am  baftă şi nu mai dau de ei prea curând.

Cei doi îşi luară rămas bun şi plecară grăbiţi. Apoi doamna în halat se uită spre mine.

― Asta ce caută aici?

― Ce s-a întâmplat? am zis. Nu vreţi să mă reiniţiaţi? Mi-ar plăcea să fiu pisică.

― Data viitoare, scumpo, râse femeia, acum eşti doar în comă, întoarce-te de unde ai plecat!

Atunci am simţit o mână pe umăr şi m-am mirat, pentru că până atunci nu-mi simţisem corpul. Am auzit vocea plină de speranţă a fratelui meu:

― Doctore, îşi revine.

Am deschis ochii.

― Las-o să se odinească, spuse doctorul, răsuflând uşurat. Are aerul unui om întors de Dincolo.

Despre Valentina MUŞAT

Valentina MUŞAT a scris 8 articole în Revista de suspans.

Valentina Muşat s-a născut în 1977 şi locuieşte în localitatea Răcari, judeţul Dâmboviţa. A urmat cursurile Facultăţii de Litere, specializarea Română-Franceză, din cadrul Universităţii Bucureşti. Este profesor de limba şi literatura română la Liceul Teoretic „Ion Ghica” din Răcari. A debutat cu proză scurtă, în 2012, în Revista de povestiri.

Print Friendly

Un comentariu

  1. Asa fantastica e cu o imaginatie meravilioasa doar o persoana speciala precum Valentina putea asterne negru pe alb.Mare cultura,inima imensa inteligenta de condus ministerul invatamantului ,sunt putinele dote care te caracterizeaza.Felicitari

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *