Credit restant

Tibi terminase de aşezat bârnele pe pământ. Erau legate una de alta cu un fel de liană, dar nu credea că vor sta nemişcate. Trebuia să păşească atent să nu-şi scrântească gleznele. O să mai pună frunze, multe frunze, va căptuşi părţile laterale cu crengi, cu ramuri de brad care acopereau ceva mai eficient şi… în rest, să spere că n-o să fie o iarnă deosebit de aspră, altfel avea să fie ultima pentru ei.

Privi în sus încercând să desluşească cerul printre coroanele copacilor. Cerul însă nu-i spuse nimic. Era ca o pânză scorţoasă, decolorată, uitată la uscat. Nu mai văzuse un cer albastru de ani de zile, însă rămăsese cu deprinderea aceea din copilărie, de a cerceta înălţimile. Doamne, ce-ar mai fi băut un ceai! Era însă prea devreme şi fumul putea fi văzut cu uşurinţă. Trebuia să aştepte amurgul, ceasul acela indefinit când fumul nu se mai vede, iar licărirea flăcărilor e încă estompată de lumină. Avea beţele aşezate gata, la îndemână, cana de metal, atât de scumpă pentru supravieţuire, era plină cu apă, iar buzunarele lui erau doldora de măceşe. Se obişnuise într-atât cu foamea, încât nu i se părea imposibil ca într-o dimineaţă să descopere că levitează.

Trase cu urechea atent, nişte frunze mişcau undeva pe pantă mai jos, în adâncul pădurii. Putea fi un motor de căutare, dumnezeule! Chestiile acelea îl umpleau de o groază primară. Dacă fascicolul te atingea, deveneai vizibil pentru orice sniffer, nu te mai puteai ascunde. Încremeni ascultând. Ce noroc! Era doar Tina.

― Am găsit ciuperci, puiule! Cine ar fi crezut că mai sunt vii după două brume? Le-am luat din livada aceea părăsită, ştii tu, lângă abator.

―  Nu trebuia să cobori până acolo, ţi-am spus că e riscant. Dacă te vedea un motor?

―  Nu m-a văzut. Şi ştii de ce? Pentru că sunt o vicleană, ha,ha! Cum le mâncăm?

Era minunat că mai puteau lua o masă ca lumea înainte de somnul cel lung, erau foarte slabi amândoi. Urma să fie masa lor festivă, de adio, cum ar veni, nu? Cine ştia dacă se vor mai trezi…

―  Facem focul, Tina, îngeraşul meu. Pun la încins lespedea şi coacem ciupercile pe ea. Numai să scadă lumina, ar fi teribil să ne prindă tocmai în seara asta.

―  Grozav! Ia uite ce am aici!

―  Pâine!


Copyright © 2012, Cristofor Photography


―  Nu puteam să las gunoiul nescotocit în ultima seară.

―  Vai, dacă dădea vreo haită de câini peste tine?

―  Prea devreme pentru ei, ăia vin pe întuneric.

―  Eşti o fetiţă rea, Tina.

„Fetiţa” era cu vreo cinci-şase ani mai în vârstă decât el, adică putea să aibă cu uşurinţă spre patruzeci de ani… Arăta deplorabil: hainele murdare fluturau zdrenţăros, avea părul neîngrijit, iar pielea uscată îi atârna flasc pe braţe. Fusese o femeie frumoasă, chiar cu puţin timp în urmă. Tibi o ştia numai aşa ca acum. Şleampătă şi dusă cu pluta. Dar învăţase că dragostea n-are de-a face nici cu vârsta, nici cu frumuseţea. Nici măcar cu ţicneala. Tina avea o inimă tandră, blândă şi merita să fie iubită pentru asta.

*

―  Lespedea s-a încins, dă-mi ciupercile. Pune măceşele în apă.

―  Mi-i foame, Tibi. Când ne dădeau de mâncare gratuit le eram foarte recunoscătoare. Nu bănuiam că e doar un calcul din partea lor. Crezi că dacă luam copiii şi fugeam încă de atunci, am fi reuşit să supravieţuim în munţi?

―  Nu, nu cred. Nu aveai de ales, scumpo. Oricine ar fi procedat exact la fel.

―  Dar i-am lăsat să-mi ia copiii… Ştii, după ce s-a prăpădit Robert nu am mai reuşit să achit ratele. Întâi, nu au fost de acord să-mi dea despăgubirea de la asigurarea de viaţă, din cauza substanţei… nu mai ştiu cum îi zice. Auzi tu, că avea în sânge nu ştiu ce chestie, cu alte cuvinte că fusese drogat în maşină şi accidentul era din vina lui, deci nu se plăteşte asigurarea. Se poate aşa ceva?!

Îi mai spusese povestea vieţii ei încă de câteva zeci de ori, în general îi relata totul cam o dată pe zi. Nu avea rost s-o oprească, filmul îngrozitor se derula oricum în mintea ei chinuită. Ba, poate că îi făcea bine să se descarce. Mai ales că avea să tacă atât de mult timp din noaptea aceea încolo…

―  Serviciul meu era prost plătit, ştii. Copiii aveau nevoie de atâtea lucruri! Dar nu aceasta era problema, ci împrumutul la Bancă. Unde i-a fost capul când a făcut un împrumut atât de mare? El avea un salariu bun, putea plăti şi s-o fi gândit că dacă i se întâmplă ceva, îl achit cu banii din asigurare, ha, ha!

―  A vrut pentru voi tot ce era mai bun.

―  Da, săracu, aşa este, a luat banii ca să putem avea casa noastră, adică un apartament. Crezi că a fost o dorinţă indecentă? A fost iresponsabil?

―  Hai, nu plânge, nu te mai frământa. A fost un om bun, alt om pe care sistemul l-a culcat la pământ. Bea puţin ceai, scumpo. O să te încălzească.

Femeia atinse cu buzele marginea cănii. Tibi îi văzu ochii lucind dincolo de aburul firav cu parfum de măceş.

―  Oare Geo are ce bea acolo la familia care l-a luat? Că Antonia…

―  Bineînţeles, stai liniştită. Nu oricine îşi permite să cumpere un copil. Sunt sigur că micuţii tăi sunt foarte bine.

De fapt, nu era sigur deloc. Dacă Banca hotărâse să-şi recupereze creanţele, orice era posibil.

―  N-am fost în stare să-i apăr. M-am tot gândit: dacă spui că iubeşti pe cineva şi nu poţi face nimic pentru omul ăla, dragostea ta nu e dragoste, ci minciună, eşti de acord? Taci! Fii atent: nu numai că n-am fost în stare să câştig bani destui să plătesc ratele la Bancă, dar m-am lăsat înşelată, n-am deschis ochii, proasta de mine!

―  Nu aveai ce face, fetiţo. Sistemul e în aşa fel conceput, încât să se ajungă aici, să ia pielea de pe oameni.

Îşi regretă imediat cuvintele: Tina izbucni în plâns. Fir-ar să fie! Voia să fie prudent, doar că îi mai fugea şi lui mintea, nu putea fi mereu în gardă. Cel puţin, Sorin al lui era în siguranţă cu maică-sa, divorţaseră ca să nu fie implicaţi şi ei în caz că nu vor putea achita creditul. Dar asta fusese cu mai mult timp în urmă, când lumea încă nu era sigură dacă aceste practici ale Băncii erau reale sau simple zvonuri…

―  Hai, nu plânge, sunt bine, sunt bine toţi.

―  Dar m-am oferit pe mine, Tibi, de ce nu au vrut să mă ia pe mine?

―  Tocmai pentru că aveau cerere de înfiere, vezi? Doar nu era să te înfieze pe tine!

―  Dar au venit cu ambulanţa. Ştii ce se spune: când vin cu ambulanţa e pentru… pentru organe. Altfel vin cu maşinile gri.

―  Ăsta-i folclor…

―  Nu! După Geo au venit cu maşina gri, iar după Antonia cu ambulanţa. Şi când i-am văzut, am vrut să fugim. Vecina de salon a venit într-un suflet în sala de joacă unde eram noi ca să mă avertizeze, m-am uitat pe geam…

―  Şşş, taci! Bea din ceai, se răceşte!

Nu-i plăcea deloc cum tremura femeia. Îi sclipeau ochii, vorbea repede şi pălise. Nu-i plăcea s-o lovească.

―  Tina, ţine! Sunt gata ciupercile. A, sunt grozave!

―  Le-am cules de lângă abator.

―  Mi-ai spus, ai fost foarte curajoasă să mergi acolo.

―  Dacă eram curajoasă nu aş fi fugit după ce mi-au luat-o şi pe Antonia, ci rămâneam să aştept. Ştiu sigur că mi-ar mai fi cerut ceva, fie un rinichi, fie un ochi, o bucată de piele… Ei nu rămân niciodată pe pierdere. Ştiu pe cineva care a trebuit să dea un picior, cred că asta m-a speriat aşa de rău. Am fost o laşă. N-am avut curaj să împărtăşesc soarta copiilor mei… Nu merit să trăiesc, Tibi! Ar trebui să merg să caut un motor şi să mă predau, asta ar trebui!

O lovi zdravăn peste falcă şi o prinse în braţe. Era singurul remediu la îndemână împotriva isteriei. Femeia plânse cu capul pe umărul său, apoi, treptat se linişti. Întunericul coborâse deplin şi sunetele pădurii se schimbară. Tibi trase pământ peste jar ca să stingă focul. Era o măsură de prudenţă, deşi se tot întrebase dacă grija lor de a nu fi prinşi avea vreun rost. Era greu de crezut că motoarele dotate cu camere de termoviziune şi infraroşii nu-i detectează… Mult mai logică părea ipoteza pe care o auzise de la un băiat fugar pe care îl cunoscuse primăvara trecută: Banca nu avea niciun interes să-i adune până nu se ivea o cerere. Îi urmărea, desigur, ca să nu păţească ceva proprietăţile ei, dar era mult mai rentabil ca datornicii să se hrănească singuri. Venea să-i culeagă la momentul oportun. Chiar acum o lună, nu stăteau ei cu Dan lângă foc? A apărut un sniffer ca din senin şi l-a înhăţat, dar pe el şi pe Tina nici nu i-a băgat în seamă, nu le venise timpul lor…

―  Crezi c-o să reuşim, Tibi?

―   Da, puiule, o să fie bine, ai să vezi. O să dormim ca doi urşi, iar la primăvară când ne-om trezi, traversăm munţii şi trecem în Uniune. Nu va fi uşor, dar vom reuşi, simt eu asta.

―  Mai zi-mi! Ce-o să facem acolo?

―  Păi, mai întâi după traversare cerem azil. Va trebui să muncim, îţi dai seama. Dar cu timpul vom pune ban pe ban şi o să ne cumpărăm o cameră a noastră, Tina. Una mare. N-avem nevoie de mai mult. Şi în fiecare lună ne vom cumpăra o carte şi serile le vom petrece împreună citind. O să citim cu glas tare, pe rând. Când o să citeşti tu, o să pun capul pe umărul tău şi o să închid ochii, dar n-o să adorm. Aşa citeau mama cu tata, ţi-am spus?

―   Dar dacă te vei întâlni cu Sonia?

―    Nu mă voi întâlni, ea e aici, în Oraş. Şi am divorţat. Încă nici nu fugisem când am văzut că şi-a găsit pe altcineva, aşa că stai liniştită. E foarte probabil să fie deja măritată cu altul.

― Ah, ăsta e impedimentul?

― Of, puicuţo, impedimentul este că te iubesc pe tine. N-o să te părăsesc nici de-ar veni Sonia să mă implore, voi avea grijă de tine, eşti fetiţa mea acum.

Câteva minute ascultară înfioraţi tot felul de foşnete care urcau din vale. Nu mai existau animale sălbatice, dar haitele de câini erau periculoase.

― Eşti sigur că sunt bune pastilele?

― Da, vecina noastră, doamna Verdeţ, dispărea iernile. „Ce să fac, domnu Tibi, strâng bani toată vara că sunt tare scumpe, dar tot ies mai bine decât dacă ar trebui să plătesc încălzirea şi mâncarea…” Îmi lăsa cheia, mă ruga să mai trec să verific dacă respiră…

―  Atunci eu zic să le înghiţim cu ceaiul care a mai rămas.

―  Da, iubito, eşti curajoasă. Ia-mă în braţe ca să ne înfăşurăm în prelata lui Dan, săracu de el… Uite aici, am încercat să fac un culcuş moale şi ferit de umezeală. Tina, fii puţin atentă: sub bolovanul ăsta e rucsacul meu. Înăuntru sunt toate lucrurile…

―  Nu plec eu fără tine!

―  Sigur că nu, dar nu ştim ce se poate întâmpla. În caz că păţesc ceva, mergi noaptea pe drumul către cabana arsă până treci de creastă. Să ai mare grijă. Alegi o noapte fără lună şi poate ai noroc. Nu te opreşti până la frontieră, ai înţeles?

―  Nu fac eu o greşeală de două ori. Orice va fi, rămânem împreună şi vom avea aceeaşi soartă.

―  Înghite pastilele, scumpo, ai opt, te mai trezeşti pe la mijlocul lui martie. Nani! Mai sărută-mă încă o dată, aşa. Stai bine?

―  Da. Îţi mulţumesc, Tibi, îţi mulţumesc pentru tot. Noapte bună.

―  Noapte bună. Ne vedem la primăvară!

Nu era deloc sigur că se vor revedea la primăvară. Pentru el nu mai erau decât două pastile de Hibernol, nu avusese un flacon întreg. Dar va dormi o lună. Îşi păstrase în scorbură un pesmet învelit în hârtie ca să-l aibă pentru când se va trezi în mijlocul iernii. Apoi, cum îi va fi norocul, dar nu-şi făcea iluzii. O va păzi pe Tina cât va fi în stare şi va visa la serile când ar fi citit împreună în camera lor.

Despre Diana ALZNER

Diana ALZNER a scris 8 articole în Revista de suspans.

Diana Alzner (n. 1969) este licenţiată în Litere. Vreme de 14 ani a fost profesoară de limba şi literatura română şi limba şi literatura engleză. În prezent administrează o firmă privată. Citeşte mult şi din toate genurile. A publicat cu precădere pe site-ul SRSFF.

Print Friendly, PDF & Email

3 Comentarii

  1. Nu-mi pare a fi SF.
    Tare mult mi-a placut.
    Oare…stii…unde as pute gasi si eu un flacon din ala.Sa scap din iarna.
    Apropo de banci,bun semnal de alarma.
    Felicitari!
    An nou fericit!

  2. Extraordinar, Diana!
    Felicitari, ai descris cat se poate de bine starea de lucruri actuala!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *