Concertul

Cântecul răsuna trist în sala goală, aceeaşi sală pe care altădată o umpleau aplauzele. Melodia nu se schimbase, mâna cu degete lungi zbura la fel de calm pe deasupra claviaturii pianului. Totuşi, Leonora ştia că lucrurile nu mai erau la fel. Nimeni nu vine la un concert de pian susţinut de o moartă.

Da, ştia precis că e moartă, nu ştia însă nici cum a murit, nici ce se va întâmpla de aici înainte. Ultimul lucru pe care şi-l amintea era Concertul. Sala era plină, vedea oamenii îmbrăcaţi frumos, femeile cu rochii elegante şi coliere de perle – cât de mult îi plăceau perlele, cu toate că i se spusese că simbolizau lacrimile – bărbaţii în costume negre. Ce nu-şi amintea era cum a cântat? A fost Eleonora Manu la nivelul renumelui pe care şi-l făcuse în 50 de ani de carieră? Nu ştia… nu-şi amintea nici aplauzele, şi cât de mult îi plăceau aplauzele… Trăise, practic, pentru ele. Orele lungi de repetiţie nu fuseseră niciodată o corvoadă nici pentru Leonora cea cu codiţe blonde şi frunte înaltă, „copilul minune”, nici pentru marea pianistă de mai târziu, pentru că pe urmă veneau aplauzele.

Faima venise repede şi în acelaşi timp veniseră şi banii, dar nu beneficiase de ei prea mult. Nu-şi cumpărase o casă, pentru că, fiind mereu în turnee, se învăţase să locuiască la hotel, nici haine nu avea prea multe pentru că nu avusese timp să le cumpere şi nici să le poarte. Purta rochii lungi, negre şi coliere de perle la spectacole, iar în rest – blugi. Ea nu trăise decât în săli de spectacol sau în faţa unui pian închiriat aşezat în camera de hotel.

Cândva se îndrăgostise – sau aşa crezuse; cunoscuse un tânăr care venea la toate concertele ei, chiar se plimbase cu el de vreo două ori, apoi renunţase, întrucât se temuse că va pierde prea mult timp. Timpul ei era riguros controlat de pian. Trebuia să cânte, trebuia să repete, să călătorească. Anii trecuseră, succesul crescuse, aplauzele erau tot mai multe, tot mai înflăcărate, tot mai necesare.

Într-o zi s-a uitat în oglindă şi a văzut că a îmbătrânit. Chipul palid, cu ochii negri se ridase, părul prins elegant în coc albise. Imaginea a tulburat-o, dar când s-a aşezat în faţa pianului şi şi-a privit mâinile a constatat că erau la fel de albe, la fel de subţiri şi zburau la fel de uşor pe clapele pianului. Aşa că nu se schimbase nimic, era tot ea, timpul nu făcuse altceva decât să o transforme într-o pianistă şi mai bună.


Copyright © 2013, Cristina Schek

Copyright © 2013, Cristina Schek


Nici măcar bolnavă nu fusese vreodată. Viaţa ei disciplinată, cu multe ore de muncă, somn regulat şi mâncare puţină o ferise de boli.

Cântase mereu… Bach, Vivaldi, Brahms… Îi cunoştea mai bine decât pe cei care trăiseră alături de ea, cunoştea fiecare notă, fiecare nuanţă…

Moartea părinţilor o îndurerase, dar îşi găsise refugiul în magia muzicii… concert după concert, aplauze după aplauze, timpul trecuse…

Marele concert fusese pregătit cu grijă timp de două luni. În seara aceea primise mai multe flori ca oricând. Cu toate acestea, nu-şi amintea aplauzele… Şi asta o întrista.

Acum cânta tot timpul, cânta cu pasiune, cu măiestrie, mai frumos ca oricând, dar sala rămânea pustie. Nimeni nu asculta, nimeni nu aplauda… De ce? Da, sigur, era moartă… Ce irosire! Dacă ea însă cânta, de ce n-o auzea nimeni? Dacă Dumnezeu îi lăsase talentul şi după moarte, de ce nu-i lăsase şi aplauzele?

Marea pianistă cânta mereu în sala goală în timp ce gândurile i se învălmăşeau în minte. O mie de întrebări rămase fără răspuns.

La intrarea în marea sală era un afiş care anunţa spectacolul Leonorei. Peste el fusese aşezată o banderolă neagră…

Ziarele anunţau cu titluri mari moartea marii artiste în timpul Concertului.

,,Acum ea cântă printre îngeri…”, scria într-unul.

Despre Valentina MUŞAT

Valentina MUŞAT a scris 8 articole în Revista de suspans.

Valentina Muşat s-a născut în 1977 şi locuieşte în localitatea Răcari, judeţul Dâmboviţa. A urmat cursurile Facultăţii de Litere, specializarea Română-Franceză, din cadrul Universităţii Bucureşti. Este profesor de limba şi literatura română la Liceul Teoretic „Ion Ghica” din Răcari. A debutat cu proză scurtă, în 2012, în Revista de povestiri.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *