Chiasm

După atâţia ani, încă mă bântuie imaginea Yvonnei cu capul sprijinit de marginea căzii, cufundată până deasupra sânilor în apa roşie, cu ochii închişi de parcă dormea şi cu dâre de lacrimi până sub bărbie, în mijlocul aburilor groşi care se ridicau spre tavan şi abureau oglinda. Nu o văzusem niciodată astfel, în ultimele ei clipe, în intimitatea care încă nu se preschimbase într-un spectacol, însă, cumva, aşa aveam să mi-o amintesc. În orăşelul nostru nu se întâmpla niciodată nimic, aşa că ziarul şi televiziunea locale n-aveau să piardă o asemenea oportunitate.

Într-o dimineaţă de luni, când vacanţa de vară era pe sfârşite, sirenele unei ambulanţe întrerupseră jocul de cărţi la care-mi pierdeam mărunţişul din buzunare în faţa băieţilor din cartier. Am urmărit-o, ca o gaşcă de gură-cască plictisiţi ce eram. N-am simţit nimic când am văzut maşina oprindu-se în faţa casei cu cerdac alb a Yvonnei. Apoi mi-a fost milă. Ştiam că tatăl ei avea o boală de inimă şi credeam că suferise încă un infarct. Mă gândeam că nu alesesem prea bine momentul în care să fac ceea ce făcusem, ceea ce condusese, ca într-o poveste de mahala, la despărţirea noastră atât de timpurie. Însă în locul bărbatului corpolent şi mustăcios la care mă aşteptam să fie scos pe targă, am văzut-o pe Yvonne, albă la faţă şi cu buzele palide, cu părul ei auriu ud, lipit de frunte şi de tâmple. Yvonne, ce ai făcut?

Fuseserăm colegi de şcoală. Trecusem pe lângă ea de zeci de ori fără să bag măcar de seamă că exista. Apoi venise o zi în care o văzusem luându-şi cărţile din dulapul ei şi strângându-le la piept într-un gest plin de gingăşie. În lumina care pătrundea prin ferestrele înalte ale coridorului, am privit-o pentru prima oară, i-am văzut şuviţele blonde date după ureche, pielea albă de fecioară din nord şi ochii ei albaştri, plecaţi de parcă ar fi căutat ceva scăpat pe pardoseala murdară. Avea o timiditate încântătoare. Am simţit atunci că trebuia să fac ceva să-i atrag atenţia, deşi, ştiindu-mă promiscuu încă de la o vârstă fragedă, nu credeam că ar fi putut încolţi vreodată ceva între noi. Ea, o fată cuminte care, din câte ştiam, nu fusese curtată încă de nimeni, eu, un derbedeu căruia i se dusese buhul prin tot oraşul că stricam fetele cuminţi. Toţi taţii credeau că fata lor fusese neprihănită până mă întâlnise. Niciunul nu căuta să afle adevărul, ci doreau doar să li se confirme minciuna în care credeau, iar eu îmi asumasem de la o vreme rolul de ţap ispăşitor.

Când i-am vorbit întâia oară, s-a fâstâcit. Obrajii palizi i s-au aprins, buzele i s-au strâns, iar mâinile i s-au prins una de alta, agăţându-se parcă de un colac de salvare.

— Ce faci după ore? am întrebat-o în singurul mod în care ştiam să abordez o fată.

— Nimic, a bâiguit ea şi a râs nervos, dezvăluindu-şi dinţii mărunţi şi albi.

— Ce ai zice dacă am merge să vedem un film? am rânjit eu, rezemându-mă de perete.

— Ce film? a lăsat ea privirea în jos şi şi-a dat o şuviţă după ureche.

— Habar n-am. Orice film. Ce filme-ţi plac?

— Nu prea mă uit la filme, părinții mei nu mă lasă, a zâmbit ea stânjenită.

— Uite cum facem, chiulim de la ultimele două ore şi fugim la cinema. Apoi te duc acasă. Vei ajunge la aceeaşi oră ca de obicei şi nimeni nu va şti nimic. Va fi secretul nostru, i-am făcut cu ochiul.

— Nu ştiu ce să zic, eu…

— Haide, rămâne aşa. La fără zece, te aştept în spatele Anexei. O luăm prin parc şi-n câteva minute suntem acolo. O să-ţi placă, îţi promit.

— Nu cred că…

— Ai tăi n-au niciun drept să te ţină închisă în casă. Eşti prea frumoasă pentru a fi ascunsă de lume.

S-a înroşit toată.

— Bine. La fără zece, spuse abia auzit şi fugi spre sala de clasă.

 

Am fost la Nine 1/2 Weeks, însă lucrurile nu au decurs aşa cum mă aşteptam. Yvonne s-a simţit stânjenită peste măsură în timpul scenelor fierbinţi şi de vreo două ori m-a rugat chiar să plecăm. Nici nu s-a pus problema să o sărut sau să o pipăi aşa cum mi-aş fi dorit şi aşa cum făceam cu orice fată când mergeam la cinema, căci filmul fusese dintotdeauna doar un pretext.

Nu ştiu nici acum cum a aflat tatăl ei despre mica noastră escapadă, fie îl informase profesoara că fiica lui, elevă eminentă, chiulise, fie îi spusese chiar ea, cuprinsă de remuşcări. Cert este că Yvonne a fost pedepsită şi nu i s-a îngăduit nici măcar să vină la petrecerea de ziua lui Antonio Broscarul, fiul primarului, o chermesă la care participase jumătate de oraş. Cu mine nici nu a mai vrut să dea ochii o bună bucată de vreme, mai ales după ce tatăl ei îi spusese că, dacă avea să mă mai prindă vreodată pe lângă ea, avea să-mi rupă picioarele. Eu nu-mi făceam griji. Mai fusesem ameninţat cu exact aceleaşi cuvinte şi de alţi taţi de fete.

Am fost însă răbdător, atât cât putea fi un puşti de liceu şi am găsit o cale de a mă strecura pe lângă ea şi de a-i intra din nou în graţii. Nemaireuşind s-o conving să chiulească, trebuia să găsesc mereu căi de a fi pe lângă ea. Din fericire, liceul în care învăţam avea o curte retrasă, scoasă din folosinţă şi năpădită de ierburi. De câteva ori pe săptămână rămâneam acolo cu Yvonne după ore și discutam vrute şi nevrute. Uneori, îşi aducea o carte şi citea, iar eu, trăgând din țigară și suflând rotocoale vineții, o priveam fără să mă plictisesc. Preferata ei era The Magus, de John Fowles, pe care o citise de vreo trei ori.

Deşi nu era nici scundă, nici suplă, cu sânii mari, pulpele rotunjite, fesele moi şi cu burta întrezărindu-se plină şi albă prin micile deschizături dintre nasturii cămăşii uniformei, lăsa impresia unei delicateţe pe care nu o mai întâlnisem la vreo altă fată. Avea parcă aerul unei jucării de pluş, părând în acelaşi timp fragilă, de parcă o atingere mai fermă ar fi sfărâmat-o.

Primele dăţi abia dacă a spus ceva, pe când eu am turuit fără contenire baliverne de tot soiul, iar atunci când a deschis gura ei mică, temându-se să nu mă întrerupă sau să nu spună ceva nepotrivit, glasul ei firav abia s-a auzit. După o vreme, a început să se simtă mai în largul ei în prezenţa mea, iar în timpul vacanţei de primăvară, m-a lăsat chiar să o sărut, să-i deschei cămaşa şi să-i mângâi pielea albă şi catifelată a abdomenului şi cele două cupole moi ale sânilor. Credeam că avea să-mi fie uşor, aşa cum fusese cu alte fete, însă, când am vrut să-i desfac sutienul, m-a oprit. S-a ridicat, şi-a încheiat repede nasturii, şi-a strâns cărţile şi a plecat fără să spună nimic, mergând cu paşi mărunţi. Fierbeam, ca orice puşti la acea vârstă.

Pe măsură ce trecea timpul, deşi nu depăşeam acel prim pas, descopeream că poseda o inteligenţă ascuţită, o mare sete de cunoaştere şi un cod etic pe care l-aş fi considerat admirabil dacă nu ar fi stat în calea planurilor mele. În timpul liber, citea şi picta. Uneori îmi aducea câte un desen. M-a surprins să văd că, deşi părea atât de smerită, picta nuduri, pe care le ţinea ascunse într-o mapă sub pat, să nu le găsească părinţii ei, aşa cum şi eu făceam cu revistele pornografice. Într-o pictură era chiar ea, goală, întinsă pe burtă, cu sânii striviţi de podea, citind dintr-o carte cu scoarţe albastre.

Începeam astfel să o cunosc şi o găseam blândă şi delicată, însă foarte sensibilă şi trebuia să fiu mereu atent să nu o supăr prin vreo grosolănie sau atunci când îmi exprimam opinia despre diverse aspecte ale existenţei. Când greşeam, se uita la mine cu ochii ei albaştri, parcă mirată, dezamăgită, îmi spunea că n-aveam dreptate şi că nu mai avea ce vorbi cu mine. Şi pleca. Iar eu mă ţineam după ea, uneori tăcut, alteori încercând, fără folos, s-o îmbunez.

Am mai băgat de seamă că avea şi alte comportamente ciudate, ceea ce ulterior aveam să aflu că se numea tulburare obsesiv-compulsivă. Citea întotdeauna un număr par de pagini, îşi desfăcea de câte două ori baretele pantofilor şi apoi le încheia la loc sau îşi dădea părul după ureche la fiecare câteva minute. Îmi mărturisise că-şi ţinea toate hainele rânduite, cu cârligul umeraşului îndreptat la toate în aceeaşi direcţie, că-şi curăţa pantofii de două ori în fiecare seară şi că aprindea şi stingea lumina de trei ori atunci când ieşea dintr-o cameră. Dintr-un motiv doar de ea ştiut, vreun fel de superstiţie, mi-a interzis să încerc să-i vorbesc în zilele de luni.

Într-o după-amiază călduroasă, când soarele străpungea bolta care umbrea jumătatea din spate a curţii ascunse, mi-am dat jos cămaşa, rămânând doar în maiou şi am lăsat-o mototolită pe marginea unei borduri. Oripilată că bumbacul alb și apretat s-ar putea murdări și boți, mi-a aruncat o privire plină de reproş, a luat cămașa de jos şi a împăturit-o cu atenţie, apoi a pus-o în ghiozdanul ei, atârnat întotdeauna de creanga unui copac. Nu-l lăsa niciodată pe jos ca nu cumva să se murdărească. Nu erau lucruri care să mă alarmeze însă, nu atât timp cât încă nu ajunsesem acolo unde voiam să ajung.

Ne sărutam uneori şi o oră întreagă, câtă vreme nu trădam alte porniri şi nu-i căutam limba. Atunci când o făceam, se retrăgea parcă jignită, îşi aduna lucrurile şi pleca, ţinându-şi privirea în pământ şi mâinile împreunate sub burtă. După orele petrecute împreună, o duceam acasă, într-un fel, căci, nedorind să fim văzuţi de tatăl ei, o lăsam la câteva străduţe depărtare, la marginea unui mic parc cu castani. Mă pupa atunci pe obraz şi fugea, iar eu mă plimbam apoi spre casă, întărâtat, cu dureri inghinale, cu gândul la a mă închide în baie cu vreuna dintre revistele deocheate pe care le ţineam ascunse sub pat, întrebându-mă cât aveam să mai rezist astfel.

Uneori o urmăream de la distanţă, o vedeam dispărând după uşa albă, apoi aşteptam câteva clipe până se aprindea lumina din camera ei şi Yvonne trăgea perdeaua. Mi-o închipuiam dezbrăcându-se în faţa unei oglinzi rotunde şi împăturindu-şi cu grijă hainele, apoi aşezându-se într-un pat alb şi moale cu una dintre cărţile luate de pe unul dintre rafturile înţesate cu operele lui Fowles, Proust, Hardy, Austen şi Eliot, în vreme ce pe noptieră aştepta spre a fi mereu recitită cartea cu scoarţe albastre. Eu însumi nu citisem acele cărţi, însă o auzisem vorbind de atâtea ori despre ele, încât aș fi putut lua oricând notă de trecere într-o teză la Literatură universală. Părinţii ei nu plecau niciodată, aşa că îmi luasem gândul de la a ajunge vreodată în intimitatea acelei odăi micuţe în care, îmi imaginam, plutea un miros difuz de carte veche şi de fecioară.

Mă culcasem cu mai multe fete din liceu, de cele mai multe ori după doar câteva întâlniri. Îmi fusese uşor, nu trebuise să insist prea mult şi mereu găsisem o cale, fie când părinţii mei erau plecaţi la ţară, fie în toaleta şcolii, fie în maşina pe care tata mă lăsa uneori să o iau sâmbătă seara. Cu ea însă, nu părea să am şanse de izbândă. Poate că tocmai acel lucru mă ţinuse aproape, poate că m-aş fi plictisit mult mai repede, încă dinainte să o cunosc cu adevărat, dacă mi-ar fi dat ce voiam, ce voiau toţi băieţii. Noaptea nu puteam să dorm cu acel gând în minte, iar când reuşeam să închid ochii, visele umede mă chinuiau până în zori. Cu toate acestea, îi rămâneam fidel.

Ce aşteptam de atâta timp s-a întâmplat în ultima zi de primăvară. Părinţii mei erau plecaţi şi ea a acceptat să vină la mine. Nu ştiu dacă ştia ce însemna acest lucru, nici dacă decizia ei de a-şi pierde virginitatea cu mine, în acea zi, fusese luată dinainte. După vreo oră de pălăvrăgeală stingheră şi de ascultat muzică, am dus-o în camera mea cu pereţii căptuşiţi cu postere înfăţişând actorii musculoşi ai vremii, trupe rock şi fotomodele despuiate, am aşezat-o pe pat şi am început s-o dezbrac meticulos, cu mângâieri şi şoapte tandre, aşa cum văzusem prin filmele care erau date la televizor noaptea târziu, după ce ai mei se culcau.

Nu s-a împotrivit. A întins mâinile ca să-i pot da jos tricoul, a vrut chiar să mă ajute să-i desfac sutienul, însă nu am lăsat-o. Uşurinţa cu care desfăceam încheietoarea unui sutien era una dintre mândriile mele. O puteam face cu doar două degete. Scăpaţi de strânsoare, sânii i s-au revărsat deodată, sânii ei mari şi nevăzuţi de nimeni până atunci, dornici, îmi spuneam eu, de mângâieri şi sărutări. Erau rotunzi şi plini, albi şi catifelaţi, cu bănuţi aurii şi sfârcuri mici, timide. I-am desfăcut nasturele de la pantaloni, i-am deschis fermoarul, iar ea şi-a săltat bazinul cât să mă lase să-i trag. Rămăsese doar în chiloţeii albi din bumbac, sobri pe lângă cei dantelaţi, negri sau roşii, pe care-i purtau alte fete. Ştiam că mă aflam în momentul decisiv. Dacă mă lăsa să-i dau jos, aveam cale deschisă.

Nu m-a oprit. Mi-am trecut degetul peste deluşorul de carne moale, brăzdat de o dunguliţă aurie. Am privit-o în ochi, în ochii ei albaştri şi adânci, iar ea a încuviinţat din cap. Am aruncat hainele de pe mine într-o clipă şi am pătruns-o, parcă de teama să nu se răzgândească. A ţipat, mai tare decât aş fi crezut că poate ea ţipa. A încercat să mă dea jos de pe ea, m-a lovit cu palma peste spate, s-a zvârcolit, însă nu am cedat. M-am împins în ea cu sete, iar ea s-a împotrivit cât s-a împotrivit, apoi s-a lăsat în voia mea. M-am oprit doar când am băgat de seamă că cearşaful era îmbibat de sânge. Lucrurile nu decurseseră aşa cum m-aş fi aşteptat. Nu mai fusesem niciodată cu o fată virgină. M-am ridicat atunci şi m-am dus să mă spăl, iar ea a început să plângă.

Când m-am întors, am luat-o în braţe, iar ea a continuat să plângă pe umărul meu. Într-un târziu, mi-a spus că mă iubea, iar eu am fost atât de grosolan încât să nu-i răspund.

 

Pentru o vreme, totul păruse să se fi schimbat după acea după-amiază. În următoarele zile, Yvonne m-a evitat. Pesemne, se simţea vinovată. Citisem în revistele pentru adolescenţi că fetele se purtau uneori aşa. Când am vorbit din nou cu ea, nu s-a putut uita în ochii mei, a zâmbit stingherită şi a invocat un motiv să plece. După un timp însă, lucrurile şi-au reintrat în normal, iar ea  a devenit din nou surâzătoare când mă vedea, deşi la fel de supărăcioasă în discuţiile pe care le purtam despre pacea globală, foamete şi filosofii pe care eu nu le înţelegeam. Părinţii mei nu au mai plecat, iar Yvonne a refuzat să se culce cu mine în maşină după ce m-a întrebat câte alte fete trântisem pe bancheta din spate, iar eu îi răspunsesem cu o sinceritate prostească. Avea să ne rămână doar acea după-amiază de mai.

Apoi a apărut în peisaj Micaela.

Brunetă, bronzată și suplă, cu abdomenul tare de majoretă, cu un râs care răsuna dintr-un capăt în altul al holului şcolii, populară şi plină de încredere în sine, era, în toate privinţele, opusul Yvonnei. O mai văzusem prin şcoală, însă, cum ştiam că era cu un vlăjgan din ultimul an, căpitan al echipei de fotbal a liceului, nu intrase niciodată în atenţiile mele. Până în ziua în care, într-o pauză, s-a postat în faţa mea, cu un zâmbet larg.

— Ce faci după ore? m-a întrebat.

— Nimic, am bâiguit eu.

Ea a râs răsunător.

— Ce ai zice dacă am merge să vedem un film? mă privi cu ochii ei negri, arcuindu-şi limba rozalie la pronunţia literei “l”.

— De acord, am răspuns fără să stau pe gânduri.

— Ştii ceva, nu cred că mai am răbdare până la sfârşitul orelor. Hai să chiulim!

Am fugit până la maşina ei, o decapotabilă roşie primită cadou de majorat de la părinţii ei care conduceau o fabrică de cherestea din cauza căreia periferia orașului mirosea mereu a rumeguș. Am fost la Top Gun, însă nu am văzut mare lucru din film. Ne-am sărutat frenetic şi ne-am tras de haine vreme de aproape două ore.

— N-am chef să mă duc acasă, mi-a spus în timp ce ieşeam de la cinematograf.

— Dar ce ai chef să faci? am întrebat-o eu, încărcat de hormoni ca întotdeauna.

— Nu ştiu. Poate să facem o plimbare cu maşina.

— Ştiu un loc frumos în Crâng, am rânjit cu gândul la ascunzişul în care dusesem de atâtea ori fetele care-mi căzuseră în mreje. Mituiam poliţiştii care-şi făceau rondul pe marginea şoselei, vânturându-şi lanternele şi băgam maşina într-un luminiş numai de mine ştiut, unde nu ne-ar fi deranjat nimeni.

Ne-am iubit cu sălbăticie şi ţipetele ei cred că au răsunat în toată pădurea. Micaela era insaţiabilă şi avea un fler pentru tot felul de poziţii la care nu m-aş fi gândit vreodată. Abia pe la jumătatea nopţii am pornit înapoi spre oraş.

— Ce vor zice ai tăi? am întrebat-o, ştiind vechile necazuri de care mă lovisem de atâtea ori în trecut.

— Tata e plecat mai tot timpul în delegaţii, iar mama nu-şi face prea mari griji. Ştie ce poamă are la uşa casei. Nu-ţi face probleme.

 

A fost rândul meu să o evit pe Yvonne în zilele care au urmat. Nu aveam să ne mai vedem decât de câteva ori şi atunci eu eram distant, deşi ea părea dornică să se deschidă mai mult. A venit vacanţa de vară şi întâlnirile mele cu Micaela au devenit tot mai dese şi toate au avut aceeaşi finalitate.

Într-o seară, după o plimbare prin parc, ne-am oprit pe o bancă. Micaela mi se suise în poală şi începuse să mă sărute. Nu ştiu cât timp ne privise Yvonne fără a avea vreo reacţie, însă când, la un moment dat, am deschis ochii, am văzut-o pe alee, încremenită, cu mâinile prinse una de alta, agăţându-se parcă de un colac de salvare. Nu am schiţat niciun gest. Micaela s-a uitat la mine, apoi la Yvonne şi m-a sărutat din nou. Nu m-am împotrivit. Yvonne a fugit, iar eu nu m-am dus după ea. Nu aveam s-o mai văd până în acea dimineaţă de luni de la sfârşitul verii, în care sirenele ambulanţei ne întrerupseseră jocul de cărţi.

În acea ultimă zi, Yvonne se trezise, aprinsese și stinsese de trei ori lumina din dormitor, apoi umpluse cada cu apă fierbinte şi îşi desfăcuse venele cu un cuţit de bucătărie. Ştiam că mă iubise, însă ce trebuie să fi fost în ea încât să o împingă spre un asemenea gest? Multă cerneală cursese în ziarul local. Nu ştiu cum răsuflase povestea, însă, într-o dimineaţă, televiziunea venise la uşa casei noastre pentru a-mi lua un interviu. Negăsind altceva mai bun de zis, le-am strigat pe fereastră că eram nevinovat. „Sunt nevinovat!” fusese şi titlul emisiunii transmise la oră de maximă audienţă în ziua următoare. Tatăl Yvonnei a suferit un infarct fatal câteva zile mai târziu, după înmormântarea la care eu nu luasem parte, poate pentru că m-ar fi durut prea tare, poate pentru că-mi fusese frică.

S-a terminat apoi vacanţa şi ne-am întors la şcoală. Toată lumea mă privea altfel, unii se fereau de mine, alţii, din contră, căutau să se găsească în prezenţa mea. Devenisem o vedetă, iar pentru un puşti de liceu nu era puţin lucru. Mi-o închipuiam de multe ori pe Yvonne zăcând în cadă, tăcută ca întotdeauna, cufundată în apa roşie care se răcise, cu pieptul palid încremenit, fără suflare.

Timpul a trecut şi le-a vindecat pe toate. Cel puţin, aşa credeam, încurajat de oamenii care păreau să fi uitat. La sfârşitul anului şcolar, am plecat la facultate într-un alt oraş. Nu am povestit niciodată nimănui cele întâmplate.

 

*

 

Eram căsătorit de opt ani cu Micaela când trecutul a năvălit tumultuos peste mine. Când o întâlnisem, nici prin gând nu mi-ar fi trecut că avea să fie soţia mea, nici nu credeam că ar fi putut fi vreodată ceva între noi în afara acelor escapade în Crâng. Viaţa mă luase însă mereu prin surprindere. După facultate, ne întorseserăm amândoi în micul oraş în care nu crezusem că aveam să mai revin şi unde toată lumea ştia secretul nostru, deşi toţi se prefăceau că uitaseră. Primii ani de căsnicie fuseseră frumoşi, lubrici, cu multe escapade şi nopţi încinse. Apoi intervenise obişnuinţa. Nu am înşelat-o însă niciodată până când am reîntâlnit-o pe Yvonne.

Era o dimineaţă de luni, iar eu îmi beam cafeaua la Phraxos, o cafenea din centru ţinută de un grec, înainte de a mă îndrepta spre birou. Fumam şi citeam ziarul, când o voce feminină mi-a cerut un foc. Instinctiv, i-am întins bricheta, însă când am ridicat ochii, m-a cuprins un fior.

Yvonne mi-a zâmbit şi și-a aprins ţigara. Aceiaşi ochi albaştri şi adânci, aceleaşi şuviţe blonde date după urechi. Purta o cămaşă albă cu mâneci lungi, descheiată la ultimii nasturi, lăsând să i se vadă rotunjimile sânilor şi o fustă neagră, mulată. Mi-a mulțumit și s-a întors ţanţoşă la masa ei, pe care se găsea o carte cu coperte albastre, The Magus, de John Fowles. Am rămas încremenit şi trebuie că m-am holbat la ea multă vreme fără a putea să articulez vreun cuvânt. Ea a băgat de seamă privirea mea insistentă şi mi-a zâmbit. Apoi şi-a închis cartea şi a plecat, iar eu n-am găsit puterea de a mă ridica după ea.

Când am ajuns acasă după-amiază, încă eram palid şi mut. Micaela m-a întrebat ce păţisem, însă nu i-am răspuns decât printr-un semn vag cu mâna. Nu am putut să dorm. Imaginea Yvonnei în cada aburindă m-a bântuit până dimineaţa.

În următoarele zile, am căutat să fiu la aceeaşi oră la cafenea, însă ea nu a mai venit. Îmi spuneam că fusese doar o femeie care semăna izbitor de mult cu Yvonne şi că doar mintea mea tulburată de sentimentul de vinovăţie peste care nu trecusem mă împiedicase să văd diferenţele probabil evidente. Mă mustram că rămăsesem mut, că nu căutasem să lămuresc lucrurile atunci. Cu siguranţă, totul ar fi devenit limpede şi mi-aş fi putut vedea de viaţă în continuare, aşa cum o făcusem în toţi acei ani.

Trecuse o săptămână şi stăteam dezamăgit la aceeaşi masă, în aceeaşi cafenea, privind în gol, lângă cafeaua care se răcise. Îmi pierdusem speranţa de o mai vedea, când Yvonne a intrat cu mişcări lascive, îmbrăcată într-o cămaşă gri, cu mânecă scurtă şi volane şi o fustă de aceeaşi culoare, strâmtă şi despicată într-o parte. S-a așezat la câteva mese distanță de mine. A cerut o cafea, și-a deschis poşeta şi și-a scos cartea, fără a privi în jur, fără a mă băga în seamă, deşi, la acea oră, eram singuri în tot localul. Eram hotărât să nu las să-mi scape ocazia. Când cafeaua i-a fost adusă, a rotit ceaşca de trei ori pe farfurioară şi și-a aranjat unul lângă altul pliculeţele de zahăr, perfect aliniate. Am băgat de seamă că avea încheieturile strânse în nişte brăţări-manşetă roşii care i se asortau cu unghiile lungi. M-am ridicat şi m-am aşezat la masa ei, fără a cere măcar permisiunea. A zâmbit încă dinainte de a ridica privirea spre mine, apoi şi-a închis tacticos cartea şi a scos un plescăit pe care l-am perceput ca fiind dezaprobator.

— Ai idee câţi tipi încearcă aceeaşi schemă ca tine? m-a întrebat privindu-mă în ochi. Era, fără îndoială, Yvonne, doar că era schimbată. Vocea îi era mai puternică, mai plină de încredere, postura îi era mândră şi, peste toate, învăţase să se folosească de farmecele ei femeieşti.

— Da, dar eu nu sunt oricare dintre acei tipi, nu-i aşa? mi-am găsit eu curajul.

— Serios? Ce te face să crezi asta? și-a ridicat sprâncenele.

— Ne cunoaştem, nu? am încercat să fiu direct.

— Nu pot să cred că vii cu astfel de replici de agăţat de doi bani. Chiar funcţionează vreodată?

— Vorbesc serios, ne cunoaştem. Ne cunoaştem bine. Doar credeam că, nu ştiu cum să spun, credeam că… Îmi pare rău… Adică, mă bucur că…

— Ce tot spui acolo? a râs ea. Nu te fâstâci. Nu şade bine unui bărbat. Presupun că vrei să bem o cafea împreună, doar că nu-ţi găseşti cuvintele. În astfel de situaţii, rezumă-te la lucrurile simple. Poţi să întrebi direct. Sunt genul de femeie care apreciază un bărbat direct.

— Yvonne, eu…

— Yvonne? a râs ea. Asta este vreo altă tehnică de agăţat de-ale tale? Dacă vrei să-mi afli numele, trebuie doar să întrebi. Haide, întreabă-mă.

— Yvonne, adică… În fine, cum te numeşti?

— Candice este numele meu. Încântată de cunoştinţă. Al tău care este?

— Vrei să spui că nu ştii cine sunt? m-am încruntat. Ce mi-ai spus e vreun nume de scenă sau…

— Ar fi trebuit să ştiu? Eşti faimos? Poate vreo vedetă de cinema şi ignoranta de mine  nu te-a recunoscut? s-a prefăcut confuză.

— Susţii că nu eşti Yvonne, ha? am pufnit. Nu ştiam dacă să mă simt revoltat sau uşurat.

— Dragule, dacă-ţi joci cărţile cum trebuie, pot fi cine vrei tu, mi-a spus rotindu-şi degetul arătător peste marginea ceştii.

I-am tras mâna şi am încercat să-i dau jos brăţara, însă m-a oprit speriată, cu un gest brusc. Şi-a strâns mâinile în poală şi m-a privit acuzator. Era aceeaşi privire pe care o avea Yvonne atunci când făceam ceva ce o supăra.

— Mă tem că trebuie să plec, m-am ridicat deodată.

— Ne vedem luni! a strigat după mine când ieşeam.

Eram răvăşit. Cum era posibil să existe o altă femeie care să semene atât de bine cu cea care, într-un fel, îmi marcase viaţa și care reprezenta singura tragedie în care fusesem implicat? Şi care erau şansele ca eu s-o întâlnesc? Era vreun joc bolnav căruia îi cădeam victimă? Yvonne nu murise, de fapt, şi păstrase ranchiuna în toţi aceşti ani şi acum se răzbuna? Nu i-am spus nimic Micaelei.

Deşi când am părăsit cafeneaua eram hotărât să nu mai revin acolo niciodată, la jumătatea săptămânii m-am trezit că număram zilele până luni. De ce luni? De ce tocmai în ziua în care Yvonne îmi interzisese s-o caut, tocmai ziua în care ea îşi luase viaţa? De ce avea mereu cu ea cartea lui Fowles? Dacă aş fi reuşit să-i dau la o parte brăţările, aş fi găsit sub ele cicatricele vechilor tăieturi?

 

Când şi-a făcut din nou apariţia lunea următoare, eu eram deja de vreo oră în cafenea şi fumasem jumătate de pachet de ţigări.

— Bună dimineaţa, mi-a zâmbit şi s-a aşezat pe scaunul liber de lângă mine. M-am gândit la tine în aceste zile, să ştii. Oare nu-mi observase verigheta de pe deget sau nu-i păsa că eram căsătorit?

— Trebuie să lămurim lucrurile, i-am spus rece. Nu-mi place acest joc.

— Ce joc? Ah, am înţeles. Vrei să trecem direct la fapte, să sărim peste toată perioada de tatonare, în care tu-mi faci curte, iar eu te refuz, deşi nu vreau să te refuz. Aşa da, îmi place. Ţi-am spus că apreciez un bărbat direct. Ce propui să facem acum? Sunt deschisă. Și-a rezemat bărbia de palmele împreunate şi mi s-a uitat în ochi.

— Yvonne, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat, mă bucur că eşti bine, mă bucur mult, însă trebuie să încetezi. Sunt căsătorit şi sunt fericit cu soţia mea şi trebuie să accepţi acest lucru. Doamne, au trecut treisprezece ani de atunci!

— Iar începi cu Yvonne. Dacă ţie îţi place să-mi zici aşa, n-am nicio problemă. Spune-mi aşa. Eu încă nu ştiu cum să-ţi spun. Poate faci ceva în privinţa asta. Cât despre faptul că eşti fericit cu soţia ta, haide să fim sinceri unul cu altul. Nu ai fi aici, bându-ţi cafeaua dis-de-dimineaţă cu o altă femeie, dacă ai fi fericit.

— Sunt aici pentru că vreau să lămuresc o dată pentru totdeauna ce s-a întâmplat.

— Nu s-a întâmplat nimic. Încă.

— Încetează, te rog, i-am spus mâhnit. Este destul, chinul pe care l-am îndurat în toţi aceşti ani, imaginea ta în… Te rog, hai să încheiem toată această mascaradă.

— Să înţeleg că această Yvonne a însemnat ceva pentru tine. Şi că ai pierdut-o, nu? Nu te bucuri, atunci, că ţi se dă o nouă şansă? Nu vrei să profiţi de ea?

— Yvonne, sunt căsătorit. Sunt căsătorit cu Micaela. Înţeleg că a fost dureros pentru tine, dar eram copii, eram doar nişte copii. Trebuie să…

— Nu ştiu cine este această Micaela, însă este norocoasă să te aibă. Te opui cu atâta înverşunare avansurilor unei alte femei. Admirabil. Însă nu ştiu dacă tu eşti norocos să o ai. Mi se pare că mintea îţi este, totuşi, în altă parte. Greşesc? Spune-mi că nu greşesc.

— M-am gândit de multe ori la tine, la ce trebuie să fi simţit, la cât trebuie să mă fi iubit încât să… încât să… să faci ce-ai făcut.

— Sună incitant. De dragul jocului, nu o să te întreb ce pretinzi tu că am făcut, însă accept acest role-play. E distractiv. Spune-mi, ce ai vrea să fac acum?

— Aş vrea să recunoşti şi să-mi spui ce s-a întâmplat cu tine în toţi aceşti ani, pe unde ai fost. E un oraş mic, vestea s-ar fi împrăştiat, am fi dat unul de altul până acum.

— Abia m-am mutat în oraş. Nu aveai cum să mă întâlneşti până acum. Am fost o singură dată în trecere pe aici. Nu am stat mai mult de câteva zile, însă mi s-a părut un loc liniştit, în care să-mi pot vedea de pasiunile mele. Ştii, îmi place să pictez. În mare parte nuduri. L-am cunoscut chiar pe directorul Galeriei de Artă de aici şi s-a arătat încântat să-mi expună tablourile. Dacă găseşti timp, poate treci într-o zi pe acolo.

— Nu poţi să mă chinuieşti aşa, m-am rugat eu.

— Dar dragul meu, nu te chinuiesc deloc. Mă pun chiar la dispoziţia ta, îmi spuse suflându-mi fum în faţă. Ce ai dori să facem? Cât timp ne-a mai rămas până trebuie să pleci la serviciu? Sau vrei să chiuleşti azi?

— Nu pot să fac asta. Chiar nu pot, îmi pare rău.

— Poate altădată, mi-a zâmbit împăciuitoare, stingându-şi ţigara.

— Nu cred că ar fi bine să ne mai vedem. Încă o dată, îmi pare rău, i-am spus ridicându-mă.

— Poate luni. Ce zici de luni?

Am ieşit fără să-i răspund. Am ajuns la birou, însă am găsit că nu mă puteam concentra. Mintea, încinsă și tulbure, îmi zbura într-o singură direcţie şi, după câteva ore, am renunţat să mai încerc. I-am cerut unui coleg să-mi ţină locul şi am plecat.

Am luat-o pe jos spre casă şi drumul m-a purtat până în dreptul Galeriilor de Artă. Am intrat. În sala mare, la interval de câţiva metri unul de altul, se găseau expuse pânzele artistei prezentate pe afişul de la intrare drept Candice Conchis. Îşi luase numele personajului din cartea ei preferată. Măcar acel nume și tot îmi aminteam ceva din după-amiezile literare pe care le trăisem în liceu. I se potrivea de parcă ar fi fost vreo moştenitoare a lui. Am privit picturile cu un sentiment de nelinişte, însă adevărata zdruncinătură a fost atunci când am văzut nudul înfăţişând-o pe Yvonne întinsă pe burtă, citind din cartea cu scoarţe albastre. Nu înţelegeam ce se întâmpla. În ce joc al nebuniei fusesem atras?

Am evitat-o pe Micaela cât de mult am putut. Abia dacă mai vorbeam, abia dacă mai dormeam în acelaşi pat. Cum noaptea aveam vise turbulente, mă zvârcoleam şi vorbeam prin somn, am ales să dorm pe canapeaua din living pentru a nu o deranja. Ştiam că devenea arţăgoasă când era trezită şi nu mai apuca să-şi facă somnul. Dimineaţa, ieşeam pe uşă de cum mă trezeam, nebărbierit şi cu hainele boţite, îmi beam cafeaua singur la Phraxos, într-o aşteptare încordată care, în afara primei zile a săptămânii, nu avea niciodată altă finalitate. Plecam apoi spre serviciu, unde abia dacă mai puteam să plimb hârtii dintr-o parte în alta a biroului.

Timpul s-a scurs chinuitor până a venit dimineaţa zilei de luni.

Am ajuns la Phraxos, am cerut o cafea. În scurt timp, chelnerul a lăsat pe masa mea tava cu ceaşca aburindă, o farfurioară cu biscuiţi, un pahar cu apă şi un bilet.

— Este de la doamna cu cartea albastră, mi-a spus. L-a lăsat mai devreme aici pentru dumneavoastră.

Inima îmi bubuia în piept. L-am desfăcut şi l-am citit cu încordare.

 

Dragul meu,

 

Din păcate, nu pot ajunge astăzi, deşi mi-aş fi dorit. Sper că ţi-a plăcut expoziţia. Ce zici să ne vedem diseară? Am înţeles că la cinematecă rulează Nine 1/2 Weeks.

 

A ta,

Candice

P.S. Dacă îmi accepţi invitaţia, o să te las să-mi spui Yvonne

 

Am numărat orele până seara. I-am spus Micaelei că ieşeam în oraş cu nişte colegi de muncă. Am ajuns cu mult înainte de începerea filmului, am parcat maşina în spatele cinematografului şi am cumpărat două bilete, fără să mă gândesc la implicaţiile a ceea ce făceam. Am aşteptat afară vreo oră, străbătând trotuarul dintr-un capăt în altul şi fumând ţigară după ţigară.

Apariţia Yvonnei m-a năucit. Inima a început din nou să-mi bată cu putere şi un nod mi s-a pus în gât. Era îmbrăcată într-o rochie din catifea roşie, mulată peste formele ei voluptuoase. Nu purta sutien, iar sânii strânşi îşi arătau sfârcurile întărite de adierea serii. Nu am spus nimic niciunul. Doar ne-am zâmbit.

Eram singuri în sală. Nici începuse bine filmul, că Yvonne și-a trecut mâna prin spatele scaunului meu.

— Aşa parcă se face, nu? Atunci când un băiat vrea să sărute o fată la film? s-a apropiat la jumătate de palmă de mine.

— Ar trebui să simulezi un căscat înainte, i-am intrat eu în joc.

— Dragul meu, eu nu simulez niciodată, mi-a spus lipindu-se de mine. M-a sărutat cu patimă, iar eu i-am răspuns. Rujul ei mirosea a trandafiri.

A venit deasupra mea, mi-a luat mâinile şi mi le-a condus peste trupul ei, de la gât până pe picioare. I-am vârât degetele sub rochie, iar ea a gemut şi a început să gâfâie.

— Eşti cu maşina? m-a întrebat cu glasul întretăiat.

— Da, este parcată în spate, i-am răspuns înţelegând ce dorea, ce doream şi eu, de parcă îmi citise gândurile.

— Am mai văzut filmul ăsta, aşa că hai să mergem. O să fac să merite banii aruncaţi pe bilete.

 

Am oprit în vechiul luminiş din Crâng, unde nu mai fusesem de la aniversarea celui de-al cincilea an de căsnicie, când o dusesem acolo pe Micaela pentru a ne aminti de prima noastră noapte împreună. Yvonne s-a dezbrăcat, nepăstrând nimic pe ea în afara brăţărilor sângerii, şi-a împăturit rochia şi a aşezat-o pe scaunul din faţă, a făcut acelaşi lucru cu cămaşa şi cu pantalonii mei. Abia apoi m-a împins pe bancheta din spate şi s-a urcat pe mine, cuprinzându-mă cu mâinile după gât. Am făcut dragoste cu o poftă nebănuită, într-o dezlănţuire cum poate nu trăisem niciodată. Nimic nu mai conta atunci, nimic nu-mi doream mai mult.

După un orgasm explodat într-un ţipăt pe care l-au auzit cu siguranţă şi poliţiştii şpăguiţi care patrulau pe şosea, Yvonne s-a trânti lângă mine, şi-a dat după urechi părul ud care i se lipise de frunte şi mi-a zis, aprinzându-şi o ţigară:

— Ştii cum să faci o fată să se simtă din nou vie.

Târziu, după miezul nopţii, ameţit de orgasme şi de tutun şi îmbătat de parfumul ei, i-am spus că o iubeam, că o iubeam de treisprezece ani. Nu mi-a răspuns. Şi-a tras rochia pe ea şi mi-a zis că era cazul să mergem.

Instinctiv, am luat-o spre casa cu cerdac alb a Yvonnei, însă ea mi-a spus la un moment dat să fac dreapta şi să o las în faţa unui hotel.

— Nu ştiam că stai la hotel, i-am spus nedumerit.

— Întotdeauna când mă mut într-un oraş, stau o vreme la hotel. Abia apoi, dacă-mi place şi are ce să mă ţină acolo, caut o casă. Deocamdată, nu ştiu încă dacă are ce să mă ţină aici. Noapte bună.

Am condus tulburat spre casă. La radio se auzea Take My Breath Away. Mergeam cu geamul deschis, aplecat peste volan şi aerul rece îmi contura parcă zgârieturile care-mi brăzdau spatele. Privindu-mă în oglinda retrovizoare, am băgat de seamă că aveam o muşcătură pe gât. Am încercat să o ascund, ridicându-mi gulerul cămăşii. Nu ştiam însă dacă avea vreun rost să încerc să ascund ceva. O lună urâtă lumina murdar străzile, trezind umbre tăcute. În mod ciudat, nu mă simţeam vinovat. Am parcat maşina în faţa garajului şi am închis portiera încet, de teama de a nu face zgomot. Micaela era însă trează. Mă aştepta.

— Unde ai fost? mă întrebă cu braţele încrucişate la piept. Ochii ei negri îi scăpărau.

— Ţi-am spus unde mă duc, m-am apărat eu fără convingere.

— Nu mă minţi, miroşi de la o poştă a parfum de femeie, iar buzele îţi sunt roşii de parcă ai fi un clovn. Cu cine ai fost?

— Nu m-ai crede dacă ţi-aş spune, am bâiguit eu, învins.

— Atât ai de spus? Uită-te la tine! Nici nu mai ştiu cine eşti. Plec. Gata. Mă duc la ai mei. Tata mi-a spus dintotdeauna că nu eşti potrivit pentru mine.

— Bine, i-am spus, coborând privirea.

— Sper să merite fătuca asta cu care eşti.

Şi-a strâns nervoasă câteva haine și farduri şi le-a dus la maşină. Înainte să plece, mi-a spus că avea să se întoarcă după restul lucrurilor a doua zi, după ce avea să vorbească cu un avocat. Apoi a pornit motorul noii ei decapotabile şi a dispărut în noapte.

 

A doua zi dimineaţă, am căutat-o pe Yvonne la hotel. La recepţie mi s-a spus că nu era nimeni cazat acolo nici sub acel nume, nici sub cel de Candice Conchis. În loc să merg la birou, am luat-o la pas prin oraş, sperând să dau de ea din întâmplare pe vreundeva. Am trecut pe la cafenea, pe la Galeriile de Artă, prin parc. Nu am zărit-o pe nicăieri. Simţeam că nu puteam aştepta până luni.

Când m-am întors acasă, am găsit că Micaela îşi luase toate lucrurile, iar pe masă era un teanc de hârtii de semnat. Nu m-am gândit să mă împotrivesc, nici s-o rog să se întoarcă. Ştiam că atunci când îşi punea ceva în minte, nu era chip să se răzgândească. Au urmat nopţi lungi de singurătate.

Când a venit ziua de luni, m-am dus la cafenea cu gândul de a-i cere Yvonnei să se mute la mine, însă chelnerul m-a întâmpinat cu un nou bilet. Tremuram.

 

Dragul meu…,

 

Îmi dau seama că nici acum nu-ţi cunosc numele. Îţi mulţumesc pentru acea noapte minunată şi pentru vorbele tale frumoase. Din păcate, povestea noastră trebuie să se încheie aici. Simt că trebuie să plec. Nu am găsit nimic care să mă ţină în acest oraş. Credeam că ai fi putut fi tu acel ceva care să mă facă să rămân, însă m-am înşelat. Locul meu este în altă parte. Ne vom revedea, poate, pe lumea aceasta sau pe cealaltă.

 

A ta,

Yvonne

 

Am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare. M-am aşezat şi am recitit biletul de vreo patru-cinci ori. Inima îmi bătea nebuneşte şi pieptul începu să mă doară.

— Sunteţi bine, domnule? se arătă îngrijorat chelnerul.

— Când… când a fost lăsat acest bilet?

— Mai adineauri. Doamna cu cartea albastră a trecut pe aici şi mi-a zis să vi-l dau. Mi-a mai zis că nu va mai veni pe aici. Că pleacă. Mi-a lăsat un bacşiş generos.

— Altceva a mai zis? Ce are de gând să facă, unde se duce? m-am agăţat de el cu disperare.

— Mă tem că nu, domnule. Îmi pare rău să vă spun, nu vreau să vă fac rău, însă este poate spre binele dumneavoastră. Doamna a plecat la braţul unui alt bărbat.

— Un alt bărbat? am sărit de pe scaun.

— Da, un domn care semăna leit cu dumneavoastră.

Despre George CORNILĂ

George CORNILĂ a scris 11 articole în Revista de suspans.

criitor și publicist român, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, cunoscut mai ales pentru trilogia istorico-fantastică Regele lupilor, numită și „Saga dacică”. „Regele lupilor” (Cartea I: "Toiagul de stejar", Cartea a II-a: "Fierul zeilor" și Cartea a III-a: "Povara coroanei") reprezintă o fantezie istorică, în care războinici daci, soldați romani și barbari cimerieni trăiesc pe pământuri câștigate din ghearele balaurilor, ale zmeilor, ale scorpiilor și ale ghionoilor, într-o lume a farmecelor, a blestemelor și a miracolelor, deasupra căreia veghează o sumedenie de zei, unii milostivi, alții necruțători. Considerat unul dintre cei mai promițători tineri scriitori români, a debutat în 2007, cu romanul psihologic „Cu dinții strânși”, urmat în 2013 de „Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse”, laureat al unei pleiade de premii. În 2014, publică primele două volume ale trilogiei istorico-fantastice „Regele lupilor”, o apariție unică în spațiul cultural românesc, încheind seria în 2016. Cu o gamă vastă de preocupări, George Cornilă este autorul a numeroase nuvele, povestiri și articole de-a lungul ultimului deceniu, abordând curente, genuri și teme variate, propunând deopotrivă scrieri realiste, suprarealiste, postmoderniste, psihologice, istorice, fantastice și science fiction, făcându-se remarcat prin complexitatea scriiturii, prin realismul descrierilor și prin vivacitatea imaginației. Romane: “Regele lupilor. Cartea a III-a: Povara coroanei", Ed. Delfin, București, 2016; “Regele lupilor. Cartea a II-a: Fierul zeilor“, Ed. Delfin, București, 2014; “Regele lupilor. Cartea I: Toiagul de stejar“, Ed. Delfin, București, 2014; “Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse”, Ed. Salonul Literar, Odobești, 2013; Ed. eLiteratura, București, 2013 – Ediția a II-a; “Cu dinții strânși”, Ed. Andrew, Focșani, 2007; Proză scurtă: "Anno Domini 1658: Fiducia", 2016; "Străjerul orb", 2014; ”Exodul lui Gul”, 2013-2014; ”Pisica lui Leif Eiriksson”, 2013; ”Țapul negru”, 2013; ”Poama-balaurului”, 2012; “Amurgul peste vii brumate”, 2010; “Cazul domnului Vaschak”, 2010; ”Instalatorul polonez”, 2009; ”În pântecul pământului”, 2008; “Iarna roșie“, 2008; “Tavan înstelat“, 2008;

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *