Clepsidra

„8 august… Crina mă roagă să mergem astă seară la T.  Nu ştiu dacă am s-o însoţesc, mă simt obosit şi plictisit, iar conversaţii sterile nu ştiu să fac. Am să rămân acasă să-mi termin expunerea pentru simpozion…“

„26 aprilie… I-am ascultat paşii cum se depărtau, dar n-am ieşit la fereastră. O fac pentru prima dată şi nu ştiu de ce depărtarea mă apropie mai mult de ea. Cu cât se depărtează, cu atât o aduc mai mult în mintea, în fiinţa mea…“

„15 decembrie… Încearcă să-mi mângâie obrazul, dar nu am răbdare s-o las. Mi-e dor, mi-e dor de ea, chiar dacă este lângă mine şi-ncep s-o sărut înnebunit ca un adolescent…“

I-am ţinut câteva clipe caietul în mână, hotărându-mă cu greu să-l citesc. Bănuiam că filele lui ascund ceva ce m-ar putea conduce la o cunoaştere mai profundă a prietenului meu, dar ezitam. Nu eram niciodată sigur că-mi spune deschis tot ce-aş fi vrut să ştiu, gândurile lui disperate reuşeam cu greu să le aşez într-o ordine cronologică, firească. Pentru el nu constituiau hrana spirituală, sinceră, de care uneori avem nevoie, ci o veritabilă pasăre Phoenix. Seara, îl lăsam într-o anumită dispoziţie psihică, dimineaţa cu greu reuşeam să aud un răspuns de la el şi acela monosilabic, o economie de cuvinte care mă scotea din minţi. Mă privea doar, nu ştiam când se uita la mine sau prin mine, târziu am reuşit să-i descifrez acea privire uneori cu luciri metalice, alteori cu o candoare inocentă. Mă descuraja, îmi lua tot elanul, întregul edificiu clădit într-o săptămână de muncă reuşea să-l dărâme în câteva secunde,  o privire stranie şi un murmur nedesluşit erau singurele lui forme cu care mi se adresa. Alteori, logoreea care îl stăpânea îmi crea un tablou cu totul opus celui pe care reuşisem să-l fac, nesiguranţa plana asupra mea, neştiind ce pas să fac, ce frază să folosesc, cum să-l aduc pe drumul pe care-l lăsasem.

Doream să-l cunosc, doream să prindă chip şi suflet, dar numai gândul că într-o zi ar putea să-mi stea în faţă mă speria.

― Auzi, de ce nu mă ajuţi deloc? îl întrebasem într-o zi, obosit la culme.

― Dar tu, tu în schimb mă ajuţi? îmi replicase el.

Am ieşit trântind uşa şi nu m-am oprit decât în stradă. Târziu, urmărind privirile şi zâmbetele trecătorilor mi-am dat seama că plecasem cu halatul pe mine.

Începusem să nu mă mai controlez, el era cel care mă stăpânea, iar întâlnirile noastre, pe care le doream simple şedinţe de psihoterapie, se transformau în veritabile şedinţe-bumerang.  O practică îndelungată în domeniu reuşea să-mi fie ştearsă doar cu o singură frază:

― Ei, ce ai nou să-mi spui azi, doctore?

Mă dezarma şi nu-mi dădeam seama dacă era sau nu conştient de asta, făceam eforturi să mă reechilibrez moral ca să-i pot vorbi.

Abordase o altă tactică:

― Ştii ce am auzit ieri?

Şi începea să-mi relateze un fapt mărunt, nesemnificativ, dar pe care el, involuntar, reuşise să-l ridice la valoarea lui N, pentru el acel fapt, acea frază auzită întâmplător constituia ceva foarte, foarte important. Prisma prin care privea el dădea o imagine supradimensionată, îl acapara în întregime, astfel încât eu nu mai reuşeam să pătrund în sfera lui.


Blossoming Soul


La început îl răsfoisem doar, dar mi-am dat repede seama că, citit filă cu filă,  jurnalul acesta pe care îl ascundea abil putea constitui pentru mine un punct de plecare în fixarea tratamentului. Îl luasem fără să bănuiască măcar, frânturi de fraze mă urmăresc şi acum când ştiu că…

„27 mai… I-am recitit într-un moment de reculegere interioară paginile şi mi
s-au părut atât de puierile, lipsite de sens, timp pierdut.

Poate că eu sunt de vină, i-am oferit prea puţin prilejul să mă cunoască fericit. Gândurile disperate greu reuşesc să mi le mai adun. Mă iartă deci, prietene, dacă mă retrag în cochilie. Mă simt obosit, poate altă dată voi reuşi să-ţi povestesc mai multe. Stării de agitaţie pe care o simt că mă cuprinde cred că nu-i voi mai putea face faţă…“

L-am citit întorcându-mă chiar de câteva ori asupra unui pasaj pe care l-am considerat mai important, pe care l-am crezut de ajutor în conturarea personalităţii prietenului meu.

„16 octombrie… Să încerc acum o întoarcere în timp la porţile copilăriei? Oare dacă aş încerca să bat, mi s-ar deschide? Care uşă? Copilăria-mi fusese închisă între două uşi mari, grele, cu clanţe reci şi lacăte masive care opuneau zilnic o forţă înzecită forţei mele de copil. Degeaba încercam să deschid uşa din dreapta; mi se opunea forţa brutală şi sigură a unei paternităţi vitrege care îmi înlătura cât se putea de mult dorinţa de apropiere. Căutam atunci să deschid uşa din stânga ce dădea spre grădina şi livada bunicilor, dar distanţa, depărtarea geografică mă loveau brusc asemeni crivăţului rece din Bărăgan.

Am închis încet ambele uşi, am încercat să-mi creez un univers propriu în care cu greu va reuşi cineva să pătrundă. Şi chiar dacă va dori să o facă, va trebui să bată mult la uşa psihicului meu, să aibă răbdare şi să aştepte, nu pentru că ar fi surd, dar s-ar putea să se fi retras în ultima cameră şi-i va trebui ceva timp să vină să deschidă…“

Ciudată introspecţie! Îmi amintesc că îl întâlnisem o dată sau de două ori prin oraş, era cu puştiul lui de mână, dar niciodată n-aş fi crezut că peste ani îl voi avea pacient. Tinereţea ne adusese pentru un an la masa aceleiaşi cantine studenţeşti, nimic nu mi se părea atunci la el ieşit din comun, doar „jucăria“ mică pe care o scotea din haină şi o aşeza cu gesturi liniştite pe masă. O privea cum nu mai văzusem pe cineva că priveşte un simplu obiect, parcă întreaga fiinţă i se aduna pentru câteva clipe în priviri, mânca liniştit, tăcut, rar aruncându-ne câte o privire.

Ştiam că este imprevizibil, am observat asta şi peste ani, când devenise bărbat matur şi mă căutase la clinică. Mă rugase în acele zile să-l ajut, iar eu nu-mi dădusem seama atunci că motivele ar putea fi altele decât o insomnie şi o banală cefalee. Nu ştiam niciodată ce voi găsi când, deschizându-i uşa, m-am hotărât să trec pragul micuţei rezerve pe care i-o pusesem la dispoziţie. Nu ştiu cum reuşea ca, de la oră la oră, cu puţinele-i lucruri pe care le luase de acasă s-o transforme atât de mult. Uneori intram în biroul domnului profesor, alteori o cameră de zi discret luminată şi cu o muzică suavă, în surdină, invita la meditaţie.

Treptat, încercam diferite metode de psihanalize şi psihoterapie ca să mă pot apropia cât mai mult de sufletul lui, dar nu mă ajutaseră prea mult. Abil, reuşea să se strecoare uşor de fiecare dată, eu rămânând cu desenele pe masă, cu culorile ordonate de el într-un anume fel, cu fotografiile răvăşite.

― Ei, ce zici, am tulburări de personalitate, doctore? îmi tăie el elanul. Nu ştiam cât este sau nu de sincer, or, pentru mine, sinceritatea constituia piatra unghiulară într-un eventual diagnostic. Apelasem la acest caiet pe care-l consideram cel mai în măsură să mi-l arate aşa cum este el, cel real.

„16 august… De ce nu pot vorbi cu ea aşa cum o fac cu tine, prietene? De ce simt o forţă stranie în preajma ei, o forţă care mă îndepărtează pe zi ce trece? Continuă însă să se lipească de mine într-un fel anume, dezinvolt, să-şi strivească sânii de pieptul meu, sărutându-mă lung, aşa, provocator, insinuant. Rămân ca un şcolar prins cu tema nefăcută, încercând să intuiesc măcar ce fusese în acele clipe: obligaţie sau dorinţă, tandreţe sau obişnuinţă? Mă simt obosit, îmbătrânit, aş cere time-out de la viaţă, dar nu mă lasă Horia. Da, el este cel care nu mă lasă.“

Scrisul său mărunt, cu litere ascuţite şi uşor aplecate spre dreapta umpluse aproape un caiet. Erau însă şi pauze mari de luni de zile când se părea că filele nu-i fuseseră atinse. Aş fi dorit să cunosc starea lui de spirit din acele clipe, dar eu greu reuşeam să-i întregesc personalitatea avându-l acolo, sub ochii mei.

„1 iunie… S-au împlinit doi ani de când l-am auzit spunându-mi pentru prima oară „ta-ta”. La început, abia şoptit, sacadat, cuvântul s-a desprins de el cu adevărat sens abia când l-am privit mai atent. Involuntar, în joaca lui, cuvântul i-a venit pe buze, i s-a desprins, a lovit în mine, s-a izbit neputincios, neştiutor, de perete, de fereastră, căutându-şi lăcaşul. L-am pus să-l repete de câteva ori, încet la început, apoi din ce în ce mai tare, tot mai tare, până când mi s-a părut că sunetul lui devine cunoscut, familiar, ceva firesc. Era darul meu de ziua lui, era darul lui pentru mine.“

„22 octombrie… Am s-o rog să stăm astă seară acasă; nu cred că a uitat aniversarea căsătoriei noastre. O noapte în doi şi „Rapsodia Albastră” de Gershwin care-i place atât de mult Crinei va fi cadoul nostru cel mai frumos.”

*

― O preferi mai amară sau mai dulce?

Eram în după-amiaza aceea mai liber şi acceptasem să beau împreună cu el o cafea. Mă invitase în rezerva lui şi nu bănuisem la început nimic din ce avea să urmeze. Sorbisem de câteva ori, încercând să-l privesc pe furiş, căutând să-i aflu starea de moment, dar ca de cele mai multe ori un camuflaj reuşit mă putea duce lesne în eroare. Era singurul pacient din toată activitatea mea asupra căruia niciuna din metodele mele, vestitele mele metode de psihiatrie şi psihanaliză care stârniseră de atâtea ori invidia colegilor mei nu dădură rezultatul dorit. Se hotărâse într-un târziu să-mi vorbească.

― Vezi, noi doi n-am stat niciodată de vorbă ca acum. Nu ştiu ce mi-a venit,  nu ştiu cum m-am hotărât, dar simt că aici gândurile pulsează să-mi spargă tâmplele ― şi-şi prinse capul în mâini. Ştiu, ştiu, crezi că am uitat? Şi cu mişcări leneşe a scos „jucăria” lui şi a aşezat-o pe masă.

― M-a însoţit pretutindeni, am purtat-o cu mine şi în anii studenţiei, am avut-o alături şi în anii când încercam să mă conturez ca individ, să mă maturizez în gândire, cum ai spune tu. O priveam atunci când gândurile mă oboseau prea mult, când nu prea dădeam un sens verosimil vieţii.

Uite, aşa ca acum.

Şi-a întins uşor ambele coate pe masă, sprijinindu-şi bărbia pe mâini.

― O vezi? Poţi să stai aşa nemişcat până când se goleşte partea de sus? Cunoşti puţine lucruri despre mine şi poate că şi cele pe care le ştii nu ţi-au făcut o imagine prea clară. Te mai aud şi acum când mi-ai strigat odată la masă: „Mă, Clepsidră, ţie ţi-e lene să-ţi măsori şi timpul! Uiţi de fiecare dată să-ţi întorci jucăria dacă nu-ţi strigăm noi.“ Nu era aşa. Încercam să-l opresc, nu să-l întorc. Întoarcerile în timp mă obosesc cumplit; niciodată nu am trăit real şi intens prezentul. Doar trecutul.  Este oare un defect? Intensitatea prezentului  creşte  pentru  mine  doar când devine trecut. Dar tu n-aveai de unde să ştii.

S-a oprit din povestit şi cu mişcări febrile şi-a aprins o ţigară. A tras lacom, apoi a continuat:

― Refuzam să cred că ar fi adevărat, blestemam ziua în care îl rugasem s-o facă. Eu credeam că este aşa, ca un joc: tragi, apare lozul, schimbi punga, până când îţi apare cel câştigător. Din ziua aceea însă, am început să văd totul în gri, iar gândurilor care mă copleşeau reuşeam cu greu să le fac faţă. Umblam pe unde se nimerea şi rar mai vorbeam cu colegii. Auzi, Clepsidră ― aşa îmi spuseseşi odată la masă ― tu îmi aminteşti de unul mai nebun decât tine. Locuia cu mine pe stradă. Mă, ăsta avea o boală, zicea că-şi testează imaginaţia şi inteligenţa. Ştii ce făcea? Stătea într-o staţie de autobuz şi închidea ochii. Venea maşina şi el, aşa bâjbâind, întreba dacă a sosit autobuzul. Se urca, dar întotdeauna pe uşa de la mijloc şi când se punea maşina în mişcare deschidea şi el ochii. Trebuia ca din trei staţii să ghicească ce traseu are maşina şi în ce număr s-a urcat. Dacă trecea de trei staţii şi nu ghicea, fierbea toată ziua, gata, şi nu te mai înţelegeai cu el, trântea, striga, înjura, ba uneori mai şi scuipa. Ăstuia îi spuneam toţi „Autobuzul“. Nu ştiu ce o fi ajuns acum, dar nu mă miră ca peste ani să mă întâlnesc cu unul mic şi să-mi spună; „Ştii, nene, eu sunt a lu’ Autobuzul“. La tine va fi cam la fel: „Ştii, nene, eu sunt a lu’ Clepsidră. Ha, ha, ha“ ―  ai râs tu atunci cu poftă şi nu ştiu de ce uneori îţi mai aud vocea şi-ţi văd capul lăsat pe spate, scuturându-se în acel râs zgomotos. Nu ţi-ai dat seama cât au lovit în mine cuvintele tale! Nu ştiai nimic despre mine, aşa cum nu ştii nici acum şi mă bănuieşti de cu totul altceva. Am jurat însă să-mi dovedesc contrariul; nu aveam cui, dar eu eram Eu şi trebuia să rămân Eu, or, pentru asta trebuia să fac ceva.

Recunosc, o văzusem de multe ori, dar nu-i dădusem prea mare importanţă, nu mă  fascinaseră  ca  pe  alţii, nici ochii ei  de  un  tulburător albastru, nici nurii pe care, conştientă fiind, încerca să-i scoată cât mai bine în evidenţă. Nu eram tentat s-o urmăresc atunci, dar iată un simplu, un banal test făcut în joacă avea puterea de a schimba destinul unui om.

Alter Ego ataca de data aceasta şi nu oricum: lovea cu mănuşa deschisă, ataca sub centură, năştea suspiciunea şi lovea personalitatea. Era lupta continuă între Ego şi Alter Ego, o luptă din care fosforul fusese eliminat, iar la duritate se răspundea cu duritate. Eram în punctul de eliminare al conştiinţei, simţul animalic era cel care predomina, cortexul nu mai funcţiona, sinapsele fuseseră anihilate, iar eu m-am trezit în plină stradă strângându-i obrajii în palme şi apăsându-i buzele într-un sălbatic sărut. Ai să mă acuzi de acel „coup de foudre“, dar la mine şocul psihic nu a fost atât de puternic de prima dată. Trecuseră câteva luni de zile de când o zărisem şi nu pot spune că devenise o obsesie, dar era singura fată alături de care simţeam că mă voi reechilibra, singura pe care  o  consideram  un suport  moral. Eu trebuia să scap de obsesia trecutului care mă acapara tot mai mult, altfel cine ştie, poate că aş fi gândit mai profund. Nu, tu n-ai de unde să ştii. Testul acela ni-l făcuse în joacă unul de la Medicină, poate că aţi fost colegi, n-are rost acum să ţi-l spun, dar ne luase aşa, în glumă, pe cei care stăteam la cămin în cameră cu el. Fuseserăm trei: „Hai, măi, ce-aveţi de pierdut? Ştiţi şi voi care vă e zestrea!“ Şi ce câştigasem eu, spune-mi, ce câştigasem? Sentimentul nulităţii, un continuu monolog, un viitor utopic, asta câştigasem. „Hai, măi, nu fi supărat. Ţi-l mai repet o dată doar ţie!“ Îl făcuse şi peste câteva zile îmi întinse o hârtie cu acelaşi banal cuvânt. Te poţi lega de un cuvânt. Te poţi lega de un cuvânt, spune-mi, psihicul tău se poate lega de un simplu cuvânt? Am mototolit hârtia şi am aruncat-o ca pe un loz necâştigător. Acum Ea era lozul meu, trebuia să încerc; îmi pierdusem răbdarea şi timpul mă presa.

Uneori, prin sinceritate nu reuşeşti nimic, în palmă apare reversul medaliei şi atunci discernământul este moneda ta forte. Un psihic şi aşa insolubil se transformă în cristale dure dacă nu ştii în ce clipă a vieţii să-i serveşti sinceritatea. Este o pilulă, nu? Voi folosi mult aşa ceva, dar se pare că la mine nu mai are efect. Sau, cine ştie, s-ar putea, dar un efect opus. Ce poţi rezolva cu sinceritatea, care este efectul dorit şi care cel real? Poţi face o proporţie? Îţi iese întreg sau cu virgulă? Se pare că la mine a fost vorba doar de câteva zecimale. Nu caut acum scuze la tot ce am făcut, ştiu că mi le consideri puerile, imature, spune-le cum vrei, dar acţiunile mele urmăreau un singur scop: era sau nu era câştigător lozul meu?

A tras lacom din ţigară şi a continuat:

― După aproape cinci luni de zile ne-am căsătorit, iar eu nu ştiam cât de copt era pepenele meu.

A întors uşor clepsidra şi, parcă mângâind-o, a aşezat-o în faţa lui. Nu-şi lua ochii de la ea, credeam că nu-mi va mai spune nimic, îmi era teamă că va intra iarăşi în acel negativism verbal cu care mă chinuise în ultimele săptămâni. Şi-a ridicat însă privirea spre mine şi, ciudat, mi-a zâmbit.

― Îl luam cu mine peste tot, ba uneori îl duceam chiar la facultate şi rămânea liniştit la Secretariat până când terminam cursurile. În drum spre casă ne opream adeseori în parcul din apropiere şi-l lăsam să se joace. Îl urmăream de la distanţă, nu scăpam din ochi nici un bărbat care se apropia întâmplător de el. Unii îi zâmbeau şi îi ciufuleau părul cârlionţat, alţii încercau să lege o conversaţie cu el. Urca în acele clipe în mine mânia, emoţia-mi sugruma vocea şi când doream să-l strig abia reuşeam să scot câteva sunete guturale, nearticulate. Ce era atunci, doctore: gelozie, suspiciune, ură? Nu, nu-mi răspunde acum, lasă-mă să vorbesc. De mult n-am mai vorbit cu cineva aşa cum o fac cu tine şi mai ales n-am vorbit niciodată despre ASTA. Nu ştiu dacă este acumularea unei stări de peste ani sau dorinţa de eliberare psihică. M-am simţit atâta timp încorsetat, iar tu ai venit ca o putere miraculoasă şi ai pus stăpânire pe mine.

Şi-a trecut precipitat mâna prin păr, apoi şi-a pipăit discret obrazul.

― După câţiva ani începusem să urmăresc atent, să privesc insistent, uneori prea insistent, orice bărbat care venea pe la noi, aproape că-l dezbrăcam din priviri. Îi măsuram bicepşii, îl studiam foarte atent, căutam o cât de mică asemănare cu Horia. Da, poate puţin la ochi şi zâmbet, buza, uite aşa cum o ţine Horia când se supără. Mă agăţam de cele mai mici amănunte, trăgeam de ele cu putere, încercându-le rezistenţa, iar mângâierile lor pe pielea copilului meu erau adevărate lovituri pe care le primeam, cadourile pe care i le aduceau, un semn al recunoaşterii paternităţi lor asupra fiului meu. Pentru că este fiul meu, nu? Unicul fiu al domnului profesor. Îl luam atunci pe genunchi şi-l mângâiam înnebunit, nu-l mai lăsam din braţe până când oaspetele meu nu părăsea casa. Uneori, în timp ce-i mângâiam părul, mă trezeam întrebându-l: „Al cui eşti tu, copile? Doamne, măcar o dată dacă l-aş vedea! Să am aşa, pentru mine termenul de comparaţie”, pentru că trebuie să recunosc, exista un termen de comparaţie. Fusese mai abil, fusese mai bărbat, fusese mai prolific decât mine, reuşise să dea ceea ce eu nu eram şi nu voi fi capabil vreodată să dau. Cine era El? Toată viaţa mea s-a aflat sub semnul incertitudinii, al întrebării sub semnul lui CINE. CINE a predominat tinereţea şi maturitatea mea, CINE a stat deasupra capului meu ca o sabie, CINE m-a tras afară din această lume şi m-a aruncat într-o nebuloasă în care cu orice mişcare pe care o fac, mă afunda mai mult. Doream să-l cunosc, doream să prindă chip şi suflet, dar numai gândul că într-o zi ar putea să-mi stea în faţă mă speria. Era dintr-odată o fugă în trecut, prezentul faţă în faţă cu El mă speria, mă anihila, îmi lua tot elanul, lăsându-mă inert, incapabil chiar de a mă gândi. Un refugiu în anii copilăriei la poarta bunicii mă mai liniştea puţin. Treptat, atingerile Crinei începuseră să mă doară, iar sărutările ei nu mai găseau demult bărbatul rămas undeva în anii studenţiei.

Odată te-am căutat. Doream să vorbesc cu tine toate acestea, dar erai plecat din ţară. Apoi incertitudinea, sentimentul nulităţii au pus stăpânire pe mine. Oricum, cu un psihic obosit nu reuşeşti mare lucru, aşa-i, Sergiu?

S-a oprit şi a întors pentru a nu ştiu câta oară clepsidra. A scos dintr-un plic o fotografie şi mi-a întins-o.

― Îţi place?

O fată cu ochii viorii îmi zâmbea perceptibil.

― O vezi, doctore? I-am luat-o lui Horia din haină. Nu, n-ai de ce să mă acuzi. Îl urmăresc pas cu pas, mai ales acum trebuie urmărit pas cu pas. Este încă un copil, nu ştie ce-i poate rezerva viaţa, eu sunt trecut prin multe, nu-l pot lăsa şi pe el să sufere continuu. Viaţa îi va fi un calvar dacă o va face. Mă auzi? Şi-mi prinsese mâna, strângându-mi-o tare. Doctore, va fi un om distrus dacă nu-l opresc de la acest incest.

Am tresărit. Doamne, dar e de-a dreptul nebun! Unde vrea să ajungă? Încercam să cred că obsesia testului îl părăsise, dar nu se poate să treacă la aşa ceva. E prea mult pentru el. E prea mult pentru un om.

I-am prins umerii şi l-am scuturat puternic.

― Baţi câmpii, Mihai, revino-ţi. Cum poţi gândi asta? O cunoşti doar, aşa mi-ai spus, ştii cine este.

― Ştiu că o iubeşte. Se întâlnesc zilnic, i-am urmărit, nu se poate să-l las s-o facă. O săruta înnebunit, sunt mai tot timpul împreună.

― Mihai, o iubeşte, nu înţelegi, nu vrei sau nu poţi să înţelegi?

― Vreau să împiedic incestul, mă înţelegi? Ajută-mă, doctore, să împiedic lucrul acesta. Odată şi odată tot va afla, viaţa îi va fi un chin. Nu-ţi dai seama? Este chiar atât de greu să înţelegi? Sergiu, boala mea nu este aici ― şi îşi prinse tâmplele cu ambele mâini, făcând prin cameră câţiva paşi astfel, cu capul plecat. Boala mea lâncezeşte de atâta timp aici. Ai înţeles? ― şi îşi bătuse de câteva ori pieptul cu pumnul. ― Aici mă doare pe mine, doctore!

― Mihai, dar tu îi cunoşti părinţii, cum poţi să gândeşti aşa, unde te duci tu, băiete, cu mintea? Ştii cine îi este mama, ştii cine îi este tatăl…

― Da, dar spune-mi, te rog, al cui este fiul meu, doctore? M-am aflat toată viaţa „en pas seul“, crede-mă, am obosit. Am repetat de câteva ori la interval de câţiva ani acest TEST fără ca cineva din familia mea să ştie şi acum te întreb: al cui este fiul meu?

Am rămas perplex.

― Ei, doctore, al cui este? Nu ţi se pare că îi seamănă puţin fetei la păr şi uite, puţin la zâmbet? Vezi? Al cui este fiul meu? Ştii ce scria pe bucata aia de hârtie, lozul vieţii mele, ştii? AZOOSPERMIE, asta scria. Poţi, doctore, să mă vindeci de azoospermie?

Şi cu o mişcare rapidă prinse clepsidra de pe masă şi o izbi cu putere de uşă.

― Poţi, hai, spune, poţi?

Firicelele de nisip se risipiră prin cameră, iar eu nu ştiam ce să adun: cioburile clepsidrei, ale vieţii lui, ori firicelele de nisip, zilele, nopţile şi anii lui de frământări interioare?

Se auzeau ultimele acorduri ale „Rapsodiei Albastre“ de Gershwin pe care el o pusese de câteva ori în după-amiaza aceea. Credeam că este melodia care îl linişteşte, dar se pare că m-am înşelat. Ieşi trântind uşa, iar am rămas năuc în camera pe care amurgul o părăsise demult, lăsând-o în braţele nopţii. Un gând mă străbătu ca un fior: oare de când n-am mai văzut-o pe Crina?

Despre Nicolette ORGHIDAN

Nicolette ORGHIDAN a scris 7 articole în Revista de suspans.

Magdalena ORGHIDAN este de profesie fizioterapeut. În  1989 a luat Premiul I al revistei ,,ASTRA "; în 1992,  Premiul I al cotidianului ,,Gazeta de Transilvania"; în 1993, Premiul  Inspectoratului de Cultură al județului Teleorman ediția a VI-a a Concursului de literatură ,,Marin Preda" şi Premiul revistei ,,Literatorul"; în 2005, Premiul special al Consiliului Culturii - ,,Mihai Eminescu"; în 2012, premiul  II  la ,,Concursul Naţional de Literatură ,,Bogdania". A publicat în revistele ,,Astra", ..Literatorul", ,,Gazeta de Transilvania", ,,Armonii Culturale" etc.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *