Roman foileton: Cercul Kagan (1)

Nota redacţiei: Romanul Cercul Kagan de Adrian Onciu a apărut pentru prima dată în 2007, la Editura RAO, marcând debutul autorului. Ceea ce urmează să citiţi, în serial, pe parcursul acestui an, este ediţia a doua a romanului, revăzută şi adăugită.

Prolog

Renunţase de mult să mai iasă în oraş. Era urmărit pas cu pas, zi de zi. Şi asta de doi ani, invariabil pe acelaşi traseu de cinci kilometri, de acasă până la slujbă. Egipteanul Saif Al-Liby stătea destul de bine cu nervii, iar în momentele dificile încerca să-şi încurajeze soţia, deşi amândoi trăiau ca într-un Big Brother cu circuit închis. Câteva perechi de ochi şi urechi le violau fără încetare intimitatea, scoţându-i din minţi.

Soţii Al-Liby figurau pe lista neagră a FBI după ultimul atac terorist din metroul londonez. Şi asta pentru că Saif fusese coleg de şcoală şi bun prieten cu unul dintre atentatorii sinucigaşi. De atunci, cei de la FBI îl puseseră, preventiv, sub strictă supraveghere.

Ca bucătar-şef la restaurantul cu specific arab din Manhattan Mall, câştiga suficient cât să-şi întreţină soţia, fără să-şi permită cine ştie ce extravaganţe. Practic lumea lor mică se întindea între casă şi mall, ca şi cum cineva le-ar fi implantat nişte cipuri sofisticate, capabile să-i paralizeze imediat ce ar fi deviat de la traseu. De multe ori, Saif râdea în sinea lui, amuzându-se de cât de monotonă era ziua de muncă a agenţilor puşi să-l urmărească. Şi compătimea chiar.

Se trezi prost dispus. Şi venea să lase totul baltă, să vândă casa şi să zboare undeva în Bulgaria, la un vechi prieten.

Deschise televizorul pe Al Jazeera, apoi îşi aminti, privind

Coranul, că datoria lui era să rămână la New York până la capăt.

Plecă la slujbă pe jos, în ritm vioi, ca să-şi pună sângele în mişcare şi să ajungă la timp. Patronul restaurantului, un libanez simpatic, ţinea mult ca angajaţii lui să fie punctuali.

Ca de obicei la începutul săptămânii, Saif primise alimente proaspete. De fiecare dată se ocupa personal să desfacă pachetele şi să aşeze totul în frigidere, pe categorii. Ştia şi în somn unde avea legumele, în ce raft ţinea vinul alb, demisec, sau câte fileuri de somon îi mai rămăseseră.

Ridică o cutie ce părea a conţine carne congelată şi o deschise, tăind capacul lipit cu scotch. Simţi un gol în stomac când dădu peste un bileţel scris de mână, în arabă. Mesajul era clar. Şi reciti de câteva ori, înainte de a arunca hârtia în flacăra aragazului, transformând-o în scrum. Mai avea doar un sfert de oră.

Un tremur nervos îl cuprinse atunci când şeful său apăru în cadrul uşii.

—  Saif, vino la mine după ce termini.

Consimţi din cap aproape imperceptibil, aşa că libanezul insistă.

— Ce ai, te simţi rău?

— Nu, nu… Mă gândeam la ale mele. Scuză-mă.

Vin în zece minute.


Copyright © 2014, Cristina Schek

Copyright © 2014, Cristina Schek


Rămase din nou singur. Caligrafia îi era cunoscută, iar mesajul codificat lăsa loc la puţine interpretări. Totuşi, parcă ar fi vrut să fi fost doar un vis.

Luă pachetul mişcându-se cu încetinitorul, îl aşeză în dulap, într-o plasă, apoi ieşi din încăpere, îndreptându-se spre biroul şefului.

— Ia loc, îl invită Khalil, extrem de binedispus. M-au sunat prietenii noştri de la Banca Misr, din Beirut. Aterizează poimâine-seară la New York. Vreau un meniu deosebit. Ce zici, te descurci?

Saif privi pierdut undeva în spatele lui Khalil, la nişte inscripţii în arabă desenate pe un soi de carpetă. Khalil îi flutură mâna prin faţa ochilor, vizibil distrat de apatia bucătarului.

— Hei, aici sunt!

— Aaa… scuză-mă. Tocmai am aflat că mi-a murit un unchi la care ţineam foarte mult. Poţi să repeţi, te rog?

— Îmi pare rău… se posomorî Khalil.

Şi povesti apoi despre amicii lui libanezi, de data asta cu un entuziasm ponderat.

Saif se uită la ceas. Încă cinci minute. Se ridică brusc, lăsându-l pe Khalil cu gura căscată, undeva în mijlocul frazei.

Îmbrăcat din nou cu hainele de oraş, având o sacoşă în mână, Saif arăta la acea oră ca un newyorkez ieşit la cumpărături. Când ajunse în dreptul restaurantului japonez, se aşeză la o masă. Lângă el, un tip într-un costum grena, cu ochelari de vedere mari, ciudaţi, părea cu totul absorbit de aromele din farfurie. Chiar în faţă, la doi paşi, o copilă îi explica ceva mamei ei. Avea o rochie roşie, iar fluturaşul din păru-i blond îi dădea un aer de înger.

Un agent FBI îşi găsi de lucru în faţa scărilor rulante.

Egipteanul se uită din nou la ceas, puţin panicat. Spuse ceva în arabă, apoi apăsă pe declanşator. Explozia extrem de puternică se auzi la kilometri distanţă.

 1

Cu patru luni înainte…

Pe măsură ce se apropiau zilele călduroase de vară, Max Rayner trecea din ce în ce mai rar pe-acasă. Era atât de stresat şi preocupat de munca lui, încât deseori mânca într-o viteză nesănătoasă, la restaurante fast-food.

Seara de sâmbătă, 29 aprilie, îl găsi la birou.

Revăzu pe laptop planurile de la ultima Operaţiune Steigenberger. Totul decursese ca la carte, inclusiv micile incidente cu ziariştii dornici să-şi bage nasul acolo unde scria mare, cu litere de-o şchioapă, ACCESUL STRICT INTERZIS. De altfel, reporterii ştiau bine ce riscau. Poliţia locală îi informa de fiecare dată, în cadrul unor conferinţe de presă, că sistemul de securitate era imposibil de penetrat. Potrivit avertismentelor, ziariştii dornici de aventură cu orice preţ aveau şanse bune să ajungă în arestul poliţiei. Şi asta în cel mai fericit caz, pentru că agenţii de pază aveau ordin clar să folosească armele.

În mai puţin de două săptămâni, Max urma să afle locaţia următoarei întruniri a Grupului Steigenberger. Se aştepta la un hotel de cinci stele din Europa, Statele Unite sau Canada, amplasat în afara marilor oraşe, în vecinătatea unui lac şi, obligatoriu, cu teren de golf în apropiere. Răspundea cu capul pentru securitatea invitaţilor şi era perfect conştient că orice mişcare greşită l-ar fi costat scump. Cei mai buni agenţi din CIA, Serviciul Secret, Mossad şi MI6, plus reprezentanţi ai poliţiei locale şi ai serviciului de informaţii al ţării gazdă se reuneau pentru câteva zile sub comanda lui Max.

De la sine înţeles că totul trebuia să meargă Înur, mai ales că avea bani, mijloace tehnice şi agenţi la discreţie.

Cu o lună înainte de eveniment, agentul MI6 arhivase în computer dosarele a şaizeci şi unu de militari din Marina Regală aleşi pe sprânceană pentru a înlocui personalul hotelului, de la portari, spălătorese, barmani, cameriste, până la director.

Deschise fişierul directorului-surogat, un colonel cu o figură care, în alte condiţii, ar fi stârnit cel puţin zâmbete.

Decorat recent de regina Marii Britanii pentru o operaţiune dificilă în Orientul Mijlociu, Henry Knight semnase, ca toţi ceilalţi militari selectaţi pentru misiune, un act de confidenţialitate. Sub prestare de jurământ, era obligat să ţină secrete informaţiile despre ceea ce urma să se întâmple în respectivul hotel – discuţiile surprinse întâmplător între invitaţi sau numele acestora.

Lui Max îi erau familiare feţele militarilor britanici. Din motive de securitate, cei mai mulţi dintre ei participaseră şi la precedentele întruniri ale grupului. Şase erau nou-veniţi.

Remarcase o tânără de 35 de ani, o blondă superbă, viitoare recepţioneră de ocazie. Şi atrăsese încă de la început atenţia pentru că semăna destul de bine cu Charlize, de care agentul se despărţise în urmă cu câteva luni. Aveau împreună o fetiţă de opt ani, Nicole, plecată în Statele Unite împreună cu mama ei.

Pentru Max, relaţia cu MI6 se dovedise a fi mai puternică decât cea cu Charlize. Asta deşi le iubea mult pe fetele lui. Pe Nicole pur şi simplu o adora. Într-una din zile, cu greu rezistase impulsului de a lua primul avion spre New York pentru a o smulge definitiv din braţele mamei sale. Cu orice risc. După jumătate de an, rănile erau departe de a fi vindecate. Dimpotrivă, parcă se adânciseră. Înainte de ruptură, ştia prea bine că ceva scârţâia în relaţia cu Charlize, că stăteau prea puţin împreună şi abia dacă îşi vorbeau la telefon. Din nefericire, întotdeauna intervenea câte un eveniment la agenţie, în momente nepotrivite. După divorţ evadeze de puţine ori din programul infernal de la slujbă pentru a zbura peste ocean, însă scurtele revederi îi umpluseră golul din suflet.

Charlize părea hotărâtă să-şi vadă de drumul ei, departe de Max. Cu toate că în jurul avocatei roiau bărbaţii, evitase să se încurce cu cineva, rămânând la stadiul de cochetărie. Se limita să-şi împartă timpul între cabinetul de avocatură, rarele ieşiri în oraş şi sala de fitness.

Max oftă lung. Avea în faţă o fotografie care-i amintea de ultima întâlnire cu fiica lui, când se distraseră de minune într-un parc din New York, unde o chinezoaică le făcuse poze. Fără îndoială, Nicole semăna mult cu mama ei. Ai fi zis că Max avusese o contribuţie minoră în toată afacerea, mai ales dacă o ascultai puţin pe micuţa blondă. Emana bună dispoziţie prin toţi porii, poate şi datorită debitului verbal, de crainic sportiv. Asta spre deosebire de tatăl ei, un tip ursuz până şi cu cei apropiaţi.

Rar îl vedeai pe Max râzând în hohote, gesticulând sau agitându-se mai mult decât era necesar pentru a introduce o fisă în automatul de cafea. Stăpânirea de sine, calmul său dus la extrem o atrăseseră ca un magnet pe nebunatica Charlize, cel puţin la începutul relaţiei lor.

Tresări vizibil când îi sună mobilul. Şi trecu prin cap că ar putea fi Charlize. Ar fi fost primul apel din partea ei, de când se despărţiseră.

— Bună, Max. Eşti la birou? Notează: hotelul Turnberry, din Ayrshire –Scoţia. Mai lasă dracului calculatorul şi treci pe la noi. E sâmbătă seară. A făcut nevastă-mea specialitatea casei. Cică divorţează dacă nu te conving să vii.

Directorul MI6, Ben Kenneth, tocmai conştientizase gafa cu divorţul, dar ar fi călcat şi mai rău în străchini încercând s-o repare. Aşa că puse punct convorbirii după ce primi confirmarea.

Pentru Max începea numărătoarea inversă. Intră rapid pe internet şi dădu o căutare pe Google: „hotel Turnberry“. Apoi ajunse cu maşina acasă la şeful său, profitând de un trafic lon- donez lejer. Doamna Kenneth îl aştepta cu cuţitul în mână.

Tocmai se pregătea să taie plăcinta cu vişine.

2

În redacţia de la New York Daily News, era considerată vedetă. Se trăgea de şireturi cu directorul editorial şi îşi permitea să-i dea peste nas când bătea câmpii.

Colegii o priveau cu un soi de invidie şi, în acelaşi timp, admiraţie. Înţelegeau destul de greu cum de reuşea să-l pună cu botul pe labe pe cel mai nesuferit şef de ziar din New York. De multe ori, lui James Jordan îi sărea muştarul din te miri ce şi

se descărca pe primul reporter ieşit în cale. Cu Ana Mladin nu

îndrăznise să întindă coarda. Nici măcar atunci când

ziarista o făcuse lată la o petrecere privată, se ameţise binişor şi îşi uitase poşeta, cu tot cu telefonul mobil, într-o toaletă, ratând apelul disperat al unei surse din poliţie care ar fi vrut să-i dea detalii despre o triplă crimă. În condiţii normale, criza de nervi a lui James Jordan s-ar fi auzit la trei blocuri distanţă.

Chestia asta avea inclusiv o parte proastă:  amicii de la ziar o tachinau cu apropouri fără perdea despre „relaţia“ cu şeful, altfel un tip la vârsta pensionării, mărunţel, cu o chelie pronunţată, fumător înrăit de pipă, a cărui soţie se prăpădise într-un accident de maşină.

Ana rezista cu succes atacurilor. Ştia că singura soluţie era să glumească la rândul ei: „Aseară a fost un animal!

M-a epuizat, dimineaţă eram complet debusolată, uitasem şi cum mă cheamă…“

— Ce-avem azi la rubrica neagră? întrerupse directorul chicotelile dintr-un colţ al mesei.

Ana Mladin şi colegul ei, John Burns, păreau a se distra de minune în timpul şedinţei de sumar, iar James fierbea de nervi. În timp ce John îşi trase instant o figură sobră, Ana încercă să destindă atmosfera.

— Hai, şefu’, parcă n-ai şti! E vorba de directorul de la New York Post. L-au prins azi-noapte beat la volan, cu o paraşută pe scaunul din dreapta. Cică l-a înjurat de mamă pe poliţist.

— Ai declaraţii? plusă James, apoi deveni imediat crispat.

Când ai de gând să vii şi tu cu un material mai de Doamne-ajută?

Ultimul lucru interesant pe care l-ai scris în ziarul nostru a fost un anunţ la Închirieri. Apropo, ai găsit ceva, sau tot în pârlitul ăla de apartament stai?

— Tot acolo. Acelaşi pat, aceeaşi lenjerie. Mă ştii doar, sunt conservatoare…

Râsetele înfundate îi picară directorului ca un ciocan în cap. Fără îndoială, era preferata lui, dar în acelaşi timp îi submina autoritatea. O rugase între patru ochi să se abţină, explicându-i şi motivele, dar de atunci parcă înnebunise, se comporta parcă mai ciudat. Pe de altă parte, ştia foarte bine că Ana avusese cel puţin două oferte de la concurenţă, pe care le refuzase argumentând că era ataşată de redacţia Daily News. Plus că scria foarte bine, avea surse de prima mână şi cel puţin o exclusivitate de senzaţie în fiecare an, fix la sfârşitul lunii mai. Momentul ei de glorie se apropia şi James îşi manifestă nerăbdarea în felul său inconfundabil.

— Ceva despre Grupul Steigenberger? o întrebă, pe un ton cât se poate de serios.

— Deocamdată, nimic. Te anunţ.

Deşi întâlnirile grupului se desfăşurau într-o totală discreţie, cineva avea grijă să-i pună în temă pe ziarişti. Cu cât misterul se adâncea, cu atât creştea interesul reporterilor pentru eveniment. Lipseau declaraţiile de presă, aşa că articolele trimise de corespondenţii din Statele Unite şi Europa arătau mai mult a reportaje de atmosferă, fiind pline de supoziţii. Cu o excepţie: relatarea din Daily News.

Sursele Anei, niciodată citate, păreau a fi extrem de credibile, ca şi informaţiile publicate în premieră. Iar James avea toate motivele să dea de băut măcar o dată pe an. Până atunci, însă, trebuia să completeze spaţiile goale din ziar.

— Pentru mâine ce avem? insistă James, de data asta îndreptându-şi privirea rece spre Carla, şefa Departamentului social.

— Avem o grevă de avertisment la metrou. Sindicatul cere majorarea salariilor. Oamenii sunt nemulţumiţi, susţin că lucrează în condiţii ridicate de stres, apropo de ameninţările teroriste. Trimit doi reporteri.

— O să fie subiectul principal. Poate ne trezim din nou că cei de la Post îi sechestrează pe liderii de sindicat în vreun restaurant. Vreau exclusivităţi. Găseşte-mi un tip de la metrou care n-a dormit de frica lui bin Laden şi vrea să dea statul în judecată. Sau, mă rog, pe ăia de la CIA, de la FBI, sau de la mama mă-sii, cu securitatea lor cu tot.

— Ar mai fi o problemă, îndrăzni John. O sursă mi-a sugerat că Sam Graham, liderul de sindicat de la metrou, ar putea fi implicat într-o fraudă urâtă, iar cineva din administraţie ar dori să-l înfunde lansând dosarul în presă. Întâmplător, exact înaintea declanşării grevei.

James rămase pe gânduri, ţintind un punct imaginar.

– Mergi pe fir, poate iese povestea. Încearcă să obţii documente, sau măcar o declaraţie înregistrată. Hai, la treabă! Ne vedem după-amiază. Ana, rămâi puţin.

James îşi aprinse pipa şi îşi turnă o ceaşcă mare de cafea.

Părea încurcat, ezita să deschidă subiectul, răsfoind ultima ediţie a ziarului undeva la Mica publicitate. Încerca să-şi pună ordine în gânduri sau poate să mai cântărească o dată dacă era bine să-i zică Anei. Protejata lui părea calmă. Se aşeză în fotoliu, în faţa biroului, cu picioarele ridicate pe unul dintre braţe, şi începu să se joace cu telefonul mobil.

Trecură minute de linişte apăsătoare, iar James continua să citească anunţurile de condoleanţe. Şi scoase din amorţeală zbârnâitul telefonului. Ridică receptorul şi îl trânti imediat la loc.

– Am discutat ieri cu Allan, preşedintele de la Washington Post, încercă James o introducere. M-a invitat la cină.

O spuse pe un ton grav, ca şi cum ar fi fost vorba de întâlnirea de la Yalta şi împărţirea zonelor de influenţă în  Europa. Pe cei doi foşti colegi de facultate îi legau multe amintiri frumoase, dar şi una de-a dreptul tâmpită. Prin anul doi se bătuseră ca chiorii de la o chelneriţă focoasă, ca până la urmă să-şi dea seama că tipa căuta un fraier dispus să-i plătească ratele la maşină. Şi, lucru grav, fără să ofere ceva în schimb! Cei doi se despărţiseră când James plecase la New York să lucreze ca reporter. Se întâlneau rareori, iar la telefon vorbeau doar de Anul Nou. Fusese surprins când Allan îi telefonase să-l invite la cină.

– Îmi închipui că moşuleţul a cerut, la sfârşit, o chitanţă ca să deconteze bacşişul, replică Ana, amuzată puţin de sobrietatea discuţiei.

De fapt, moşuleţul simpatic arăta, la 60 de ani, mult mai bine decât James. I-ai fi dat maxim 50. În fiecare dimineaţă, alerga aproape o oră într-un parc din apropierea casei, evit ţigările, alcoolul şi era extrem de circumspect în rarele ocazii când cumpăra ceva din supermarket. Citea cu atenţie etichetele, cerea informaţii suplimentare, iar în oraş lua masa la un singur restaurant. Îşi făcuse un renume de zgârie-brânză după ce colegii de breaslă observaseră că omul care se trăgea de şireturi cu preşedintele ţării aştepta restul până la ultimul cent, indiferent dacă era vorba de o cârciumă sau o frizerie.

— Să ştii că în cazul lui e mult folclor, îl cunosc bine, continuă James, evitând să dea amănunte despre amiciţia lor din tinereţe. În fine, într-o manieră elegantă, Allan a încercat să mă tragă de limbă în legătură cu informaţiile noastre despre Grupul Steigenberger. Ce m-a enervat a fost că mi-a sugerat un soi de afacere. Ideea e că ar fi trebuit să publicăm un material cenzurat despre următoarea întâlnire a grupului. Deranjăm din ce în ce mai tare. Mă bucur că Allan mi-a confirmat indirect informaţiile tale.

Alături de importanţi şefi de gazete din Statele Unite şi Europa, preşedintele de la Washington Post participase în calitate de invitat la ultimele cinci întruniri ale grupului. Ca toţi ceilalţi, îşi respectase angajamentul de a păstra confidenţiale discuţiile de acolo.

Ana era hotărâtă să dea lovitura la următoarea întrunire a grupului. Ieşi din birou, luând o bomboană mentolată din cutia şefului.

3

Sediul din Geneva al Organizaţiei Meteorologice Mondiale – OMM era foarte animat pentru o după-amiază de vineri. Afară ploua şi toată lumea ştia că soarele o să apară abia spre luni după-amiază. Căzuseră planurile de picnic aşa că nu prea se grăbea nimeni să plece înainte de terminarea programului. Profesorul Philip Derancourt, cu atât mai puţin. Îşi rezervase un loc la cursa pentru New York, iar până atunci avea de terminat un raport important. Mai slab cu vreo cinci kilograme, nedormit, cu cearcăne pronunţate, Philip simţea uneori mici dureri în piept. Se temea de un posibil infarct.

Şeful său de la ONU îi dăduse un termen-limită de coşmar, subliniind că o întârziere cât de mică ar fi inacceptabilă. Conştientiza perfect că individul îi ceruse imposibilul şi tare ar fi vrut să-i stâlcească puţin mutra arogantă.

Profesorul Philip Derancourt apăsă butonul interfonului rugând-o pe secretară să-i aducă o cafea tare, fără zahăr.

— Poţi pleca, Katty, o expedie profesorul pe simpatica brunetă, în ochii căreia se citea de la o poştă nerăbdarea de a ieşi pe poarta instituţiei. Să-mi laşi pe birou rapoartele din Asia.

— Ok. Am o rugăminte. Îmi puteţi aduce din New York o replică a statuii Libertăţii?

— Sigur că da.

— Mulţumesc mult. Drum bun şi… succes!

Rămase cu privirea pierdută undeva la nivelul genunchilor lui Katty secunde bune după ce secretara plecă. Adevărul e că avea un corp superb, picioare greu de măsurat, un fund apetisant şi o pereche de sâni sută la sută naturali, în care te pierdeai cu uşurinţă. Se despărţise recent de prietenul ei, iar lui Philip i se aprinseseră şi mai tare călcâiele. Cel puţin teoretic putea spera să-i atragă atenţia şi altfel decât profesional. Îşi notă în agendă, în dreptul zilei de miercuri: „De ieşit la restaurant cu K.“ Apoi îşi conectă laptopul la calculatorul din birou, pentru un transfer de date. Mai avea câteva ore, suficient cât să coreleze graficele şi diagramele primite în ultimul moment.

Portarul căscă de-i crăpară fălcile exact când Philip Derancourt ieşi din lift. Bărbatul responsabil cu dirijarea traficului la parterul clădirii cu greu putea pricepe cum de Philip îşi pierdea nopţile la birou. Arăta foarte bine, deşi în ultimul timp se cam ascuţise la faţă. Cu leafa lui, ar fi putut să hoinărească prin cluburi, să se distreze cu fetele, nu să calculeze ca disperatul viteza de deplasare a cine ştie cărui uragan.

Şi salută respectuos, ca de obicei.

— Bună dimineaţa. A stat ploaia. Iar au dat-o în bară colegii.

Phillip realiză ce-i spusese portarul abia când ieşi pe uşa instituţiei. Se întoarse şi îi replică, zâmbind, că ar fi trebuit să vină cu bicicleta la serviciu, ca să plouă în week-end. Mai puţină poluare înseamnă prognoze mai bune.

Intră într-un fast-food şi ceru un hamburger. În trei sferturi de oră trebuia să fie la aeroport. Scoase din geantă un dosar şi revăzu raportul, sorbind din cafea. Toate nopţile nedormite se regăseau acolo, în cele o sută şi ceva de pagini. Până şi un amator ar fi înţeles, răsfoind dosarul, că sfârşitul lumii nu era chiar o poveste de adormit copiii. De data asta, ameninţarea părea aproape palpabilă, îi puteai simţi mirosul, îi distingeai cu claritate formele. Se uită la ceas şi îi făcu semn chelneriţei.

În avion, stewardesa se oferi să îl ajute să depăşească starea de rău cu o sticluţă de whisky. Dădea rezultate în majoritatea cazurilor.

La aeroportul J.F. Kennedy îl preluă Kim, un asiatic ieşit din tipare, cu o burtă respectabilă, parţial acoperită de sacoul galben-verzui. Şoferul se oferi să-i ducă geanta voluminoasă, dar Philip îl refuză politicos.

Noaptea nedormită şi whisky-ul din avion îl cam paralizaseră, îi trecuseră emoţiile inerente întâlnirii cu Dean Kopper. Individul îi era nesuferit. Şi chemase tocmai la New York,  când ar fi putut să rezolve problema telefonic.

— Ce mai e nou prin oraş? întrebă Philip să se afle în treabă.

Şoferul simţi imediat că era vorba de o conversaţie despre vreme. Se strădui să-l pună în temă pe Phillip cu ultimele bârfe de pe Wall Street.

— Păi, a plouat cu găleata. Mai ales la sediul ONU. A plouat cu puicuţe una şi una, de parcă am fi avut nevoie… Da’ rămâne între noi, vă rog.

Kim ştia că profesorul Philip Derancourt ar fi vorbit cu Dean Kopper despre orice în afară de femei. Mai ales femeile de la ONU. Şi asta, pentru simplu motiv că

Dean se înconjurase exclusiv de bărbaţi. Pe secretara lui o chema… Daniel, avea un metru nouăzeci şi te-ar fi putut strivi cu privirea. Telefonul mobil părea o buburuză în mâna tipului.

— Fii fără grijă, Kim. Da’ ia spune, cum te mai înţelegi cu Daniel?

Şoferului îi pieri subit cheful de viaţă. Şi detesta pe individ, şi, după toate probabilităţile, sentimentul era reciproc. La fel ca şeful său, Daniel părea alergic la femei. Se ţinea departe de sexul frumos, iar când se întâmpla să se intersecteze cu vreo femeie, o privea total indiferent. La birou, în schimb, îşi făcea treaba de nota zece, lucra ca un robot japonez.

Daniel îl salută, invitându-l în sala de şedinţe cu scuzele obişnuite: „Domnul Kopper are de dat câteva telefoane“.

— O cafea tare mi-a prinde bine, îi sugeră Philip, ghicindu-i din priviri dorinţa de a-l servi cu ceva.

— Imediat. Cu zahăr?

Încuviinţă din cap şi îşi deschise geanta, scoţând pe masă dosarul cu coperte roşii. Şi ştia pe dinafară, aşa că încercă să se relaxeze gândindu-se la traseul de după întâlnirea cu Dean Kopper. Avea câteva ore bune de stat în New York, suficient timp să caute ce îl rugase Katty. Plus surpriza la care se gândise în avion.

Tresări imperceptibil când Dean îşi făcu apariţia. Şi strânse mâna şi un timp vorbiră despre orice în afara subiectului. Ca niciodată, Dean părea un tip agreabil, pus pe şotii. Şi insufla sentimentul că tocmai câştigase o sumă imensă la casele de pariuri şi urma să-şi dea demisia în orice moment ca să plece definitiv pe o insulă exotică.

Kopper se uită la ceas şi reveni cu picioarele pe pământ.

—  Cum e cu raportul ăla, a ieşit ceva? intră brusc în problemă, schimbându-se la faţă.

Philip Derancourt îi împinse dosarul şi încercă un rezumat. Potrivit cercetătorilor de la OMM, creşterea nivelului de gaze cu efect de seră la nivel mondial va avea consecinţe catastrofale în următorii 20-30 de ani. Topirea calotei polare din cauza fenomenului de încălzire globală va creşte dramatic nivelul mărilor, zone imense vor fi inundate, milioane de oameni vor fi nevoiţi să migreze pentru a supravieţui. Vor izbucni inevitabile războaie între state vecine. Alte regiuni ale globului vor deveni „siberiene“ sau, dimpotrivă, deşertice, totul pe fondul crizei apei şi a celei energetice.

Studiile arătau că, în mare parte, Statele Unite erau responsabile de efectul de seră, cu 36,1% din totalul emisiilor de gaze nocive la nivel mondial. Primele două companii petroliere din SUA, Fulton Petroleum şi Sax Oil, deschideau lista neagră a OMM. Influenţa acestora la Casa Albă îl determinaseră pe preşedintele SUA să amâne ratificarea Protocolului de la Kyoto de reducere a nivelului de emisii de gaze cu efect de seră, evitând astfel să lovească în profitul companiilor petroliere.

Raportul OMM îi arăta cu degetul pe vinovaţi şi recomanda luarea de îndată a unor măsuri radicale. ONU prezentase, în urmă cu doi ani, un raport similar, dar mult diluat, plin de ameninţări generice asupra planetei. Iar acum, oficialii organizaţiei mondiale se aflau în faţa unei dileme: să lovească fără scrupule în prietenii şefilor de la Casa Albă, sau să ascundă totul sub preş? Pe măsură ce îşi expunea teoria, oferind analize şi prognoze bazate pe cercetări ştiinţifice riguroase, profesorul Philip Derancourt simţea că îl dezamăgise pe Dean Kopper.

— Avem o problemă? întrebă Philip, observând că şeful său rămăsese pe gânduri, răsfoind din inerţie foile pline de grafice.

— Mda…

Aruncă dosarul pe masă şi începu să se joace enervant de zgomotos cu un pix.

— Uite cum stă treaba, dragă Philip. Ai trei zile să refaci raportul, fără tâmpenii cu firme petroliere şi apocalipsă  via Casa Albă. Ca idee, îţi spun că leafa ta, aia cu care îţi plăteşti regulat rata la casa ultracentrală din Berna, plus abonamentul la Clubul Faori, provine de la contribuabilii americani. Am fost suficient de explicit?

Simţi o durere vie în piept când realiză că Dean Kopper ştia o groază de lucruri despre el. Practic intrase cu ghetele în viaţa lui personală, îl spionase cu neruşinare; ar fi fost prea puţin mirat să afle că era la curent şi cu simpatia lui pentru Katty. În plus, desfiinţase complet raportul. Nopţile pierdute, certurile la cuţite cu colegii, stresul acumulat în ultima perioadă, toate îl aduseseră cu nervii la pământ, pentru ca, în final, să constate că Dean Kopper era un nemernic.

Se abţinu cu greu să-i dea o replică tăioasă.

— Ok, am priceput. Deci ne vedem miercuri la aceeaşi oră.

— Miercuri sunt prins. Rămâne pe joi. Hai, lasă mutra asta. Te-ai uitat la prea multe filme cu apocalipsa.

Gândeşte-te Philip, dacă o dăm în bară, zburăm amândoi cu şuturi în fund. Şţi propun să mai meditezi puţin asupra raportului, Ok?

Ieşi din clădirea ONU cinci minute mai târziu. Încercă să uite incidentul, plimbându-se prin oraş. Obişnuia să mănânce la un restaurant select, apoi să caşte gura prin magazine. Acum avea cel puţin un motiv în plus: cadoul pentru Katty!

4

Locuitorii din Turnberry, o mică localitate de pe coasta de vest a Scoţiei, ar fi putut băga mâna-n foc că în următoarele zile aveau să dea nas în nas cu jucători de golf celebri. Agitaţia din jurul hotelului Turnberry, de cinci stele, apariţia câtorva maşini de lux şi a unor poliţişti detaşaţi de la Glasgow anunţau un eveniment sportiv de anvergură. Circuitul de golf Ailsa, celebru în întreaga lume, îi atrăgea ca un magnet pe profesioniştii jocului cu crosa şi pe milionarii dornici de intimitate în condiţii de lux.

Max Rayner nu venise ca să admire peisajul. Şi nici ca să joace golf sau să înoate în piscina hotelului. Treaba lui era să securizeze totul pe o rază de patru kilometri.

Intră în biroul directorului hotelului, Anthony Ferguson.

— Max Rayner, se prezentă agentul, întinzându-i mâna.

— Vă aşteptam cu oarecare regret, domnule Rayner.

Sesiză nedumerirea din ochii lui Max şi continuă imediat.

— Hotelul ăsta este casa mea. Suport greu ideea că o să stau departe timp de două săptămâni.

În fine…

Anthony Ferguson avea 63 de ani, se născuse în Ayr şi lucra la Turnberry încă din facultate. Urcase toate treptele ierarhice şi acum ţinea frâiele afacerii. Şi o făcea bine. Era nemulţumit că personalul hotelului urma să plece în concediu cu plată din cauza unor măsuri extreme de securitate. Cele două sute douăzeci şi una de camere fuseseră achitate anticipat şi, date fiind circumstanţele, nota de plată avea multe zerouri în coadă.

— Am înţeles că veţi aduce personal calificat, îndrăzni Ferguson. Urmează să-i învăţ cum stau treburile pe-aici.

— Vor ajunge mâine-dimineaţă. În principiu, băieţii cunosc planul hotelului. Fără doar şi poate că vor avea nevoie de instrucţiuni suplimentare din partea dumneavoastră, legate de funcţionarea spălătoriei, a bucătăriei, a instalaţiei de aer condiţionat, a sistemului de comunicaţie şi a evacuării în caz de incendiu. Plus alte detalii pe care le vom discuta la timpul potrivit. Şi vom caza la ultimul etaj pe oaspeţii de mâine, dacă e Ok.

— În regulă, domnule Rayner. Bănuiesc că sunteţi curios cum arată micul dejun.

Agentul băuse un ceai pe aeroportul din Londra. Mai avea un pic şi leşina de foame.

— Aţi pus punctul pe „i“, domnule director.

Planul de securizare conceput de Max lua în calcul eventuale atacuri de tip terorist şi faptul că zeci de jurnalişti aveau să dea târcoale hotelului. Dispuşi în trei cercuri concentrice, agenţii de pază înarmaţi urmau să patruleze non-stop, 24 de ore din 24. Poliţiştii de la Scotland Yard, însoţiţi de câini, formau o primă barieră în calea intruşilor, la mai bine de doi kilometri de hotel. Forţele speciale de intervenţie din MI5 şi FBI ridicau un obstacol intermediar, în timp ce alţi agenţi îmbrăcaţi în civil, din Serviciul Secret, Mossad  şi MI6, asigurau securitatea în proximitatea şi în interiorul clădirii. Două elicoptere silenţioase erau aşteptate să sosească, împreună cu un radar performant şi cu aparatură de ascultare de ultimă generaţie. Fuseseră instalate laboratoarele mobile în infraroşu, capabile să detecteze orice mişcare suspectă pe timp de noapte, pe o rază de câţiva kilometri, precum şi o baterie de rachete sol-aer, camuflată undeva în spatele clădirii. Trei şalupe militare patrulau deja de-a lungul coastei. Ca măsură suplimentară de protecţie, toţi cei din hotel urmau să poarte la vedere legitimaţii de culori diferite, cu fotografii şi un cip electronic ce conţinea numele şi amprenta posesorului.

La o simplă scanare, informaţiile de identificare apăreau pe un dispozitiv mobil.

Practic, Max avea în baza lui de date o sută douăzeci de legitimaţii roşii ale invitaţilor, 61 de legitimaţii galbene – ale personalului hotelului şi 40 de legitimaţii verzi – ale agenţilor de pază. Cei şaizeci şi unu de militari britanici selectaţi să-i înlocuiască pe oamenii lui Anthony Ferguson urmau să se ocupe de funcţionarea ireproşabilă a întregului ansamblu hotelier, având şi sarcini legate de securitatea VIP-urilor. Dispuneau de arme de calibru mic, ascunse la nivelul gambei, şi puteau comunica prin staţii minuscule de emisie-recepţie. În materie de protecţie a persoanei, un singur pas greşit i-ar fi fost fatal lui Max.

Personalul hotelului Turnberry plecase de ceva timp, lăsând clădirea pustie. Agenţii MI5 încă descărcau aparatura sofisticată dintr-un camion, depozitând-o în două camere de la parter, când Max răspunse la telefon. Tocmai află că, în mai puţin de două ore, aveau să ajungă colegii de la CIA şi din Serviciul Secret. Colabora excelent cu ei de fiecare dată, deşi Robert Reagan, şeful agenţilor de la Serviciul Secret, înghiţea cu greu faptul că altcineva conducea ostilităţile. Asta chiar dacă, în sinea lui, admitea că Max era un adevărat profesionist.

La barul Kermit din Turnberry, aflat la mai puţin de o sută de metri de plajă, între oficiul poştal şi magazinul Bewer’s, patru localnici pariară cu barmanul, pe cinzeci de lire, că la turneul de golf avea să lipsească Tim McLaud, campionul Scoţiei. Fusese declarat indisponibil cel puţin o lună, din cauza unei entorse urâte. Tipul din spatele tejghelei părea sigur pe informaţiile lui de ultimă oră, deşi amicii îl luaseră peste picior.

— Vorbim mâine cine dă berea, le-o reteză barmanul. De fapt, o să aflăm chiar în seara asta, la ştiri. Altceva mă întreb eu… Aţi văzut şalupele militare?

— Da, le-am zărit de dimineaţă, răspunse individul sigur pe ghinionul lui McLaud. Cred că au venit să recupereze mingile de golf, ha, ha, ha… M-a sunat ieri vărul meu, Jack. Şi ştiţi, lucrează la bucătăria hotelului. Cre’ că era beat. Cică pleacă în concediu două săptămâni, împreună cu toţi colegii. Hotelul rămâne fără bucătari. Lumea o să dea năvală să mănânce sendvişuri de cinci stele la cuptorul tău cu microunde, Willy. O să dai lovitura!

— Sunt sceptic, îi replică Willy. |ştia se îndoapă cu icre negre şi stridii la micul dejun. Arată-mi mie unul dispus să mănânce aici, şi i-o dau gratis pe prietena mea!

Willy se descurca greu cu banii, de aia pariase o sumă mare. Noua prietenă îl ducea des prin magazinele de fiţe din Glasgow, lucru care avea un impact major asupra portofelului oricărui bărbat. Pe de altă parte, la cum arăta tipa, îi era imposibil să o refuze.

Începu din nou să plouă. Zece vehicule trecură rapid prin faţa oficiului poştal, îndreptându-se spre hotel. Printre ele, două blindate Hummer ale armatei americane şi trei camioane cu prelată. Inedita apariţie îi lăsase cu gura căscată pe clienţii barului. „Să fie vorba despre un turneu de golf sub egida NATO?“ se întrebă Willy în sinea lui, sesizând aceeaşi nedumerire în privirile clienţilor.

5

— Alo, Ana? Eu sunt, Mike. Ia un pix şi notează: hotel Turnberry, Ayrshire, Scoţia. }i-am făcut rezervarea pentru cursa de mâine, la prima oră. O să stau lângă tine. Promit să nu trag cu ochiul în carneţelul tău cu dungi roz…

Ana şi Mike se ştiau de vreo trei ani. Se cunoscuseră pe teren, la un accident de tren cu victime.

Tânărul jurnalist abia se angajase la ziarul concurent, Post, şi încerca să pară stăpân pe situaţie, umflându-se în pene de parcă ar fi urmat să câştige Premiul Pulitzer pentru articolul de debut. Ca să-i mai taie din entuziasm, Ana îl trimisese pe o pistă greşită, dându-i o sursă aiurea din carneţelul ei cu dungi roz. A doua zi, colegii izbucniseră în râs când directorul de la Post se răstise la Mike în şedinţa de dimineaţă. Ulterior Ana şi Mike se împrieteniseră, după ce jurnalista îşi ceruse scuze, invitându-l la o cafea.

— În regulă, Mike. Îţi mulţumesc, eşti o bomboană.

Hai că te sun mai pe seară, încheie Ana, grăbindu-se să ajungă în biroul şefului.

James Jordan părea că moţăie, cu pipa aprinsă sprijinită pe braţul fotoliului. Se dezmetici brusc.

— Bine că alţii dorm în post, şi eu mă dau de ceasul morţii să prind exclusivităţi, atacă ziarista, smulgându-i pipa din mână.

James nu protestă. Se simţea jenat.

— Dezvoltă subiectul, i-o tăie scurt, fără să o invite să se aşeze.

Ziarista se trânti în fotoliul mobil al şefului şi prelungi momentul de suspans, suficient cât să i se citească totul pe faţă.

— Dacă-i vorba de Grupul Steigenberger, treci pe la Contabilitate să-ţi vireze banii pe card. Apropo, unde pleci de data asta?

Murea de ciudă că James intuise subiectul. Se forţă să-şi ascundă dezamăgirea, mai ales partea cu banii îi sunase destul de plăcut în urechi.

— Pe coasta Scoţiei, hotel Turnberry. Ca de obicei, cinci stele cu teren de golf şi toate facilităţile. O să caut prin apropiere o cameră cu internet.

— E în regulă. Dăm lovitura de data asta?

Avu din nou un sentiment ciudat, simţindu-se dezbrăcată în faţa unui individ altfel simpatic, deşi cu vreo treizeci de ani mai în vârstă.

— Ca în fiecare an, normal, dădu din umeri Ana, îndreptându-se către uşă. Doar ştii că iau tot caimacul la faza asta. Te sun cum ajung. Urează-mi succes.

— Ai grijă, te rog. Ştii că ăia nu glumesc. Să-mi aduci o pipă din Glasgow.

Ana rămase în redacţie pentru a căuta pe internet informaţii despre Turnberry. Îşi rezervă on-line o cameră la hotelul Fairfield, în Ayr, un orăşel cu cincizeci de mii de locuitori în apropiere de Turnberry. Cu aparatul foto Nikon la gât, ieşi în goană din clădire, aruncându-se într-un taxi.

Din apartamentul ei situat într-un cartier departe de a fi select, Ana avea o privelişte minunată asupra tomberoanelor de gunoi. Noaptea, scheunatul pisicilor se combina armonios cu zăngănitul capacelor de la tomberoane. Tocmai de aia ziarista ţinea la loc de cinste dopurile pentru urechi. I-ar fi fost greu să adoarmă fără, chiar dacă, prin absurd, s-ar fi culcat într-un submarin eşuat la sute de mile sub nivelul mării. Dimineaţa, ceasul biologic o trezea invariabil la şapte fără cinci.

Îşi aminti de colegul de la un tabloid britanic care era să dea de dracu la întrunirea grupului din urmă cu patru ani. Avusese ideea neinspirată de a se furişa pe timp de noapte.

Agenţii de pază îl surprinseseră atunci la doi paşi de hotel, îl somaseră, iar unul dintre gloanţe îi trecuse pe lângă ureche. Evenimentul făcuse valuri în presă.

Fusese unicul incident major legat de întrunirile grupului.

Chiar dacă printr-un miracol doar de ea ştiut reuşea să publice în exclusivitate amănunte despre invitaţii Grupului Steigenberger, Ana intuia că cineva o folosea, furnizându-i doar partea frumos colorată a poveştii. Ar fi dat orice să vadă şi să audă cu urechile ei ce se discuta dincolo de ziduri.

Deseori se trezea speriată dintr-un coşmar care-i revenea periodic, cu alte nuanţe, dar cu acelaşi deznodământ. Visa că era urmărită de indivizi înarmaţi până-n dinţi şi în final avea prea puţine variante de a scăpa cu viaţă.

În timp ce aranja în frigider două sticle de vin, nişte brânzeturi şi o pungă cu broccoli, un declic îi dădu frâu liber imaginaţiei. Lăsă totul baltă şi fugi la laptopul din living, accesând fişierul GS. Avea acolo sute de poze de la ultimele întruniri ale grupului, plus e-mailuri şi texte. Pentru  că opţiunile le erau limitate, corespondenţii trimişi la întâlnirile grupului încercau să surprindă pe camera foto cam tot ce mişca în raza lor de acoperire: localnici, maşini, poliţişti, agenţi de pază, VIP-uri, clădiri, elicoptere. Ana observase în ultimii ani câteva maşini de marfă intrând în ZONA INTERZIS| şi le fotografiase de la distanţă cu aparatul ei Nokia.

Bănuia că erau aceleaşi vehicule la fiecare conferinţă. Căută febril printre poze şi găsi inscripţiile de pe trei camioane frigorifice, de dimensiuni şi mărci diferite. Mări imaginile, rupse o hârtie din carneţel şi îşi notă numele a trei firme: Adego Group, Veba Flowers, Enel and Young. Dintre toate, doar prima i se părea vag cunoscută. Le mulţumi încă o dată băieţilor de la Google şi tastă în viteză literele,  greşind de două ori. În sfârşit, intră pe pagina AdegoGroup.com, companie multinaţională cu sediul  central la Madrid, producător şi distribuitor de legume şi fructe. Exista o şansă la un milion să găsească persoana potrivită şi una la mai multe milioane ca ea să accepte.

Trei spanioli, un american – pare-se –, cu un preşedinte în capul listei, Wolf, posibil neamţ sau austriac.

„Cu ăsta e imposibil, pare un tip scorţos“, îşi zise dezamăgită, privindu-i poza de pe internet.

La a doua firmă, Veba Flowers, cu sediul central în Amsterdam, mii de flori invadară monitorul laptopului, aşa că Ana intui cu ce se ocupau băieţii. Din păcate, toţi păreau a fi născuţi în ţara lalelelor. „Ar fi trebuit să plec astă-vară în excursie în Olanda“ Cine ştie, lumea-i mică, iar şeful de la Veba Flowers, un oarecare Peter van der Beugel, sigur i-ar fi remarcat coafura rebelă, blugii tăiaţi puţin sub nivelul fundului şi capacitatea de a bea trei pahare de whisky pe nerăsuflate.

Despre Enel and Young informaţiile erau lapidare. De fapt, ele lipseau. Compania evita să-şi popularizeze serviciile pe internet, aşa că puţinele rezultate ale căutării trimiteau către clienţi care colaboraseră cu Enel and Young. Comerţul cu specialităţi marine părea obiectul principal de activitate al firmei. Ana fu pe punctul de a renunţa, când se hotărî să apese pe un ultim link, către informaţii legate de o reuniune internaţională a marilor furnizori de produse piscicole. Michael Enel apărea în dreptul companiei Enel and Young, în calitate de preşedinte executiv. La sfârşitul reuniunii, făcuseră şi o poză de grup, iar Michael zâmbea cu toată faţa în rândul din mijloc.

Ana îşi stăpâni cu greu emoţia. Figura i se părea extrem de cunoscută, dar îi era dificil să o localizeze în spaţiu şi timp. Merse la fereastră şi încercă să se concentreze, rămânând cu privirea pe roata din spate a unui Ford. Şi avea pe tip bine întipărit pe retină. Îşi trecu în revistă cunoştinţele de gen masculin din ultimii ani, fără să-l descopere printre iubiţi.

Fordul din faţa blocului demară în trombă, lăsând în urmă un vid. Apoi totul îi apăru clar, ca într-un documentar de scurtmetraj. Michael o curtase asiduu timp de două săptămâni, în primul an de facultate. Luă câteva albume foto mai vechi, aruncate în bibliotecă, şi le răsfoi cu înfrigurare. Într-un instantaneu de la petrecerile din campusul universitar, Ana râdea cu gura până la urechi, cu picioarele pe masă, agăţată de gâtul unui tip cu barbă. Jos, alţi trei tineri la fel de veseli, o fată şi doi băieţi, îmbrăcaţi sumar, agitau prin aer câteva sticle de bere. Bărbierit şi puţin mai slab, bărbatul de lângă Ana aducea bine cu Michael. Evitase atunci o relaţie din simplul motiv că tipul obişnuia să o atingă cu un gest reflex, încălcându-i astfel spaţiul intim.

Găsi firma Enel and Young în Pagini Aurii, apoi formă numărul companiei cu sediul în Miami, în timp ce muşcă dintr-un măr.

— Bună ziua, Enel and Young, cu ce vă putem ajuta?

— Ana Mladin la telefon, răspunse cu gura plină, înghiţind pe nemestecate. Sunt reporter la cotidianul New York Daily News şi aş dori o întâlnire cu Michael Enel.

— Aşteptaţi puţin, vă rog.

Inima începuse să-i bată inima cu putere. La celălalt capăt al firului interveni o altă voce feminină.

— Paula Eldrup, asistenta domnului preşedinte. Cu ce vă pot fi de folos?

Şi expuse doleanţa în două cuvinte, apoi rămase în telefon. Asistenta reveni cu o veste bună.

— Domnul Enel vă primeşte mâine la unsprezece şi un sfert. E în regulă?

Acceptă cu un entuziasm abia stăpânit, şi, imediat ce închise, realiză că trebuia să-şi anuleze cursa spre Glasgow, să-şi amâne cu o zi cazarea la hotelul Fairfield şi să-şi rezerve un bilet cu destinaţia Miami. Şi sună pe Mike şi se scuză.

Intervenise o schimbare de ultimă oră în programul ei. Se vor întâlni la Turnberry.

6

Boeingul ateriză la timp, pe o vreme superbă. Îmbrăcată sexy şi nonconformist, Ana călcă pe pistă gândindu-se că erau şanse mari să-şi rupă gâtul în toată afacerea asta. Cu

Michael va juca tare, pe o singură carte, dar chiar şi aşa îşi dădea puţine şanse de reuşită. Scoase oglinda din geantă şi se examină cu atenţie înainte de a chema un taxi.

— La sediul firmei Enel and Young, îi dictă şoferului. Maşina opri lângă un bloc-turn, undeva în centrul oraşului.

— Urcaţi la etajul patruzeci şi cinci, îi explică taximetristul, după ce băgă banii în buzunar.

Intră în lift, apăsând pe butonul din dreptul etajului 45. O inscripţie aurită cu numele companiei îi confirmă faptul că nimerise unde trebuia. Se prezentă, îi spuse secretarei că avea programată „o întâlnire cu Michael“ şi aşteptă unda verde. Totul părea în regulă.

— Vă rog să luaţi loc, îi reteză elanul secretara. Domnul Enel va fi disponibil într-un sfert de oră.

Răsfoi două pliante aflate pe masă. Pe unul dintre ele recunoscu maşina cu inscripţia „Enel and Young – Peşte şi produse marine proaspete“. Cu un minut înainte de ora stabilită, secretara o direcţionă către un birou de la capătul holului.

— Puteţi intra, domnul Enel vă aşteaptă, o întâmpină asistenta Paula Eldrup.

Trase aer în piept şi deschise uşa. Intră într-o cameră luminoasă, elegantă, cu un perete întreg din sticlă. Michael privea oraşul de sus, trăgând dintr-o ţigară de foi.

— Dacă aţi venit să-mi luaţi un interviu, să ştiţi că aţi greşit persoana, îi spuse fără introducere, rămânând cu spatele. Am un principiu: mă feresc de ziarişti ca dracu de tămâie. M-am fript o dată…

Extrem de arogant, aşa cum şi-l amintea. Destul de vag, ce-i drept. Ana rămase în picioare, la doi metri de biroul masiv. Se hotărî să atace.

— Am înţeles că peştele îmbunătăţeşte performanţele intelectuale ale jurnaliştilor. Conţine fosfor, printre altele.

Michael se întoarse brusc şi rămase mut. O măsură din cap până-n picioare, aproape jenant de insistent, fără să dea semne că ar recunoaşte-o. Zâmbi în cele din urmă şi îşi stinse trabucul.

— Îmi cer scuze. Luaţi loc, vă rog. Să ştiţi că, oricât am glumi pe tema asta, peştele rămâne un aliment sănătos. Cât despre influenţa lui asupra jurnaliştilor, cred că aş dona bucuros câteva tone pe zi dacă aş fi sigur că treaba asta are efect.

— Aveţi o impresie deformată despre presă, domnule Enel.

— Spune-mi Michael te rog. Ok?

— În regulă, Michael.

Michael apăsă pe interfon.

— Paula, adu-ne te rog… Ce doreşti? Cafea, apă, ceai, whisky?

— Un whisky mic, cu gheaţă.

— Două pahare de whisky cu gheaţă, comandă Michael. Dacă mă caută cineva, sunt ocupat.

Reuşise să-i capteze interesul şi ăsta era un semn bun. Paula intră cu paharele cu whisky şi le lăsă pe masă.

Pantofii cu toc înalt îi puneau în evidenţă formele. Michael avea gusturi bune în materie de secretare.

— Noroc! îşi urară reciproc, ciocnind paharele. Ana simţi rapid cum o învăluie căldura de la licoarea de calitate.

Câteva momente se priviră în tăcere, până când Michael îi zâmbi din nou.

— Spune-mi cu ce te-aş putea ajuta.

Ana luă din geantă fotografia cu maşina firmei Enel and Young şi o puse pe birou.

— Am surprins-o anul trecut, la hotelul Trianon din Versailles.

— Să înţeleg că şoferul a trecut pe roşu?

— Ar fi fost prea simplu. E vorba despre întrunirea Grupului Steigenberger. Am remarcat că de câţiva ani colaborezi cu ei.

— Da, aşa-i. Sunt clienţi vechi, o asigură Michael, încă nedumerit în legătură cu interesul unui ziar asupra afacerii.

Ana mai luă o gură de whisky înainte de a intra frontal în subiect.

— Cred că ai aflat din ziare că indivizii de la Steigenberger se feresc de publicitate. Am scris în fiecare an despre întâlnirile lor, fără să stau de vorbă, faţă în faţă, cu o sursă credibilă. Informaţiile au ajuns la mine indirect, şi a trebuit să le înghit pe nemestecate.

Făcu o pauză. Michael părea la fel de nedumerit.

— Cu totul altfel s-ar pune problema dacă aş reuşi să văd cu ochii mei despre ce-i vorba. Înţelegi?

În sfârşit, intuise unde bătea Ana şi adoptă o poziţie rigidă.

— Dacă te gândeşti să te ajut cu chestia asta, ai greşit persoana. După câte ştiu, mai degrabă ai avea şanse să te strecori prin gaura cheii de la uşa mea, decât prin sistemul lor de securitate. Plus că în secunda următoare mi-aş pierde toate afacerile. Asta dacă scap de puşcărie. I-aţi gândul, uită că ai adus vorba!

Doar un iresponsabil ar fi reacţionat altfel, iar Michael părea un tip cu capul bine înfipt pe umeri.

Era obligată să recurgă la artileria grea. Trecuseră mulţi  ani de-atunci, şi se gândi dacă găselniţa ei cu poza va suna ca o copilărie bună de impresionat adolescenţi virgini, nicidecum indivizi precum preşedintele executiv de la Enel and Young.

— Te înţeleg perfect, continuă Ana. Probabil aş fi procedat la fel în locul tău. Oricum, a meritat să încerc.

— Din punctul meu de vedere, mi-a făcut plăcere să te cunosc. Realmente m-am simţit bine stând de vorbă cu tine.

Ana avu senzaţia că se sufocă. Îşi stăpâni cu greu emoţiile şi lansă ofensiva.

— De curiozitate, unde ai terminat facultatea?

— La New York University.

Michael se aşeză mai relaxat pe scaun, vădit satisfăcut că discuţia luase o altă turnură.

— Acolo am petrecut cei mai frumoşi ani din viaţă. Da’ de ce mă întrebi?

— Aşa… pur şi simplu.

Ana scoase încet poza. Se uită secunde bune la ea, apoi îl privi pe Michael.

— Tot din curiozitate, îndrăzni şeful de la Enel and Young, ai putea să-mi spui ce ţi se pare atât de interesant la chestia aia încât să mă laşi cu ochii-n soare?

Ana îl ignoră complet, rămânând cu privirea pierdută. Se trezi la un moment dat cu Michael în spatele ei. Bărbatul aproape îi smulse poza şi se împiedică în drum spre birou.

Încă nu-i venea să creadă că se afla la doi paşi de iubirea imposibilă din tinereţe, fata căreia îi dăduse târcoale săptămâni întregi până să-şi ia inima-n dinţi să o invite în oraş. Se schimbase şi ea mult, dar tot frumoasă era, dacă nu cumva acum strălucea de-a binelea. Îşi amintea perfect seara aceea.

Se întâlniseră la aniversarea zilei de naştere a unui coleg, moment tocmai bun ca el să o ceară în căsătorie, în genunchi. O făcuse în public, printr-un gest cât se poate de teatral, iar Ana se simţise ca naiba.

„Dragă Ana, accepţi să-l iei în căsătorie pe robul lui Dumnezeu, Michael, să fim împreună la bine şi la rău, până ce moartea ne va despărţi?“

Şi refuzase. Acum îi zâmbi, conştientă că îl surprinsese în mod plăcut.

— Trei ani mai târziu am spus „Da“, luată de valul iubirii, îi mărturisi Ana. Din păcate, aventura căsniciei mele a ţinut doar patru primăveri. Nepotrivire de caracter.

Michael sorbi o gură de whisky şi rămase cu paharul în mână. Emoţiile îl copleşiseră, era incapabil să mai spună ceva.

Îşi reveni cu greu.

— Cât mai rămâi în Miami?

Aşteptase întrebarea cu sufletul la gură.

— Mâine-dimineaţă am o rezervare pentru Glasgow. Până atunci o să văd cum arată Miami Beach. Mi-ar plăcea să vin într-un concediu, să stau la soare.

Faza cu bronzatul îi picase pe moment. Nici prin cap nu-i trecea să revină în Miami

— Crezi că am putea să cinăm împreună, să depănăm amintiri? încercă Michael marea cu degetul.

Ana ezită puţin înainte de a accepta invitaţia, cu jumătate de gură. Spera să-l convingă până la urmă. Prevăzătoare, îşi luase în bagaje rochia neagră, mortală, cu un decolteu generos.

Câteva ore mai târziu, la restaurant, Michael observă satisfăcut cum bărbaţii o dezbrăcau din priviri,  înghiţind în sec. Era într-adevăr mortală.

Sticla de vin roşu contribui din plin la destinderea atmosferei. Ana îşi intră în mână şi, după două bancuri spumoase, cu tentă sexuală, decise să deschidă subiectul.

— Ştiai că scriu în fiecare an un reportaj despre întâlnirile Grupului Steigenberger?

Habar n-avea. Încetase să citească ziare de la apariţia unui interviu trunchiat, în urmă cu ceva timp.

— Viaţa mea se învârte în jurul redacţiei, îi mărturisi Ana, iar pentru mine articolul ăsta reprezintă totul. Ca să-ţi dai seama de rivalitatea din mediul nostru, colegii de breaslă ar fi în stare să-şi doneze leafa pe un an întreg ca să mi-o tragă măcar o dată. Înţelegi ce spun?

Nu aşteptă răspunsul lui.

— Sunt conştientă că ai reacţionat corect în legătură cu Steigenberger. Vreau doar să merg acolo cu maşina ta, să descarc marfa şi să casc ochii fără să te compromit. Şţi dau cuvântul că afacerea asta va rămâne între noi.

Simţi că Michael oscilează între dorinţa de a o ajuta şi puternicul instinct raţional, care-i spunea că era pe cale să intre într-o mare încurcătură.

— Ok, ne vedem joi dimineaţă la Londra, stabili bărbatul, atras de perspectiva reînnodării idilei din tinereţe. Avem acolo o filială. Să vedem cum procedăm. Cred că ştii: îmi eşti datoare pe viaţă!

O fixă, încercând să intuiască dacă amândoi se gândeau la acelaşi lucru. Zâmbetul Anei îi ţinu loc de confirmare. Şi atinse mâna ca un îndrăgostit.

— Michael, cred că am fost la fel de fericită o singură dată în viaţă, când ne-am despărţit, în primul an de facultate!

Râseră amândoi, apoi Ana îşi continuă recitalul de bancuri.

7

Barul lui Willy devenise punct strategic pentru ziarişti.

La doar 50 de metri distanţă, şoseaua de coastă se intersecta cu drumul către hotelul Turnberry, închis circulaţiei cu o barieră instalată de poliţişti. Fotoreporterii încercau cu teleobiectivele să surprindă de la distanţă imagini inedite. Un pâlc de copaci din apropierea hotelului le obtura din păcate vederea. Elicopterele cu invitaţi dispăreau la un moment dat după o colină, aterizând pe heliport. Din cealaltă parte a clădirii, misiunea jurnaliştilor părea la fel de imposibilă. Accesul pe plajă fusese restricţionat, ca şi cel pe mare. Coloanele oficiale cu maşini masive, negre, având inscripţionate pe părţile laterale câte un „S“ caligrafic, argintiu, trecură în viteză pe sub nasul celor de la bar înainte să facă stânga, pe la barieră.

Geamurile fumurii lăsau să se distingă din interior doar şapca şoferului.

Mike se simţea aiurea. Trăsese la hotelul Fairfield, în Ayr, şi faptul că o pierduse în spaţiu pe Ana îi crea o stare de disconfort. Bănuia că poliţiştii îi avertizaseră din timp pe localnici să evite contactele cu ziariştii şi să anunţe imediat orice mişcare suspectă, aşa că îşi luă o bere neagră şi se puse pe bârfe cu colegii de la un tabloid belgian. Erau trimişi să scoată informaţii din piatră seacă şi ei se comportau ca în vacanţă. Doar un şef aflat într-o zi proastă le-ar fi putut reproşa ceva în caz că s-ar fi întors acasă cu mâna goală.

—Hei, Willy, mai vine berea aia? strigă un tip roşcat, de la o masă foarte gălăgioasă.

Patru localnici tocmai se pregăteau să-şi savureze victoria. Barmanul pierduse pariul: campionul scoţian McLaud lipsea de la turneul de golf, din simplul motiv că un astfel de turneu nu exista! Mike le explică, în detaliu, despre întrunirile grupului, înflorind totul cu o poveste presărată cu împuşcături şi urmăriri ca-n filme, între agenţii de la Serviciul Secret şi un intrus care încercase să treacă de bariera de securitate. În final, tipul se dovedise a fi un scriitor obsedat de subiectul vieţii lui: Steigenberger. Făcuse şase luni de închisoare, din cei doi ani de condamnare.

— Trebuie să fii cel puţin nebun! comentă Willy, după ce Mike îi spuse despre agenţii MI6, CIA, Mossad, aparatura sofisticată de localizare şi interceptare, elicopterele, şalupele şi câinii dresaţi din preajma obiectivului.

Câţiva ziarişti se agitară, ieşind din bar în viteză. O altă coloană oficială tocmai trecea prin faţă, declanşând bliţurile aparatelor foto. În scurt timp, poliţiştii urmau să organizeze obişnuita conferinţă de presă, unde aveau să sublinieze interdicţiile impuse de eveniment.

Mike rămase singur la masă. Îşi luă berea şi se mută lângă amicii barmanului.

— Sper că nu deranjez! spuse mai mult pentru sine şi îşi trase un scaun, în gălăgia iscată de râsetele roşcatului.

Edy avea perciuni lungi şi o faţă aspră, de pescar, care contrasta puternic cu firea lui veselă. Privi scurt spre halba lui Mike, apoi strigă spre barman.

— Willy, o bere neagră pentru american. Din partea casei!

Mike îi mulţumi şi îşi aprinse o altă ţigară, întinzându-le pachetul noilor prieteni. Deschise subiectul care îl interesa.

— Mi-ar plăcea să vin aici în concediu, la o partidă de golf. Cum e la Hotel Turnberry?

Edy trase cu sete din ţigară şi scuipă scurt într-o parte, ca şi cum i-ar fi rămas tutun printre dinţi.

— Am lucrat doi ani la centrala termică a hotelului, povesti roşcatul. Sunt condiţii de şapte stele. M-am tras în poză cu Madonna, Gorbaciov, Andre Agassi…

— Hai, las-o moale, i-o reteză tipul din dreapta lui, un tânăr blond, uscăţiv, cu ochi saşii. Pe coana regina Elisabeta ai ratat-o?

— Degeaba râzi, băi Andrew. Uite, pe două sute de lire că-ţi aduc poza cu Agassi.

— Da, bine, m-ai prins, ce să zic… Pentru o ciocolată, fii- miu de şase ani îţi desenează pe calculator orice trucaj vrea muşchii tăi. Pune tu trei sute de lire, şi-ţi dau mâine o poză cu mine în Biroul Oval, fraiere.

Şi pusese în încurcătură pe roşcat, aşa că firul discuţiei fu deviat rapid spre subiectul iniţial.

— Cum îţi spuneam, reluă Edy, îndreptându-şi privirea spre reporter, din afară pare mai degrabă un sanatoriu pentru pensionari. Dar dacă ai bani, merită să tragi acolo măcar o noapte, pe cuvânt.

— Pe mine mă interesează cum pot să intru în clădire fără să trec pe la recepţie, încercă Mike un spirit de glumă.

Există vreun canal subteran secret sau măcar o amărâtă de pivniţă cu ieşire la mare?

— Ai nimerit-o cu pivniţa, îi spuse Edy. Pot să pariez pe toţi banii lui Willy că acum e foarte bine păzită.

Mike simţi telefonul mobil vibrându-i şi se scuză, ieşind afară. Ana îl suna din camera 129 a hotelului Fairfield ca să-şi anunţe prezenţa.

Scăpase greu de insistenţele lui Michael de a rămâne la Miami, iar acum părea în formă.

Nişte palide raze de soare îşi făcură apariţia când Ana ieşi din hotel. Plouase cu găleata. Cu o maşină închiriată, plecă spre barul Kermit, din Turnberry, unde Mike încă dezbătea cu localnicii multiplele posibilităţi de violare a barierei de securitate.

Tuşi întrând în cârciumă, printr-o perdea de fum. La un moment dat, cineva o trase discret de mânecă.

— Luaţi loc, domniţă, toată lumea bea din partea casei! Recunoscu vocea lui Mike înainte să reacţioneze violent.

Avea prea puţin chef de bere, cu atât mai puţin de conversaţie  cu patru scoţieni afumaţi, aşa că ieşi imediat la aer. Puţin ameţit, reporterul de la Post reuşi să se bâlbâie când îi povesti despre ultimele evenimente. Plecară împreună până aproape de plajă, unde Ana îşi scoase binoclul şi scrută împrejurimile, din vârful unei coline. Văzu partea de sus a hotelului Turnberry, împrejmuit de copaci, poliţişti patrulând cu câini şi agenţi în costume negre. Se întoarse puţin şi zări insula Ailsa Craig, două vase militare şi o mică barcă motorizată înaintând spre ţărm.

— Eu zic să ne întoarcem la hotel, propuse Ana, şi să căutăm pe internet informaţii despre turneele de golf,  regii Scoţiei şi câteva basme din zonă, ca să ne justificăm diurna. Pe urmă o să-mi mai spui ce-ai vorbit cu băieţii la bar. Poate găsim vreun oficial să-i smulgem o declaraţie şi să încropim un articol. Hai că nu-i dracu’ chiar atât de negru!

Dădu să plece, când atenţia îi fu atrasă de o siluetă care părea că se furişează pe lângă copacii din apropierea hotelului.

Îşi reglă lentilele binoclului. Un bărbat în blugi, cu o glugă trasă pe cap, stătea pitit după tufe, privind cel mai probabil în direcţia intrării principale a hotelului Turneberry. Aproape miraculos, reuşise să treacă neobservat printre agenţii de  pază şi sistemele sofisticate de supraveghere.

Ana îşi luă aparatul foto din geantă şi îi dădu binoclul lui Mike, indicându-i direcţia.

— Vezi acolo un tip în blugi şi cu un hanorac verde, îi spuse, în timp ce-şi îndreptă obiectivul spre pâlcul de copaci.

Reuşi să prindă câteva cadre cu individul, deşi faţa nu i se distingea. Şi pierdu apoi preţ de câteva secunde.

— Tu îl mai vezi? îl întrebă pe Mike.

— Da, a ţâşnit undeva spre dreapta, a luat-o la vale.

Un zgomot ca de tunet răsună cu ecou. Tresăriră amândoi.

Tipul dispăruse din peisaj. Ana continuă să apese febril pe declanşator, în speranţa că imaginea bărbatului cu glugă îi va reapărea în obiectiv.

— Te gândeşti la ce mă gândesc şi eu?

Mike zări agenţi înarmaţi gonind la vale, spre boscheţii în spatele cărora, cu câteva clipe în urmă, îl văzuse pe individul în blugi.

Mai mulţi poliţişti de la Scotland Yard fugeau pe o potecă, însoţiţi de câini. În câteva secunde, se iscă o agitaţie de nedescris. Dintr-o maşină de teren militară, doi indivizi coborâră cu o targă. Ana reuşi să-i surprindă lângă bărbatul cu glugă, ridicat de undeva din spatele unei movile. Fusese împuşcat, fără doar şi poate, dar de la distanţă era dificil de spus dacă murise. Continuă să privească prin obiectivul aparatului mult timp după ce lucrurile se liniştiră acolo, sus. Mike o scoase din starea de încordare.

— Să vedem ce-ai prins cu aparatul.

Jurnalista de la Daily News părea încă în stare de şoc.

Se aşezară şi Ana începu să deruleze pozele pe micul display al aparatului digital. Multe erau fără relevanţă. Ajunse la primele cadre cu misteriosul individ îmbrăcat în blugi, lipit cu spatele de trunchiul unui copac. Pentru un moment, îşi mişcase capul spre stânga, fără să i se distingă clar faţa. Ana mări poza, focalizând pe glugă.

În zadar, totul rămase în ceaţă. Mike avu o idee.

— Hai să printăm chestia asta pe hârtie şi să-l căutăm la bar pe Edy, tipul roşcat. Locuieşte în Turnberry. Poate avem noroc şi-l recunoaşte pe omul nostru.

Urcară în maşină şi, în mai puţin de cinci minute, Ana opri în parcarea din faţa barului. Între timp, Mike reuşise să scoată fotografia pe imprimanta portabilă din geanta colegei lui.

Împuşcătura se auzise bine şi din cârciumă, iar reporterii încă îşi dădeau cu presupusul, ţesând scenarii. Din acel loc nu văzuseră absolut nimic.

Cei patru scoţieni profitau din plin de pariul câştigat cu barmanul: masa era plină ochi cu halbe goale. Mike se aşeză lângă Edy, luându-l de după gât.

— Prietene, ai avut o zi grea! îi răcni la ureche, în vacarmul din încăpere. Să mergi de atâtea ori la toaletă, într-un timp atât de scurt, mi se pare un adevărat tur de forţă.

— Sunt obişnuit. Willy, încă o bere pentru yankeul nostru! Mike se uită la barman şi-i făcu semn să nu aducă halba.

Scoase fotografia şi o aruncă pe masă, în dreptul roşcatului.

— Şi se pare cunoscut? Răspunsul lui Edy veni prompt:

— Păi, e Ralph O’May. Stă cu părinţii. Un tip ciudat. Da’ de ce te interesează?

Stabilise cu Ana să păstreze pentru ei ce văzuseră pe deal. Găsi o explicaţie stupidă.

— Seamănă bine cu cineva care îmi datorează nişte bani.

— Ce să zic, mult succes…

Alergică la fumul de ţigară, Ana ieşi afară. Îşi imagină cum avea să arate pe prima pagină materialul ei cu execuţia de la Turnberry, când Mike deschise portiera, fluturând fotografia cu scoţianul împuşcat.

— Bingo! Individul pare a fi un anume Ralph

O’May. Cu puţin noroc, s-ar putea să dăm peste babacii lui înainte ca poliţiştii să-i ia la întrebări. Mergem la poştă.

O doamnă corpolentă, extrem de volubilă, îi explică lui Mike, din spatele ghişeului, că familia O’May locuia într-o casă cu etaj aproape de plajă. „Ajungeţi uşor cu maşina. Luaţi-o spre sud pe şoseaua de coastă, până la prima intersecţie, apoi la dreapta, până la dispensar. Casa lui O’May se vede imediat, are o mică turbină eoliană lângă garaj“, turui femeia.

Descrierea îi conduse rapid în faţa imobilului. Lipseau maşinile cu girofar, semn că erau cu un pas înaintea altora. Însă timpul îi presa.

Ana bătu la uşă. Şi deschise un bărbat la vreo 65 de ani, înalt, complet grizonat, cu ochelari de vedere.

— Bună ziua! Ana Mladin mă numesc. El este

Mike, colegul meu. Suntem reporteri la un ziar din New York şi am venit ca să scriem despre conferinţa internaţională de la hotelul Turnberry. Ştiţi despre ce-i vorba…

— Da, ştiu. Cu ce vă pot fi de folos?

— V-am fi recunoscători dacă ne-aţi pofti înăuntru două minute.

Bărbatul ezită. Previzibil pe undeva, dat fiind că poliţiştii îi preveniseră pe localnici să stea departe de ziarişti.

E vorba despre fiul dumneavoastră, Ralph, insistă Ana.

Cei doi reporteri intrară în casă, în timp ce Steve O’May le oferi ceai sau cafea. Mike ceru un ceai şi începu să studieze încăperea, în timp ce gazda dispăru în bucătărie.

— Soţia e la cumpărături, trebuie să apară şi ea.

Un living obişnuit, cu trei fotolii, o canapea, o măsuţă joasă, un şemineu şi câteva tablouri banale. Undeva, într-un colţ, televizorul aşezat pe un trunchi de copac lăcuit era deschis pe canalul de sport. O’May reveni cu ceaşca de ceai.

— S-a întâmplat ceva cu Ralph? întrebă în cele din urmă.

Mi-a spus că pleacă să se plimbe la castel, lângă far. Când e vreme bună, îi place să privească marea.

Ana ştia din experienţă că prea multă delicateţe ar însemna timp pierdut şi o probabilitate ridicată ca indivizii din Scotland Yard să sune la uşă în orice moment. Intră brutal în subiect.

— Domnule O’May, fiul dumneavoastră a avut un accident.

Staţi liniştit, nu este nimic grav.

Minţise strategic. În realitate, Ralph putea fi mort la ora aia. Şi arătă bărbatului fotografia şi primi confirmarea că discutau despre aceeaşi persoană.

—  A încercat să se apropie de hotelul Turnberry, continuă Ana, şi un agent de pază a deschis focul. Cred că e la spital. Aveţi idee de ce şi-a riscat viaţa?

Dacă l-ar fi dat cineva cu var, Steve O’May ar fi fost la fel de alb la faţă. Rămase înţepenit în fotoliu, uitându-se la pantofii sport ai lui Mike. Se ridică abia când cei doi reporteri ţâşniră la fereastra dinspre stradă, alarmaţi de zgomotul unei sirene. O ambulanţă trecu în viteză pe şoseaua de coastă.

— Nu ştiu, se dezmetici Steve O’May. Aveţi idee la ce spital l-au dus?

Ana ridică din umeri. Simţea că bătrânul le ascunde ceva, că era speriat de moarte şi n-ar fi scos un cuvânt în plus.

Mike se uită contrariat când Ana îl împinse de la spate, spre uşă.

— Vă mulţumim pentru amabilitate, încheie Ana întâlnirea, trăgând cu ochiul pe geam.

Reporterul de la Daily News demară în trombă. La intersecţia cu şoseaua de coastă, fu pe punctul de a se ciocni cu maşina celor de la Scotland Yard. Frână cu zgomot şi, preţ de câteva clipe, Ana avu senzaţia că poliţistul de la volan o să coboare şi o să le pună cătuşele. Răsuflă uşurată când ofiţerul îşi văzu de drum, probabil prea grăbit să se complice cu doi idioţi.

În camera de hotel, Ana îşi comandă ceva de mâncare, apoi îl rugă pe Mike să sune pe la spitalele mari. Se chinui în zadar să obţină o declaraţie oficială în legătură cu împuşcarea lui Ralph. Două ore mai târziu, reciti articolul scris pe laptop. Poliţiştii o expediaseră scurt cu clasicul „No comment“ iar Ralph părea a fi oriunde, mai puţin în spitalele din Scoţia. Chiar şi aşa, ştirea urma să apară în două ziare din New York. Ana şi-l imagina pe James urlând la şedinţa de dimineaţă, furios că trimisul lui special ratase exclusivitatea.

Trimise articolul pe adresa redacţiei şi îl sună pe Mike, prevenindu-l să o lase să respire câteva ore, apoi goli o sticluţă de scotch din mini-barul camerei.

8

Cafeaua tare din avion îi menţinuse starea de mahmureală. Regreta că nu era în cea mai bună formă cu puţin înainte de întâlnirea cu Michael.

Drumul cu taxiul până la biroul filialei londoneze a companiei Enel and Young i se păru lung şi anost. Remarcă doi îndrăgostiţi sărutându-se pătimaş pe o bancă. Ceva mai încolo, un labrador alerga după mingea aruncată de un băieţel blond, pistruiat. Brusc, îşi dădu seama că îl lăsase pe Mike cu ochii în ceaţă, fără să-l anunţe că pleacă. Îşi deschise telefonul mobil şi îl apelă. Bărbatul răspunse instantaneu, de parcă aştepta să fie sunat din clipă-n clipă. Părea agitat.

— Ana, pe unde eşti? Intră imediat în contul tău de mail, e foarte important. Vorbim după aia, Ok?

Din păcate îşi luase în geantă doar aparatul foto miniaturizat, cadou de la James pentru operaţiunile sub acoperire.

Şi folosise o singură dată, într-o misiune dificilă, la un cămin de bătrâni.

Coborî lângă o clădire cărămizie, cu patru etaje şi zeci de birouri luxoase. Scurta convorbire cu Mike o tulburase.

Dădu să deschidă uşa de la intrare şi se răzgândi, amintindu-şi că de puţin timp avea un nou telefon mobil.

Aşezată pe iarba încă udă de la ultima ploaie, Ana se chinui butonând în meniul aparatului până ajunse să-şi piardă răbdarea. Şi înjură în gând pe James pentru ideea de a defila în pas cu tehnica şi fu pe punctul de a trânti telefonul de pământ.

Strânse din dinţi şi îl abordă pe un puşti, întrebându-l dacă ştie să umble cu telefonul. Intuise bine, noua generaţie era conectată încă din scutece la ultimele noutăţi în materie de high-tech.

Din două mişcări, puştiul ajunse la adresa de e-mail a Ana, care îi mulţumi şi deschise textul trimis de Mike.

 

Salut! Nu ştiu unde ai şters-o, dar aici treaba e groasă.

Dimineaţă, pe la opt, am coborât să mănânc. Am lipsit maxim 30 de minute. Când am revenit, am avut o senzaţie ciudată că mi s-a umblat prin lucruri. Am deschis laptopul şi mi-am dat seama că cineva s-a holbat în fişierul cu pozele  noastre de la Turnberry, cu Ralph O’May. Partea interesantă e că le-a şters pe toate! Au rămas practic numai cele trei, trimise aseară la redacţie. Dacă ai laptopul şi aparatul foto pe lângă tine, salvează totul pe un CD şi pune-l la loc sigur. O să comunicăm pe e-mail, pentru că, după toate probabilităţile, telefonul meu este ascultat.

Aştept să-mi dai un semn. Mike.

 

Existau şanse mari ca inclusiv camera ei să fi fost întoarsă pe dos. Ca de obicei când avea de păstrat fişiere importante, le trimitea în contul de mail special creat pentru aşa ceva. Înainte de a se culca, apucase să intre pe net şi să trimită 50 de poze.

Dacă lucrurile stăteau cum pretindea Mike, trebuia să se aştepte la ce era mai rău. Articolele apărute în Daily News şi Post declanşaseră vânătoarea de vrăjitoare.

Agenţii de securitate riscaseră mult intrând în camera lui Mike şi era greu de crezut că o făcuseră doar din orgoliu.

Fără îndoială, fotografiile alea n-ar fi trebuit să ajungă în ziare.

Întârziase. Când intră în biroul şefului de la Enel and Young, avu senzaţia neplăcută că bărbatului îi mai lipsea puţin ca să-şi tragă un glonţ în cap.

— Şi sfârşit, ai venit… răsuflă Michael uşurat.

— Scuze, a fost un mic ambuteiaj.

Se aşeză comod în fotoliu, plasându-şi micul geamantan lângă o măsuţă.

— Tot un whisky mic, cu gheaţă?

Ar fi băut orice la ora aia, mai puţin scotch. De fapt, ştia foarte bine ce voia.

— O cafea cu lapte ar merge la fix. M-am lăsat de băut de la ultima noastră întâlnire.

Michael zâmbi.

— Ok, cafea cu lapte.

Apăsă pe un buton şi o rugă pe secretară să vină cu ceştile.

Michael nu citise articolele despre ultimele evenimente de la Turnberry. Primea zilnic o revistă a presei doar cu informaţii din mediul de afaceri, indici bursieri, curs valutar şi influenţa preţului petrolului asupra economiei mondiale.

De doi ani, era burlac. Pe băieţelul lui îl vizita o dată pe lună. Era atent cu el si îl răsfăţa cumpărându-i cadouri dintre cele mai scumpe. Pe chestia asta se certa de multe ori cu fosta soţie.

De a doua soţie se despărţise după o scenă de infidelitate avându-l drept protagonist pe un asociat din firmă. Şi acum îi era neclar cum de fusese înşelat la doar două săptămâni după nuntă.

Ana află că trebuia să rămână peste noapte la Londra. Abia a doua zi, maşina frigorifică de la Enel and Young urma să ajungă la hotelul Turnberry. După ultimele evenimente din camera lui Mike, ziarista de la Daily News avea emoţii că ar putea fi recunoscută de agenţii de securitate în timpul incursiunii sub acoperire.

Angajaţii de la Enel and Young purtau echipamente standard, salopete verzi cu inscripţii portocalii, încălţăminte şi şepci personalizate cu sigla companiei. Numele şi fotografiile delegaţilor, amprentele digitale, ora plecării din Londra şi cea a sosirii la Turnberry, toate trebuiau să ajungă într-un plic sigilat, pe biroul agentului Max Rayner.

Michael părea preocupat pe moment mai mult de confortul invitatei lui.

— Dacă vrei, poţi să stai peste noapte într-un apartament de-al meu. E liber, îl ţin pentru rarele ocazii când mă vizitează prietenii.

Ana prefera să evite complicaţiile, mai ales că bărbatul se înfierbântase binişor.

— M-am obişnuit cu camerele de hotel. În altă parte am insomnii, e chestie verificată.

Minţise cu un aer atât de natural, încât se miră şi ea de performanţă. Trebui să accepte însă invitaţia la cină.

Apoi se distră copios când apăru un individ ca să-i ia amprentele şi să-i facă poză.

— Minunat! E bine să mă obişnuiesc cu ideea, nu se ştie când mă saltă poliţia…

Michael se încruntă din sprâncene.

Ieşi din clădire, iar razele soarelui o înviorară. Pe drumul până la hotel, se frământă gândindu-se că totul era o mare prostie. La urma urmei, ce-ar fi putut vedea în cele câteva minute cât va fi în hotel?

Probabil bucătari, inşi de la administraţie şi o duzină de agenţi de pază. Asta dacă reuşea să treacă neobservată. Risca enorm, iar dacă James ar fi ştiut ce era în capul ei, sigur ar fi legat-o cu cătuşe de seiful de la contabilitate. Şi condiţii normale, i-ar fi fost mult mai uşor să ia o decizie. Însă cu întâmplările din ultimul timp, cu împuşcarea lui Ralph şi percheziţia din camera lui Mike, parcă se simţea obligată să-şi rişte pielea.

Făcu un duş fierbinte, se îmbrăcă şi coborî la restaurant pentru a-şi potoli foamea, apoi ieşi în oraş în căutarea unui internet-cafe. Şi găsi două străzi mai încolo, între un magazin alimentar şi o tutungerie. Din fericire, pozele erau la locul lor, în contul de e-mail. Le salvă pe calculator şi pe un CD. Un tip cu o faţă banală îşi trase un scaun la doi paşi de ea, la un alt computer. Avu senzaţia neplăcută că tipul o urmărea, aşa că termină abrupt mesajul către James, renunţând să-i mai scrie lui Mike. Reuşi să pună într-un plic CD-ul, cu specificaţia: „Personal domnului director James Jordan“.

Până la întâlnirea cu amicul de la Enel and Young nu-i ardea să caşte gura prin magazine. Mai degrabă simţea nevoia să doarmă în camera de hotel. O aşteptau încercările disperate ale lui Michael de a o atrage în patul lui. Numai ideea în sine îi ţinu loc de somnifer. Dormi ca un prunc, neîntoarsă.

Când se trezi, puţin buimacă, intui că Michael intrase în panică după douăzeci de minute de aşteptare. Se scuză la telefon că uitase să-şi pună alarma.

De data asta, bărbatul întrecu măsura cu paharele de whisky, iar la un moment dat Ana fu pe punctul de a izbucni nervos. Cu greu scăpă de el, lăsându-l să înţeleagă că era vorba doar de o amânare.

9

Se uită în oglindă. Cu salopeta verde şi şapca inscripţionată Enel and Young, arăta ca o puştoaică care vinde pizza. Până şi părinţii cu greu ar fi recunoscut-o. Michael i-l prezentă pe partenerul de drum – şoferul Richard Gleeson, un tip la vreo treizeci de ani, brunet, cu o mustaţă a la Clark Gable.

Gleeson tocmai aflase despre noua lui colegă, Kareena Spencer, bineînţeles fără detalii legate de adevărata ei identitate şi de scopul deplasării la Turnberry. Cu jumătate de oră înainte, ziarista de la Daily News învăţase cum să se descurce cu facturile şi cum să predea marfa. Dacă totul decurgea normal, ar fi trebuit să revină la sediul firmei în aceeaşi zi, în jurul orei 21.

Bău o cafea în biroul lui Michael şi îi promise, din nou, că totul avea să fie în regulă din punctul ei de vedere.

— Mă plăteşti pentru ziua asta de muncă?

Sub masca de bună dispoziţie, Ana simţea mii de cuţite în stomac. Michael făcu o ultimă încercare.

—Recunoaşte. Mai ai puţin şi plângi.

Ziaristei de la Daily News îi plăcea să creadă că ştia să-şi ascundă emoţiile, dar acum parcă se acumulase o presiune prea mare.

— Exagerezi, Michael. Gândeşte-te cum ar fi dacă ţi-aş cere să scrii un articol pentru Daily News. Pun pariu că ţi-ar tremura pixul în mână. Hai că mă descurc.

Se uită la ceas. Încă puţin până la ora plecării.

Se întinse peste birou şi îl sărută pe obraz.

— Îţi mulţumesc mult. O să mă revanşez, promit. Te sun imediat ce plecăm din Turnberry.

Când urcă lângă Richard într-o maşină frigorifică Fiat, vopsită în verde şi portocaliu, i se accentuă senzaţia de gol în stomac. Rămase tăcută, gândindu-se la Mike şi la ultimele evenimente. Amândoi publicaseră poza cu Ralph, iar agenţii de securitate intraseră în camera lui Mike, posibil şi în camera ei, ca să distrugă absolut toate fotografiile.

Ce era atât de compromiţător? Ana se uitase cu atenţie la poze. Dacă le excludea pe cele cu Ralph, îi rămâneau câteva cu agenţi şi poliţişti agitându-se la locul împuşcăturii. Greu de spus ce anume i-ar fi putut panica. Se gândi că odată ajunsă în redacţie va recupera CD-ul de la James ca să dea de un capăt de fir.

Directorul editorial ar fi vrut ca Ana să vină cu o continuare la articolul cu Ralph, dar amândoi ştiau la fel de bine că se epuizase subiectul. Cel puţin deocamdată. De la părinţii tânărului era imposibil de scos ceva, iar Ralph, dacă supravieţuise, cel mai probabil se afla într-un spital militar, sub protecţie strictă. Cât despre autorităţi, acestea spumegau după ultimele dezvăluiri din presă.

Şoferul dubiţei, Richard, o abordă cu o uşoară tentă ironică.

— Eşti nouă pe-aici…

Era dificil să tacă tot drumul.

— Da, ai dreptate. Nu ştiu dacă ţi-a zis Michael… Suntem rude mai îndepărtate. S-a oferit să mă ajute, rămăsesem fără job. A vrut să-mi dea să fac ceva hârţogăraie la birou, da’ mie îmi place să încep de la munca de jos.

Scornise povestea pe moment şi ar fi putut să bage mâna-n foc că bărbatul de lângă ea o observase roşind.

— Ştiai ca sediul nostru central e la Miami?

Tipul o ghicise după accent şi încerca să o pună în dificultate. Din fericire, Ana se pricepea la poveşti.

— Sigur că da. Problema e mai complicată…

Şoferul era ochi şi urechi, deşi se forţa să pară indiferent.

— Am fost căsătorită cu un politician. Tipul taie şi spânzură în New York. Ghinionul lui – sau al meu – a fost că l-am surprins cu soţia unui prieten, şi el s-a speriat foarte tare că povestea ar putea să apară în presă. La două zile, mi-a înscenat împreună cu un poliţist o chestie urâtă, cu nişte droguri găsite în poşetă. Riscam ani grei de puşcărie. Până la urmă, s-a ajuns la divorţ. Mi-a promis că o să câştig greu o bucată de pâine în State. Pur şi simplu m-a terorizat.

A pus detectivi să mă urmărească non-stop. Un cretin!

Lăcrimă gândindu-se la o tragedie cumplită. Lui Richard i se spulberară dintr-odată toate îndoielile.

— Îmi pare rău, o consolă bărbatul.

Ana îşi şterse ochii cu un şerveţel, ca atunci când juca în trupa de teatru a facultăţii. Micul truc îi ieşea întotdeauna. Suspină încet, continuându-şi povestea.

— Mai întâi a pus o vorbă bună şi m-a dat afară de la banca unde lucram. Se ştia cu directorul, frecventau aceleaşi prostituate, şi individul a găsit rapid un pretext ca să-mi restructureze postul… Pe urmă, am încercat în alte trei sau patru locuri. Toţi îmi spuneau fie că sunt prea calificată pentru jobul ăla, fie că au probleme financiare.

Disperată, mi-am adus aminte de Michael. Apoi Peter l-a ameninţat. Din fericire, Michael are conexiuni cu politicieni importanţi din Washington, aşa că s-a uitat la fostul meu soţ ca la un gândac de bucătărie.

Făcu o pauză, atât cât să-şi dea seama că Richard înghiţise totul pe nemestecate, apoi devie discuţia.

— Dacă tot o să fim împreună câteva ore, spune-mi ceva despre tine.

Spera să treacă timpul mai repede şi să uite de Turnberry, de Mike, de Ralph şi de ce avea să urmeze.

— Treizeci şi doi de ani, necăsătorit, student la fără frecvenţă, îmi place să pescuiesc, să joc fotbal, sunt fan Arsenal Londra, mă dau în vânt după ciocolată cu alune şi femei mai coapte. Chiar şi recent divorţate.

Bărbatului zâmbi pe sub mustaţă, iar Ana se eschivă.

Apoi continuară să vorbească despre politică şi războaie cu terorişti invizibili.

Ceva mai târziu, Ana fu cât pe ce să scoată o exclamaţie de surprindere când văzu barul Kermit la mai puţin de cincizeci de metri. Luă o hartă din torpedo şi o lăsă să-i scape, aplecându-se după ea cu câteva clipe înainte ca maşina să treacă prin dreptul barului. Privi prin oglinda retrovizoare. Trei fotoreporteri prinseseră câteva cadre cu Fiatul de la Enel and Young. Nu-l zărise pe Mike printre ei.

Richard opri maşina la prima barieră, şi doi poliţişti de la Scotland Yard le verificară legitimaţiile, apoi unul din ei transmise un mesaj prin staţia de emisie-recepţie. Totul părea în regulă.

Inima începu să-i bată cu putere când fură nevoiţi să coboare la un al doilea filtru. De data asta, pe lângă poliţişti, roiau mai mulţi agenţi de pază îmbrăcaţi în civil. Toţi aveau în urechi dispozitive de emisie-recepţie, iar unii purtau ochelari de soare aşa cum Ana văzuse prin filme. Un aparat mobil de detectare a metalelor reacţionă, ţiuind la telefonul din salopeta lui Richard. Bărbatul îl puse pe scaunul şoferului.

Între timp, alţi doi indivizi cotrobăiră în cabina maşinii şi în spate, printre pachetele congelate. Ana se felicită în gând că îşi lăsase la hotel aparatul foto de mărimea unei brichete. Drumul ei s-ar fi oprit aici. Tresări imperceptibil când numele de împrumut, Kareena Spencer, îi apăru pe ecranul unui cititor de amprente.

—Vă rog să purtaţi astea la vedere, le spuse un agent, înmânându-le două legitimaţii albastre.

Răsuflă uşurată când Richard porni maşina. Un ultim cordon de securitate îi opri la mai puţin de treizeci de metri de hotel. De data asta, era doar o verificare de rutină. Şoferul primi indicaţii despre locul unde urma să ajungă cu marfa, la o intrare din spatele hotelului, lângă bucătărie.

Ana examină cu atenţie împrejurimile. În afară de cei responsabili cu securitatea, câteva jeepuri ale armatei şi nişte rottweileri fioroşi, nimic interesant. Poate doar faptul că la unele geamuri ale clădirii erau trase draperiile.

Se uită la ceas: unsprezece fără un sfert. La ora aia, bănuia că oaspeţii hotelului luaseră micul dejun, fiind conectaţi din plin la diverse activităţi. Un tip tinerel, mulatru, o abordă cerându-i lista cu produsele din maşină, în timp ce Richard deschise uşa din spate a Fiatului. Totul părea în regulă.

Bărbatul luă un pachet cu creveţi şi intră într-un soi de depozit de alimente, cu câteva frigidere imense înşirate de o parte şi de alta a încăperii.

Ana realiză că probabil pierduse timpul aiurea. Îl şi vedea pe James, odată întoarsă în redacţie, luând-o peste picior în legătură cu nemaipomenita ei aventură în bârlogul Grupului Steigenberger: „Ce să-ţi zic, mare brânză! Măcar mi-ai adus un şerveţel cu sigla hotelului?“

Se hotărî să joace totul pe o singură carte. Încovoiată de durere şi ţinându-şi mâna pe abdomen, scoase un ţipăt.

Richard abandonă pe iarbă pachetele cu marfă şi veni să o sprijine.

— Ce s-a întâmplat, ţi-e rău?

— Da… Am crampe… Trebuie să merg la toaletă.

— Te conduc eu.

Un tip de la bucătărie le explică traseul, apoi Ana îl expedie pe şofer.

— Mulţumesc mult, Richard. Mă descurc. Du-te şi rezolvă cu marfa. Vin imediat..

— Eşti în regulă?

— Da. Mulţumesc.

Văzu uşa toaletei, dar preferă să o ignore. Aşa îmbrăcată, cu salopeta verde şi şapca aia caraghioasă, îşi dădea puţine şanse să ajungă prea departe. Bănuia că holurile clădirii erau înţesate de agenţi de pază şi camere de luat vederi.

Împinse cu precauţie o uşă grea, metalică. Nimeri într-o încăpere unde mirosea puternic a detergenţi, plină cu mopuri, prosoape, pulverizatoare şi un aparat robust, de spălat mochete. Remarcase unul asemănător în redacţie. Pentru o clipă, se gândi să se îmbrace cu unul dintre halatele agăţate în cuier. Renunţă rapid la idee. Dacă ar fi surprins-o careva, i-ar fi fost imposibil să încerce o explicaţie credibilă.

Traversă un hol lung, luminat difuz, până ajunse într-o bifurcaţie. O coti la stânga şi intră într-un restaurant.

Tacâmurile strălucitoare, din argint masiv, păreau a fi aranjate pentru masa de prânz. Un zgomot înfundat, de undeva din spatele ei, o făcu să părăsească locul. Deschise o uşă laterală şi nimeri într-un alt hol, la fel de lung. La capătul lui, o scară de evacuare dădea fie la demisol, fie la primul etaj.

Urcă treptele pavate cu marmură şi privi afară printr-un mic geam situat între etaje. Un elicopter silenţios survola clădirea la mică înălţime. Împinse uşa şi se afundă într-un covor gros.

Îşi ciuli urechile, privind prudent pe după colţ: nici o mişcare. Încercă să se grăbească. Richard ar fi putut să intre în panică şi să-i alarmeze pe toţi. Se trase după perete când ieşi pe neaşteptate o cameristă, împingându-şi căruciorul plin cu prosoape. Aşteptă puţin ca femeia să dispară din peisaj, apoi îşi luă inima-n dinţi şi păşi cât se poate de natural în holul principal, suspect de pustiu. Îşi ţinu respiraţia, de spaimă să nu atragă atenţia.

Dădu colţul şi nimeri în faţa unei uşi duble, cu o plăcuţă aurie: Sala de conferinţe Caledonia. Apăsă pe mâner cât să poată introduce o coală de hârtie prin uşă. Instalaţia de sonorizare din interior funcţiona, semn că discuţiile erau în toi. Se aplecă şi îşi făcu de lucru la şireturi, ascuţindu-şi auzul. Surprinse vocea afectată a unui bărbat.

— ... este mai gravă decât ne aşteptam. Raportul specialiştilor spune că în zece, cinsprezece ani resursele de petrol la nivel global se vor epuiza. Deocamdată nu există alternative viabile de obţinere a energiei, iar consumarea resurselor de combustibili fosili va genera efecte dezastruoase asupra economiei mondiale, asupra finanţelor şi, în cele din urmă, asupra vieţii cotidiene. Oricum, subiectul trebuie să rămână tabu, nu are rost să stârnim panică, mai ales acum, când şi aşa companiile petroliere sunt suficient de blamate.

I se păru că aude paşi în spate. Se ridică speriată, apoi se întoarse pe acelaşi drum. Îşi spuse că doar printr-o minune putea să ajungă neobservată înapoi la maşina lui Richard. Se feri din nou de o cameristă înainte de a coborî în viteză pe scara de incendiu. Lipsise aproape un sfert de oră şi, cu siguranţă, şoferul îşi punea întrebări. Fu cât pe ce să se izbească de un bărbat care aranja mesele în restaurant. Şi simţi în ultimul moment, suficient cât să rămână pitită după colţ. Îşi auzea propria respiraţie.

Trase cu ochiul, apoi trecu printre mese, ieşind într-un hol. Se felicită în gând că la simţul de orientare stătea foarte bine.

Încă doi paşi şi răzbi în dreptul încăperii cu detergenţi. Mai avea puţin. Întinse mâna spre uşă şi îngheţă când auzi o voce în spate.

— Hei, stai puţin!

La capătul culoarului zări o siluetă de bărbat îndreptându-se spre ea. Nu avea alura unei gărzi de corp, dar transmiţătorul din ureche îi trăda ocupaţia. Ana sesiză mirarea din ochii agentului atunci când acesta văzu că avea de-a face cu o femeie. Şi încă una frumoasă. Decise să atace prima.

— Kareena Spencer sunt, de la firma Enel and Young. Mă puteţi ajuta să găsesc toaleta? Mă învârt ca o curcă  chioară… Am nişte crampe cumplite, cred că de la cafea.

Max Rayner o studie cu atenţie. Fizionomia feţei i se părea cunoscută. Ştia de existenţa unei toalete undeva pe dreapta, la vreo douăzeci de metri, după camera cu detergenţi. Învăţase pe dinafară planul clădirii şi l-ar fi mirat să greşească.

Scoase din buzunar un mic aparat cu display şi o rugă pe Ana să pună degetul arătător pe cititorul de amprente. Un ţiuit specific îi confirmă că suspecta se afla în baza lui de date:

Kareena Spencer, 34 de ani, de la Enel and Young. Pentru mai multă siguranţă, scană şi legitimaţia albastră de pe salopeta femeii. Părea a fi în regulă. Ana îşi duse din nou mâna la burtă, schimonosindu-se.

— Haideţi, vă conduc eu, se oferi Max.

Ana pierdu o vreme înăuntru, încercând să-şi revină.

Şi găsi pe Richard stând de vorbă cu Max, lângă Fiatul golit între timp de cei de la bucătăria hotelului.

Şi mulţumi agentului încă o dată.

— Ar fi bine să opriţi la o farmacie, îi spuse Max. Cred că am zărit una chiar în Turnberry.

— Da, bună idee, domnule…

— Max.

Se salutară înainte ca angajaţii de la Enel and Young să plece spre Londra. Aşa cum bănuia, Ana află că agentul de pază îl chestionase pe Richard în legătură cu crampele ei.

Odată ajunşi la penultimul cordon de securitate, doi bărbaţi le verificară maşina. Anei îi veni inima la loc abia după ce, în dreptul barului Kermit, se aplecă din nou ca să recupereze un pix aruncat intenţionat pe jos.

Realiză cât fusese de stresată când ieşi din cabina de duş, în camera de hotel din Londra. O groază de întrebări fără răspuns îi treceau prin cap. Şi sună pe Mike ca să-l roage să rezerve două bilete la cursa de New York. În mai puţin de douăzeci şi patru de ore întrunirea anuală a Grupului Steigenberger avea să se încheie.

10

Găsi o replică a Statuii Libertăţii într-un mic magazin.

Dacă n-ar fi fost discuţia penibilă de la sediul ONU, profesorul Philip Derancourt ar fi avut o mie de motive să se simtă în al nouălea cer.

Un mesaj de la Katty îl asigură că la Geneva vremea se înrăutăţise odată cu plecarea lui. Se apropia momentul să deschidă şampania, sau Katty pur şi simplu trecea printr-o pasă proastă şi simţea nevoia să comunice cu el?

Şi povestise lui Philip înainte de a pleca la New York, printre suspine, că fostul prieten îi dăduse papucii într-un mod brutal, invocând clasicul pretext că ar avea nevoie de „o perioadă de reflecţie“ ca să-şi dea seama dacă se mai iubesc. Bănuia că o înşela şi îi părea rău că pierduse cu el cinci ani din viaţă. Philip îşi stăpânise atunci impulsul de a chiui de fericire că individul ăla insipid îi dăduse o şansă cu Katty.

Intră într-un magazin de parfumuri. Văzuse întâmplător o sticluţă Naomi în poşeta secretarei şi dorea să-i facă o surpriză.

Ateriză pe aeroportul din Geneva exact când soarele ieşi de după nori, moment bun să-şi amintească de mesajul lui Katty. Avea un sentiment ciudat, ar fi vrut să se bucure că ajunsese acasă, însă totodată realiză că discuţia cu Dean Kopper lăsase urme adânci. Şi era greu să creadă că tipul ăla se ocupa îndeaproape de viaţa lui, spionându-l în cine ştie ce ipostaze. Până unde intrase cu scormonitul, asta putea doar să presupună.

Îşi trânti geanta şi intră sub duş. Jetul fierbinte îi reactivară gândurile negre. Risca să se compromită din punct de vedere profesional. Din punctul ăsta de vedere, îi era imposibil să-şi dea girul pentru falsificarea grosolană a raportului.

Răsfoi dosarul cu coperte roşii şi îl aruncă într-un colţ al bibliotecii.

Deschise laptopul şi privi, a mia oară, graficele desenate  de colegii lui. Totul vorbea de la sine, doar un inconştient ca Dean Kopper era în stare să nege evidenţa. Îşi imagină cam ce reacţie o să aibă după ce-o să-i spună, verde-n faţă, că i se

fâlfâie de legăturile dintre Casa Albă şi ONU, sau dintre politicieni şi petrolişti, cu atât mai puţin de slujba lui, de apartamentul din Geneva şi de legitimaţia de membru al Clubului Faori, atâta timp cât toate astea oricum s-ar putea să dispară. Avea să-i explice, cu argumente solide, că în dosarul ăla nu era vorba despre prognoza meteo pentru Coasta de Azur, ci despre o variantă credibilă a apocalipsei.

Dădu cu ochii de cutia cu parfum Naomi şi îşi închise brusc computerul. Mai avea trei zile să se gândească la viitorul lui, iar până atunci spera să o convingă pe Katty să-l însoţească la New York. Cu ea, ar trece mult mai uşor peste întâlnirea decisivă cu Dean Kopper.

Se trezi greu, fără să audă ceasul şi deschise televizorul pe canalul de ştiri. Nimic extraordinar: două accidente cu răniţi, la 10 kilometri de capitala Elveţiei, o încăierare între neonazişti şi forţele de ordine, vizita oficială a premierului Japoniei şi un reportaj cu o femeie de 38 de ani care născuse cvadrupli.

La rubrica de evenimente externe, remarcă escaladarea tensiunii în Orientul Mijlociu, după ce un proiectil îşi atinsese ţinta, distrugând redacţia unui ziar din Tel Aviv.

Renunţă la cafeaua cu lapte. Sediul OMM îl atrăgea ca un magnet, deşi conştientiză asta abia când ieşi din lift şi fu întâmpinat de zâmbetul irezistibil al lui Katty.

— Bună dimineaţa, Philip. Cum a fost?

Şi spusese pentru prima dată pe numele mic, ceea ce până la urmă era un lucru obişnuit în relaţia dintre un şef şi secretara lui. Katty preferase până atunci să menţină între ei un zid de protecţie. Ştia că paza bună trece primejdia rea.

Philip îi zâmbi la rându-i, apoi îi ceru o vază pentru flori, înainte de a-i da trandafirul roşu.

— E un trandafir special. Sper să-ţi placă.

Se gândise tot drumul de acasă până la serviciu cum să i-l dea. Toate variantele i se păreau banale. Avu senzaţia plăcută că trecuse testul cu brio, dovadă că secretara se intimidă puţin.

— Mulţumesc mult, e superb!

— Ăăă… Ţi-am lăsat pe birou rapoartele din Asia. O cafea?

— Cu lapte. M-a căutat careva?

— Directorul te-a rugat să treci pe la el.

În birou, îşi scoase din geantă dosarele, plus cadoul pentru Katty.

Ridică telefonul după primul apel. Directorul Christoph Boveri aflase despre venirea lui şi părea nerăbdător să afle cum decursese discuţia de la sediul ONU. De altfel, ştia puţine despre conţinutul raportului.

După incidentul neplăcut de la New York, îl va asigura pe Boveri că totul era în regulă. Şi cunoştea suficient de bine încât să poată jura că şi-ar vinde şi sufletul, ca să rămână în scaunul ăla.

— Salut, Philip! Ia loc, te rog, îl invită Boveri în timp ce-şi verifică notiţele dintr-un carnet. Ce noutăţi ai de la prietenii noştri americani?

Philip reuşise să-şi ascundă cu greu starea de indispoziţie în raport cu şeful său.

— Da’ ce ai, pari aşa, aerian. Să nu-mi spui că eşti îndrăgostit!

Culmea, abia atunci realiză că tipul din faţa lui avea perfectă dreptate, deşi debitase fraza mecanic.

— Sigur că da, m-am îndrăgostit de munca de la birou, îşi reveni Philip. Ar trebui să-mi faceţi o statuie, ce zici?

— Zic că până la statuie trebuie să lămurim unele chestii.

Philip trecu cu vederea tonul aspru al şefului. Să fi aflat despre conflictul cu Dean Kopper? Îşi înghiţi o replică tăioasă.

— Cum a ieşit raportul? tatonă terenul Boveri.

— Din punctul meu de vedere, cred că ne-am atins obiectivul. I-am explicat şi lui Dean Kopper. A rămas să mă întorc poimâine la New York şi să-i prezint versiunea finală.

Era inutil să-i arate raportul înainte de a tranşa problema la sediul ONU. Se abţinuse cu greutate să-l înjure pe Kopper, aşa că tot ce-i lipsea acum era o altă prelegere moralizatoare despre cât de recunoscător ar trebui să le fie americanilor. Ieşi din biroul lui Boveri promiţându-i că avea să revină cu dosarul a doua zi, spre sfârşitul programului. Intenţiona să amâne momentul până în ultima clipă înainte de a se îmbarca în avion.

Tot stresul acumulat aproape că îl scosese din uz. Se trânti în fotoliul din birou, îşi aşeză sacoul pe spătarul scaunului şi răsfoi agenda. Ar fi trebuit să o invite în oraş pe Katty abia mâine-seară.

O chemă apăsând pe un buton. Purta deux-pièces-ul preferat a lui Philip, o combinaţie atipică de culori vii, deloc ţipătoare, care i se potriveau de minune cu nuanţa părului şi cu tenul măsliniu.

— Ia loc, te rog. Te-am chemat să-ţi spun ceva extrem de important.

Se uită lung în ochii femeii, cu o mină serioasă, accentuând tensiunea momentului.

— De felul cum te vei descurca depinde în mare măsură viitorul tău…

Chiar în zilele cele mai proaste Philip evita să-şi verse nervii pe secretară. Dimpotrivă, îi zâmbea, conştient că fără ea ar suporta greu atmosfera anostă din clădire.

— Te ascult, îi spuse Katty, încă surprinsă de atitudinea şefului.

Philip merse lângă fereastră şi se uită pierdut, ca într-o gaură neagră.

— Aş vrea, dacă se poate, să ieşim împreună la cină. Sesiză relaxarea pe faţa femeii.

— Accept, cu o condiţie. Plătesc eu apa minerală. Philip izbucni în râs.

— Bine, fie. Trec pe la şase să te iau?

— Da, la 6 e Ok.

Şi zâmbi larg înainte de a ieşi din birou.

Dacă îşi amintea bine, Philip fusese la fel de fericit în urmă cu mulţi ani, când câştigase campionatul de baseball cu echipa universităţii. Se uită la ceas, începând să numere orele, minutele şi secundele.

11

O vedea pentru prima dată în ţinută de seară şi fu uluit să remarce diferenţa. Cu părul desfăcut, machiată altfel decât la birou, strălucea ca o prinţesă.

Acceptase propunerea ei de a merge la un restaurant indian. De fapt, ar fi urmat-o pe Katty oriunde.

Simţi la un moment dat că îi luase gura foc, de la un condiment puternic. O băutură tare, foarte aromată, animă conversaţia.

— M-a enervat la culme tâmpitul ăla de Dean Kopper, i se destăinui Philip, încălzit puţin de aburii alcoolului. Cretinul mi-a spus în faţă că pot s-arunc totul la gunoi. Cică stârnim aiurea panică, îi supărăm pe prietenii noştri americani. Chit că-s responsabili pentru nouăzeci la sută dintre calamităţile naturale din ultimii trei ani. Problema e că tipul de la Casa Albă, Donald Reavis, e dator vândut companiilor de petrol. Au pompat miliarde de dolari în el, la ultima campanie electorală. În fine, cred că bat câmpii, e o seară frumoasă. Te-ai mai întâlnit cu Peter?

Ştia despre despărţirea lor şi vroia să se asigure că nu mai era cale de întors din partea lui Katty. Secretara îi luă o piatră de pe inimă.

— Chiar ieri m-a sunat. I-am trântit telefonul în nas. Să ştii că mi-a fost foarte greu să şterg cu buretele ultimii cinci ani din viaţă. Altcineva în locul meu probabil s-ar fi internat de mult la un sanatoriu psihiatric. Plănuiam să ne căsătorim la sfârşitul anului. Pe undeva, poate-i mai bine că s-a întâmplat aşa. În fine… Spune-mi ceva şi despre tine.

În cazul lui Philip, ultima aventură semăna cu o telenovelă sud-americană. O cunoscuse pe Tracy într-un bar, înainte de sărbătorile de iarnă – dragoste la prima vedere. Tipa, sfâşiată de durere, îşi îneca amarul într-o sticlă de whisky. I s-a plâns atunci că îi murise amicul, ofiţer sub acoperire în poliţia elveţiană, într-o acţiune de capturare a unor traficanţi de heroină. Philip s-a arătat impresionat de tragedia fetei, altfel destul de drăguţă, şi i-a propus să petreacă împreună Revelionul. S-a îndrăgostit apoi nebuneşte de ea, pentru ca, într-o noapte, să o găsească în stare de comă, de la o supradoză. Încercările disperate de a o aduce pe drumul cel bun au dat greş. Pe urmă, s-a hotărât să adopte strategia iubirilor de-o noapte, cu neajunsurile şi părţile ei bune.

— A, eram să uit. Statuia Libertăţii. Era ultima. Scoase cutia şi o puse pe masă, în dreptul femeii.

— Te rog, desfă-o.

Secretarei îi sclipiră ochii când văzu sticluţa de parfum Naomi, lângă mica statueta din bronz. Şi sărută scurt, lăsându-l perplex.

— Ai nimerit-o la fix cu parfumul. Ai capacităţi paranormale, eşti vreun magician?

Tot drumul până la apartamentul lui Katty povestiră despre vacanţele de vară. Secretara insistă să mai stea de vorbă la o cafea, apoi desfăcu o sticlă de vin, iar atmosfera se încinse la un moment dat atât de tare, încât hainele femeii începură să zboare prin cameră, pe măsură ce Philip căuta cel mai scurt traseu către pat.

A doua zi se concentră greu la birou. De fapt, se gândea doar la femeia de dincolo de uşă. O chemă de câteva ori la el şi abia se abţinu să o trântească pe canapea, cu riscul de a fi surprinşi de cineva. Pe la prânz, îşi aminti că trebuia să-l evite pe şeful său, cel puţin până la terminarea programului. Katty intră ca să-l anunţe că Boveri îl chemase la el.

— Am rezervat două bilete pentru New York, la zborul de mâine-dimineaţă.

Secretara făcu ochii mari.

— Sper că poţi găsi o scuză plauzibilă pentru o mică vacanţă de două zile. Uite, de pildă, spune-i lui Boveri că eşti voluntar într-un program de colectare a gunoaielor din New York.

Lui Katty ideea mini-vacanţei i se păru formidabilă, deşi îşi manifestă temerea la gândul că Boveri ar afla, printr-un nefericit complex de împrejurări, că traversase oceanul să se distreze cu şeful ei.

Cu o oră înainte de terminarea programului, Philip îşi închise telefonul mobil şi ieşi pe uşa principală. Urma să se întâlnească mai târziu cu Katty. Fremăta de emoţie imaginându-şi încă o noapte albă.

La aeroportul din New York, se comportară ca doi străini.

Kim îl aştepta cu maşina, ca de obicei, şi n-ar fi vrut să-i dea lui Dean Kopper un alt motiv de ironii ieftine. După calculele lui, discuţia de la sediul ONU ar fi trebuit să se termine repede, aşa că îi spuse lui Katty, înainte de a se despărţi, să-l aştepte în camera de hotel.

Simpaticul şofer asiatic profită de ocazie pentru a-l pune la curent cu ultimele bârfe. Cea mai tare era legată de Dean Kopper şi Daniel, care fuseseră surprinşi într-un local pentru travestiţi.

Ştirea făcuse înconjurul birourilor din clădirea ONU, ajungând în final şi la urechile celor doi. Se pare că asta l-ar fi convins pe Kopper să-şi ia o secretară femeie.

Lui Philip întotdeauna îi plăcuse de Kim pentru că îşi lua la mişto şeful, punându-l în situaţii dintre cele mai comice.

Ar fi putut să jure că o să aştepte din nou, 15-20 de minute, cât vorbea Kopper la telefon cu oameni mult mai importanţi decât un simplu funcţionar din Elveţia. Fu surprins când îl întâmpină imediat, cu un zâmbet larg, oferindu-i cafeaua deja pregătită. Daniel lipsea din peisaj.

De data asta, Kopper intră abrupt în subiect.

— Scuză-mă, o să fiu scurt. A intervenit o tâmpenie de videoconferinţă.

„Cu atât mai bine“, îşi spuse Philip în gând.

— Ei, cum a ieşit proiectul?

Dean Kopper luă de pe birou dosarul şi îl răsfoi grăbit. Şi aruncă apoi la loc, aproape lovindu-l pe Philip.

— Dacă vrei să-ţi baţi joc de mine, ai greşit omul! Ai venit de la Geneva să-mi spui din nou că prostiile cu apocalipsa provocată de companiile de petrol americane pot fi făcute publice?! Ai idee cât te costă comportamentul ăsta infantil?

Se cam umpluse paharul, şi Philip simţi un prim impuls de a reacţiona violent. Strânse pumnul şi fu pe punctul de a-l pocni, când lui Kopper îi sună mobilul. Între timp, reuşise să se calmeze.

—Uite cum stă treaba, domnule Kopper, mă doare exact în cot de ceea ce crezi despre raportul meu!

Şeful de la ONU făcu ochii cât cepele.

— Un singur lucru îţi spun, continuă Philip. Dacă ai tupeul să modifici ceva în el, o să ies într-o conferinţă de presă şi o să trimit dosarul la toate ziarele, fără să uit să subliniez cine şi mai ales de ce şi-a permis să falsifice documentele oficiale ale instituţiei. Am fost suficient de clar?

Ar fi fost inutil să aştepte un răspuns din partea lui Kopper.

Era un pachet de nervi. Ieşi din birou trântind uşa.

12

Aşa cum se aştepta, Ana descoperi că îi umblase cineva în calculator şi în aparatul foto. Pozele din Turnberry lipseau.

Avea suficiente motive să-i suspecteze pe tipii responsabili de spargerea camerei lui Mike. „Până la urmă, asta le e meseria“, îşi zise încercând să se calmeze.

Scăpă cu greu de Michael, după ce îi povesti aventura de la Turnberry fără să-i dea amănunte despre cele 20 de minute petrecute în hotel. Şi promise că totul va rămâne între ei şi că, evident, urma să revină la Miami cu prima ocazie. În realitate, ar fi fost foarte fericită să nu-l mai vadă vreodată.

Cu toate insistenţele colegului de la Post, Ana fu discretă în legătură cu ce făcuse în ultimele ore. În lipsa ei, Poliţia păstra în continuare o tăcere de mormânt cu privire la împuşcarea lui Ralph, iar de la părinţii acestuia Mike scosese un răspuns monosilabic. Ceilalţi jurnalişti pierduseră vremea la bar şi prin împrejurimi, filmând vasele militare ce patrulau de-a lungul coastei.

Mike o întrebă pe Ana dacă avea sens să scrie un articol despre dispariţia pozelor. Uşile camerelor de hotel nu fuseseră forţate, aşa că cine să-i creadă că agenţi secreţi intraseră pe gaura cheii ca să şteargă pozele printr-o simplă apăsare de tastă?

Ana se feri să-i spună lui Mike despre CD-ul trimis la redacţie. Ştia că era un joc lipsit de fairplay, dar ar fi vrut să le vadă din nou, eventual cu o persoană avizată, ca să-şi dea seama ce anume se chinuiau să ascundă serviciile secrete cu orice preţ. Până una-alta, se simţea excelent la gândul că obţinuse totuşi ceva în urma incursiunii de la Turnberry. Plus că avea pozele căutate cu înfrigurare de agenţii de securitate, şi urma să primească obişnuitul e-mail cu amănunte de la conferinţa grupului. Şi părea rău de Mike. Până la urmă, lucrau la două ziare concurente.

Ajunse acasă odată cu lăsarea întunericului. Ardea de nerăbdare să stea de vorbă cu James. Aruncă o pizza în cuptorul cu microunde şi intră pe internet. De câteva zile, era ruptă de evenimentele din oraş. Citi ultimele ediţii ale cotidianului Daily News şi trecu în revistă câteva crime din zonele rău famate, un holdup nereuşit la o bancă, plus câteva incidente minore între populaţia de culoare şi forţele de ordine. Mai remarcă un reportaj din închisoare, cu violatorul Mario Ruggiero. Departe de a fi tipul clasic de infractor, italianul era licenţiat în fizică. Anchetatorii bănuiau că avea la activ şi alte victime în oraşul spaniol Valencia. Ana scrisese despre italian înainte de a fi capturat, şi, dintr-un motiv pe care avea să-l afle ulterior, bărbatul refuzase să vorbească la tribunal în absenţa ei.

Pentru că declaraţiile lui Mario ar fi lămurit multe aspecte neclare din dosar, judecătorul fusese nevoit să o citeze şi pe ziarista de la Daily News. De fapt, italianul citise articolul Anei şi ţinea morţiş să o vadă pe autoare în carne şi oase.

Dacă ar fi fost vorba de orice alte infracţiuni în afară de crimă sau viol, probabil s-ar fi îndrăgostit pe loc de Mario Ruggiero – brunet cu ochi albaştri, ten măsliniu, aducea puţin cu Antonio Banderas. Până la urmă, juraţii l-au găsit vinovat. Sentinţa s-a limitat la 12 ani de închisoare, din care trei deja se scurseseră. Ana spera ca bărbatul să nu fi făcut o pasiune pentru persoana ei. Asta îi lipsea, să fie hărţuită de un violator sexy!

Îşi verifică mesajele pe adresa de e-mail de la ziar: câteva spam-uri, promoţii la lenjerie intimă şi Viagra, plus o rugăminte din partea unui coleg de breaslă din Washington. Tipul îi solicita poza cu Ralph surprinsă pe dealurile din Turnberry, „la schimb cu tot ce-ţi poate oferi un tânăr jurnalist dornic de afirmare“. Mesajul îi aminti de aventura cu Mike şi de spargerile din cele două camere.

Deschise contul de e-mail cu fişiere arhivate, cu intenţia de a-şi salva din nou fotografiile pe calculator. Avu un adevărat şoc când observă că toate pozele ataşate pur şi simplu dispăruseră. Gluma proastă de la hotel se îngroşa rău de tot, începea să semene din în ce mai mult cu coşmarurile din ultimul timp. Şi sună pe James.

— Salut! Spune-mi te rog, ai primit CD-ul?

Ana chemă un taxi şi ajunse rapid în la redacţie. James părea la fel de stupefiat.

— Dacă în cazul adresei de e-mail să zicem că ar fi putut să-ţi spargă parola, cum dracu s-a rătăcit coletul? Ar fi bine să întrebi la poştă, măcar să fim siguri că e vorba de ceea ce credem amândoi. Să ne dea o explicaţie în scris.

Ana îi povesti peripeţiile de la Turnberry, inclusiv incursiunea în hotel, ca angajat al firmei Enel and Young.

— Am să vorbesc cu o sursă din FBI, îi spuse James, deşi mă tem că afacerea îl depăşeşte. Ce mai ştii de Ralph O’May?

— Nimic. Am sunat la câteva spitale din Scoţia şi la două din Londra. Senzaţia mea e că tipul a scăpat cu viaţă. Practic, avem prea puţine dovezi că a fost împuşcat în condiţiile alea. Fotografiile trimise la redacţie sunt neconcludente.

— Mda… Când scrii materialul cu Steigenberger?

— Aştept o confirmare.

În realitate, aştepta e-mail-ul de la misteriosul ei prieten. Trebuia să sosească dintr-o clipă în alta.

— Vom avea exclusivitate, ca de obicei. Hai că ne auzim mai târziu. Plec la poştă.

Îşi păstrase chitanţa de la coletul trimis din Anglia, aşa că plănui să abordeze subiectul de pe poziţii de forţă. Secretara directorului de la oficiul poştal, o tipă acră, la vreo patruzeci de ani, o întâmpină cu un rânjet fals, transmiţându-i printre dinţi că „domnul director se află într-o şedinţă“. I-ar fi plăcut să-i aranjeze puţin mutra insipidă. Se abţinu, spunându-şi că o să aibă nevoie totuşi de o întrevedere cu directorul.

Afară începu să burniţeze. Şi plăcea să meargă prin ploaie, asta o relaxa, era un antidot eficient împotriva stresului.

Se ciocni de Mike, la trecerea de pietoni. O înjurătură îi scăpă suficient de tare încât s-o audă şi amicul ei.

— Ce faci?!

— Scuză-mă, Mike. M-ai speriat.

— Te-am căutat, ai avut mobilul închis. Hai că dau o cafea.

Mike îşi ascundea greu simpatia faţă de colega de la Daily News. De cealaltă parte, Ana nutrea mai degrabă sentimente frăţeşti. Simţise că era dorită, dar prefera să păstreze distanţa.

Constatară prea târziu că nimeriseră într-un bar cam sofisticat pentru gustul lor.

— Ia spune, cu ce noutăţi te mai lauzi? atacă Mike, sorbind cafeaua cu lapte. În afară de faptul că ai microfoane şi camere video în pereţii dormitorului.

— Să ştii că ai nimerit-o. Am salvat aproape toate pozele cu Ralph pe un CD, l-am trimis prin poştă la redacţie şi a dispărut. Ce zici de chestia asta?

— Stau şi mă întreb ce dracu’ era acolo de-am reuşit să-i stârnim aşa tare.

— Greu de spus…

— Când le-ai descărcat pe calculator, ţi-a atras atenţia ceva?

—Nu. Ce-ai văzut şi tu – poliţişti, agenţi de securitate, câini, un jeep, o targă, Ralph, tufişuri, copaci…

Rememoră o parte din poze şi fu pe punctul de a scoate o exclamaţie. Îşi amintise, destul de vag, de un profil asemănător cu cel al lui Max, agentul care o verificase în hotel. Ar fi fost prea mult să-i explice lui Mike de unde îl cunoştea pe agent. Aşa că schimbă brusc subiectul.

— Ce vreau să te rog… Te pricepi la calculatoare, internet, chestii din astea. Cât de uşor e să spargi o parola de e-mail?

— Pentru un hacker adevărat, e joacă de copil. Chiar şi un tip mai afon în domeniu s-ar descurca folosind un program de spart parole. Totul e să-ţi cunoască adresa de e-mail. De ce te întrebi?

— Documentele importante le ţin pe internet. CD-ul ăla despre care-ţi vorbeam, pierdut pe undeva în drum spre New York, conţinea pozele descărcate din contul meu de e-mail. Aşa cum ştii, băieţii le-au şters de pe laptop şi din aparatul foto. Din păcate, i-am subestimat. Mi-e ciudă de mor.

— Mai mult ca sigur CD-ul tău a fost confiscat. Apropo, cu ce ocazie te-ai plimbat prin Londra?

— Am fost la un seminar pe probleme de mediu.

— Îţi baţi joc de mine. Urât din partea ta.

— Îmi pare rău, Mike. Lucrăm la ziare concurente. Întreabă-mă despre altceva.

Mike zâmbi amar.

— Când apare materialul cu Steigenberger?

Ana spera să rezolve în două, trei zile. Se despărţi de Mike cu promisiunea că o să-l ţină la curent dacă intervin noutăţi legate de poze.

La poştă, secretara se dădea cu rimel privindu-se într-o oglindă de buzunar. Şi scăpă o grimasă când o zări pe Ana.

— Cum spuneaţi că vă cheamă? o chestionă, ridicându-se cu intenţia de a-l anunţa pe director.

— Ana Mladin, reporter la Daily News.

Discuţia cu Jon Elliot fu cât se poate de rigidă. Tipul smulse chitanţa din mâna Anei şi o asigură că, dacă pachetul din Anglia trecuse oceanul, trebuia să fie pe undeva, rătăcit. Rămase să verifice şi să-i dea un răspuns în 24 de ore.

Simţi un gol în stomac şi realiză că îi era foame.

Pierduse timpul umblând după potcoave de cai morţi, aşa că îl sună pe James, scuzându-se că se simţea rău. Urma să treacă mai târziu pe la redacţie.

După ghinioanele din ultima vreme, Ana avea nevoie de o gură mare de oxigen – textul cu Grupul Steigenberger.

Şeful i-ar fi înţeles orice pas greşit, în afară de ratarea articolului care îi adusese notorietatea.

Durerea de stomac i se acutiză gândindu-se la un posibil rateu, aşa că merse în primul fast-food care-i ieşi în cale.

Ajunsă acasă, îşi turnă whisky într-un pahar de plastic. Ar fi vrut să doarmă câteva zile la rând ca să-şi revină, însă era conştientă că în starea aia ar trebui să-i mulţumească lui Dumnezeu şi pentru câteva ore de somn.

Băutura îi făcuse bine. Puse un CD cu Marc Anthony, în timp ce se uită în gol la ecranul laptopului.

Îşi aminti de primul mesaj primit de la Domnul Lucky, aşa cum îl botezase pe tipul misterios. Bărbatul avea o adresă creată special, steigenberger1954@yahoo.com.

Combinaţia îi atrase atenţia Anei. Cu siguranţă, tipul îi ştia încercările disperate de a scrie despre întrunirile anuale ale Grupului Steigenberger. Din când în când mai primea reclame spam la diverse produse sau servicii, dar acel prim mesaj al lui Lucky avea ceva deosebit. La rubrica Subiect, apărea cuvântul „CEZAR“ iar în interior avea ataşată doar o poză color, salvată cu denumirea „2GSJGSQ“. Uitându-se mai bine, Ana îl recunoscuse atunci pe Henry Kissinger, fost secretar de stat al SUA. La prima vedere, îi păruse o glumă fără sare şi piper.

Doar dacă…

Ana era pasionată din liceu de textele cifrate. Ştia câteva metode de criptare, pe care le folosise la început să se distreze în timpul orelor de chimie, schimbând bileţele de amor cu Anders, marea iubire din adolescenţă.

Una dintre cele mai cunoscute metode făcea trimitere la numele împăratului roman Cezar, care obişnuia să scrie mesaje cu ajutorul unei tehnici foarte simple de codificare. El folosea literele alfabetului latin.

Ana a presupus la acel prim mesaj că Domnul Lucky a folosit pentru criptare varianta cu cele douăzeci şi şase de litere din alfabetului englezesc, aşezate în două cercuri concentrice. Rămânea să afle de câte ori fusese rotit cercul din interior, în sensul acelor de ceasornic, ca apoi să caute fiecare literă din mesaj pe cercul din exterior şi să scrie litera corespunzătoare de pe cercul rotit. Avea doar denumirea pozei lui Henry Kissinger – 2GSJGSQ. Acel 2 din faţă ar fi putut reprezenta cheia. Prin rotirea de două ori a cercului mai mic, rezultaseră şase litere: IULIUS. La prima vedere, părea fără sens, deşi se lega de „subiectul“ CEZAR. Până la urmă, rămânea un simplu nume de împărat roman sub fotografia lui Kissinger. Să fi fost IULIUS parola pentru decriptarea unui alt text? Dar care text, pentru că mesajul era gol, conţinea doar o poză! Se bucurase pentru descoperire şi, în acelaşi timp, o cuprinsese un soi de disperare. Aparent, se găsea într-un punct mort.

Intrase pe internet în căutare de idei. La un moment dat, adormise cu capul pe birou. Două pisici scormoneau, ca în fiecare seară, prin tomberoanele din spatele blocului.

Ana tresări când un capac căzu cu zgomot pe caldarâm. Şi lipseau dopurile în urechi. Era ca şi cum ar fi încercat să doarmă în mijlocul tribunelor, în timpul unei partide de fotbal. Se uită la ceas: zece minute până la miezul nopţii. Motorul de căutare aştepta o nouă comandă.

Şi veni ideea să încerce combinaţia „criptare + fotografie“.

Câteva rezultate o lămuriră că se puteau trimite texte ascunse în interiorul unei poze, cu ajutorul programelor speciale. Să fi folosit Domnul Lucky unul dintre ele? Găsi denumirea lor: toate îi sunau ciudat, ca mărcile unor maşini de tuns iarba. Ridică telefonul şi îl trezi pe Mike, cu scuzele de rigoare: „Ştiu că-i aiurea, e miezul nopţii, dar am nevoie de trei softuri. Ţi le spun imediat… Le vreau pe un CD, please. Da, e foarte urgent“

Pentru oricine altcineva, Mike nu ar fi mişcat un pai la ora aia. Pentru Ana, se dădu peste cap şi rezolvă în timp record.

S-ar fi aşteptat măcar la o cafea drept recompensă. Ziarista de la Daily News îşi ceru mii de scuze, îl sărută pe obraz şi îi spuse că o să se revanşeze cu prima ocazie. Ardea de nerăbdare să vadă dacă îşi făcuse iluzii degeaba.

Toate programele mergeau pe acelaşi principiu: analizau o anumită poză şi îţi spuneau dacă avea un text ascuns. În caz afirmativ, după introducerea unei parole, puteai citi mesajul codificat. Ca să decriptezi fotografia aveai nevoie de  acelaşi program folosit pentru criptarea ei.

Primele două încercări echivalară cu tot atâtea eşecuri: nici un mister în buzunarele lui Henry Kissinger! Ana îşi puse toate speranţele în programul Secret Picture. Dădu click pe butonul „Încarcă poza“ şi îi apăru o iconiţă cu textul „Această fotografie conţine un mesaj secret. Introduceţi parola“. Tastă cu sufletul la gură cuvântul „IULIUS“ şi apăsă tasta „Enter“. Imediat sub poză găsi primele cuvinte din ceea ce părea a fi o relatare despre reuniunea Grupului Steigenberger. Tocmai dăduse lovitura pe prima pagină din Daily News.

Articolul-bombă avusese un impact major în urmă cu  şase ani. De atunci Domnul Lucky continua să-i trimită texte codificate, câte unul în fiecare an, schimbând de fiecare dată modalitatea de criptare a parolei.

Ana goli paharul de whisky şi se băgă în pat cu gândul la mesajul ce se lăsa aşteptat.

A doua zi, James se manifestă mai nervos ca niciodată. La un moment dat, trânti un scaun în timpul şedinţei, supărat că indivizii de la Post publicaseră în exclusivitate informaţii despre o vacanţă exotică a primarului, plătită din bani publici.

La amiază, Ana plecă spre sediul poliţiei, în căutare de noi subiecte, după ce eşuă în tentativa de a o găsi pe principala martoră într-un proces de hărţuire sexuală. Ca un făcut, poliţiştii o trimiseseră la plimbare.

Trecu rapid în revistă două accidente rutiere cu victime, o tâlhărie în plină stradă şi o tentativă de viol. Fleacuri, cu alte cuvinte.

Şi sună mobilul. Mike ştia ceva despre reacţia lui James la şedinţa de redacţie şi ar fi vrut să afle amănunte. Se simţea bine că le-o trăsese colegilor de la Daily News, cu articolul despre aventurile primarului. Ana era un pachet de nervi, aşa că-i picară prost remarcile ironice ale bărbatului. Şi închise telefonul în nas, înainte de a scăpa o înjurătură.

Luă un taxi până la redacţie şi pierdu timpul pe internet, verificându-şi contul de e-mail din cinci în cinci minute.

James era încă furios, ţipa la un tip care alesese poze neinspirate pentru pagina de politică externă. Ana se ridică de la birou şi, înainte de a închide calculatorul, făcu o ultimă încercare pe pagina de e-mail. „Yes!“.

Intră la James fără să bată la uşă şi îl rugă să păstreze un loc pe prima pagină, apoi plecă val-vârtej spre casă. Vroia să lucreze în linişte, fără privirile indiscrete ale colegilor dornici să afle de unde obţinuse informaţiile.

Cursa cu taxiul i se păru chinuitor de lungă. Răsfoi un carneţel agitată, iar la un moment dat îl rugă pe şofer să calce acceleraţia. Omul se conformă rapid şi, la fel de iute, intră cu maşina într-un Mercedes din faţă, care frânase brusc. Cei doi şoferi coborâră nervoşi, înjurându-se reciproc.

Ana aruncă zece dolari pe bancheta taximetristului, înainte de a căuta o altă maşină.

Era într-o stare de surescitare deloc plăcută. Imediat ce ajunse acasă, renunţă cu strângere de inimă la planul iniţial de a-şi deschide laptopul şi intră sub duş, potrivindu-şi apa cât mai fierbinte. Un sfert de oră mai târziu, se simţea pregătită să descifreze misterele lumii.

Sesiză că Domnul Lucky folosise adresa de e-mail steigenberger1972@yahoo.com cu acelaşi cuvânt în subiectul mesajului – CEZAR. Aşadar, trebuia să descopere parola folosind o variantă a metodei de criptare ce purta numele împăratului roman. Recunoscu uşor poza ataşată.

Fostul preşedinte al SUA, Bill Clinton, îi zâmbea electoral, cu mâna deasupra capului. Scrise pe o hârtie codul fotografiei, aşa cum fusese ea salvată de expeditor: 5HODJPF- PIB. Desenă apoi, în două cercuri concentrice, cele douăzeci şi şase de litere ale alfabetului englezesc şi repetă schema alături, rotind de cinci ori, în sens orar, cercul din interior. Citi de pe cercul mic literele corespunzătoare combinaţiei HODJPFPIB aplicate cercului mare. Nici o brânză! Rupse foaia şi încercă varianta Ovidius a criptării CEZAR, cu alfabetul scris în ordine inversă pe cercul din interior. Din nou, eşec! Existau sute, poate mii de combinaţii posibile, dar Ana spera din tot sufletul ca Domnul Lucky să nu fi folosit una care să o scoată la pensie.

„Ce-ar fi dacă aş inversa două câte două literele alfabetului?“ îşi spuse în timp ce mai rupse o foaie din carneţel. După mai bine de o oră de încercări nereuşite, intră în panică.

Era târziu, risca să amâne publicarea textului. O cafea cu lapte şi ciocolata albă o ajutară să-şi pună gândurile în ordine. Până acum se descurcase cu parolele relativ uşor. Se uită lung la tastatura calculatorului şi îi veni o idee: dacă Lucky folosise literele aşa cum apăreau ele pe laptop, respectiv QWERTYUIOPASDFGHJKLZXCVBNM? Desenă din nou cercurile concentrice şi îl roti pe cel din interior cu cinci poziţii spre dreapta.

cercul kagan

Avea acum corespondenţa literelor: ARISTOTEL. Bingo!

Asta trebuia să fie! Deschise programul Secret Picture şi încărcă poza cu Bill Clinton, introducând parola ARISTOTEL.

Textul îi apăru undeva în partea de jos, sub fotografie.

Şi sună pe James şi îi spuse că articolul va fi gata pentru ediţia de a doua zi. Şeful era prost dispus. Şi răcni în telefon să trimită materialul într-o oră. „Da, James, imediat vine. Cum să fie, mai în sânge?“

Câteodată, James devenea extrem de nesuferit, iar în momente critice Ana îi suporta cu greu istericalele. Coborî la un fast-food, unde citi mesajul lui Lucky de pe cele două foi scoase la imprimantă, în aşteptarea salatei de ton. Remarcă referirea la discursul despre epuizarea resurselor de petrol, pe care îl auzise parţial în timpul incursiunii în hotelul Turnberry. Coincidenţa îi confirmase autenticitatea informaţiilor primite.

Zece minute mai târziu, se instală comod la birou şi tastă primele cuvinte ale articolului.

Conferinţa anuală a Grupului Steigenberger, desfăşurată în perioada 15–18 mai la hotelul Turnberry din Scoţia, a reunit o sută douăzeci de personalităţi din Statele Unite, Canada şi Europa, practic elita elitelor: politicieni, oameni de afaceri, bancheri, şefi de servicii secrete, militari de rang înalt, oameni de ştiinţă şi şefi de instituţii media. Ca de obicei, măsurile de securitate au fost dintre cele mai severe, hotelul fiind păzit de zeci de poliţişti şi agenţi înarmaţi. Nimeni nu a avut acces la mai puţin de cinci kilometri de clădire, iar reporterii s-au mulţumit să privească de la distanţă toată desfăşurarea de forţe.

Trebuie să amintim că numele organizaţiei provine de la hotelul Steigenberger, din oraşul german Baden-Baden, unde a avut loc prima întrunire a grupului, în mai 1954. Ideea de a aduna spuma elitelor i-a venit în 1952 lui Joseph H. Retinger, care i-a telefonat preşedintelui SUA din acea vreme, Henry Truman, şi, împreună cu prinţul Bernhard al Olandei şi familia Rockefeller, au organizat prima conferinţă.

De-a lungul timpului, s-a întâmplat ca personalităţi din linia a doua să ajungă şefi de stat sau conducători ai unor importante organisme internaţionale, la scurt timp după ce au participat la o astfel de reuniune a grupului. Bill Clinton, spre exemplu, a fost invitat la conferinţa din 1991 în calitate de guvernator de Arkansas, iar, un an mai târziu, devenea preşedintele Statelor Unite. În 1993, Tony Blair a participat la întâlnirea anuală, pentru ca în 1994 să preia şefia Partidului Laburist, iar în 1997 să fie ales prim-ministru al Marii Britanii. Lordul George Robertson a apărut pe lista invitaţilor în 1998, cu un an înainte de a depune jurământul ca secretar general al NATO. La fel s-a întâmplat cu Romano Prodi în 1999, când a preluat preşedinţia Uniunii Europene de la Jacques Santer, un alt invitat al grupului la întrunirea din 1991. Iar exemplele pot continua. Este de notorietate faptul că grupul a militat încă de la început pentru globalizare, la conferinţele desfăşurate în cel mai strict secret definitivându-se agenda politică, economică şi militară a lumii, pentru anul ce urmează. De aici şi denumirea neoficială a Grupului Steigenberger de „guvern mondial“, un cabinet din umbră capabil să influenţeze punct cu punct deciziile luate ulterior, la întrunirile G8 ale celor mai industrializate ţări din lume.

Printre invitaţii din mass-media de anul acesta s-au numărat redactorul-şef de la Le Figaro, preşedintele de la Washington Post, editorul-şef de la Die Zeit, editorul-şef de la Time, reprezentanţi ai publicaţiilor International Herald Tribune, Financial Times, Newsweek, The Economist, Deutsche Post, ca şi ai unor posturi de televiziune. Cu toţii şi-au păstrat promisiunea de a nu divulga nimic despre discuţiile de la Turnberry. Din mediul de afaceri au participat preşedinţii de la Nokia, Unilever, DaimlerCrysler, Pepsi, Microsoft, BP, Shell, Fulton Petroleum, Sax Oil şi de la alte câteva puternice companii multinaţionale.

Finanţele au fost reprezentate de şefii Băncii Mondiale şi ai Băncii Centrale Europene, ca şi ai altor importante bănci din SUA şi UE. Nu au lipsit ambasadorul Statelor Unite la ONU, directorul Consiliului Economic Naţional al SUA, doi înalţi funcţionari ai Pentagonului, foşti şi actuali secretari de stat ai SUA, parlamentari europeni, congresmeni americani, oficiali CIA şi ai unor servicii secrete europene, comisari ai Comisiei Europene, personalităţi din domeniul ştiinţei.

Participanţii la conferinţa de la Turnberry au estimat, cu aproximaţie, totalul rezervelor mondiale de petrol la circa un triliard de barili. După calculele reprezentanţilor „cartelului petrolului“, planeta consumă în prezent circa un miliard de barili la fiecare 11,5 zile, ceea ce înseamnă că rezervele de petrol sunt pe sfârşite. Cei prezenţi au căzut de acord să ascundă publicului acest fapt, pentru a nu lovi companiile petroliere şi pentru a evita un eventual colaps economic global. Un bancher european a estimat că Rusia ar putea devaloriza dolarul dacă îşi va trece toate rezervele în euro, forţând astfel băncile internaţionale să rebalanseze schimbul în favoarea euro. Păstrând discreţia impusă asupra subiectului, participanţii au stabilit să continue tendinţa mondială de a obliga naţiunile sărace să-şi exporte resursele naturale, forţând totodată respectivele state să devină consumatoare de bunuri de larg consum occidentale.

Un fost disident sovietic emigrat în Israel a susţinut că soluţia la alianţa Rusia–China–Iran, apărută ca o replică la unilateralismul american (şi concretizată, printre altele, în conducta de petrol din Siberia în China – ieşită de sub influenţa cartelului petrolului anglo-american), ar putea fi întărirea alianţei SUA-Israel-Turcia şi cooptarea ultimelor două ţări în Uniunea Europeană.

De la o asemenea întrunire nu puteau lipsi discuţiile despre situaţia din Orientul Mijlociu şi încercările de armonizare a divergenţelor dintre americani şi europeni pe tema războiului din Irak. Vorbitorii le-au amintit participanţilor că, în ciuda neînţelegerilor pe anumite aspecte, Statele Unite şi Europa Occidentală sunt  aliaţi tradiţionali, deci se impune o reconciliere în vederea reconstrucţiei Irakului cu avantaje de ambele părţi, ca şi stoparea discutării în public a eventualelor diferenţe de opinii. Problema Iranului a stârnit vii controverse, date fiind interesele economice ale ţărilor europene şi a Rusiei. O intervenţie armată solicitată de Statele Unite nu a fost exclusă, pe viitor.

S-a luat în calcul nominalizarea unui socialist francez în poziţia de preşedinte al Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), care să dirijeze cu succes sistemul actual al comerţului global împotriva tendinţelor protecţioniste, manifestate de sentimente antiglobalizare din ţări bogate ca Franţa şi Germania.

Pe aceeaşi linie, cineva a amintit că statele din Lumea a Treia au solicitat OMC să taie subvenţiile acordate fermierilor din ţările bogate ale UE şi din SUA.

S-a discutat şi problema conflictului comercial cu China, ţară exportatoare pe piaţa occidentală de imense cantităţi de bunuri ieftine, vândute la preţ de dumping. Un reprezentant al companiei Sax Oil a lăsat să se înţeleagă faptul că relaţia cu China ar putea fi îmbunătăţită la masa tratativelor, dacă se ţine cont că chinezii importă 40% din necesarul de petrol.

Doi reprezentanţi ai Franţei au reluat problema Orientului Mijlociu şi a continuării războiului de către americani, prin eventuala atacare a altor ţări aflate pe „Axa răului“. S-a ridicat întrebarea dacă nu cumva conflictul ar putea să degenereze de la arme convenţionale la cele nucleare, date fiind ultimele declaraţii ale preşedintelui iranian. Un invitat din Olanda a remarcat la reuniune că, în mod paradoxal, terorismul s-a întărit considerabil în ultimii ani, chiar pe fondul războiului global declanşat de Statele Unite.

S-a mai discutat despre testele Indiei cu rachete balistice, despre creşterea rolului organizaţiilor nonguvernamentale şi despre disputa dintre Indonezia şi Malaezia asupra unei regiuni bogate în resurse petroliere din Marea Sulawesi. De subliniat că trei dintre participanţii americani la conferinţa de anul acesta a Grupului Steigenberger au încălcat o lege denumită Logan Act, prin care oficialilor guvernamentali li se interzice să participe la întruniri secrete cu cetăţeni particulari, pentru a discuta şi a promova politici publice (…).

 Ana aminti în finalul articolului despre incidentul de la Turnberry, cu împuşcarea lui Ralph, fără să precizeze ceva despre aventura ei în calitate de angajat al companiei Enel and Young sau despre dispariţia misterioasă a pozelor. Ţinea să respecte înţelegerea cu Michael. În legătură cu fotografiile, avea puţine dovezi că cineva îi spărsese camera de hotel, îi ştersese mesajele de e-mail sau îi furase CD-ul trimis prin poştă. Cel puţin pe moment, trebuia să se mulţumească doar cu filmul împuşcării scoţianului. Ştia că Domnul Lucky îi furnizase informaţii curate. În acelaşi timp, era conştientă că bărbatul selectase cu grijă subiectele şi că multe din cele discutate la conferinţa de la Turnberry rămâneau cu ştampila Top Secret. Realizase mai demult faptul că Lucky preferase contactul cu opinia publică prin intermediul ei, furnizând exact cantitatea de informaţii care să nu lezeze interesele grupului şi, în acelaşi timp, să-i ţină departe pe curioşi. Anei îi era dificil totuşi să renunţe la o astfel de exclusivitate, chiar dacă băieţii de la Steigenberger o foloseau doar pe post de curea de transmisie. Dacă ar fi dat bir cu fugiţii, în secunda doi s-ar fi găsit o mie de alţi ziarişti bucuroşi să-i preia din mers sarcina.

Revăzu articolul, modificându-l ici-colo, apoi îl trimise pe adresa de e-mail a lui James.

În seara aia, în loc să-şi savureze reuşita, o obseda incursiunea în hotelul Turnberry. Retrăi parcă la aceeaşi intensitate momentul critic al întâlnirii cu Max, furişarea pe holuri şi prin restaurant, slalomul printre cameriste, trasul cu urechea pe la uşi. Parcă îi părea rău că obţinuse doar atât, după tot chinul cu Michael. Meritase oare să-şi rişte pielea? Să fi fost unica ei şansă de a afla secretul din spatele întrunirilor grupului? Oricum, printr-un noroc chior scăpase cu faţa curată.

Se gândi la conferinţa de anul viitor. Avea să fie una cât se poate de banală, fără îndoială. Nu prea îi venea să se bucure, ca altădată, că a doua zi toate agenţiile de presă vor cita fragmente din articolul ei. Adormi mulţumită că măcar scăpase de coşmarurile cu agenţii înarmaţi care o fugăreau prin hotel.

Va urma

Despre Adrian ONCIU

Adrian ONCIU a scris 3 articole în Revista de suspans.

Cărţi publicate: “Cercul Kagan” (Editura RAO – 2007), „Afacerea Alzira” (Editura RAO – 2009), „Templul Negru” (Editura RAO – 2012). Ăroducător şi scenarist al show-ului de satiră politică “Atracţie Finală” (Tele M Iaşi), scenarist în cadrul show-ului “Divertis Mall şi prietenii” (Antena 1), scenarist în cadrul show-ului “Serviciul Român de Comedie” (Pro TV, Antena 1). Scenarist, împreună cu Toni Grecu, al filmului de lung metraj “S-a furat mireasa” (Media Pro Pictures, 2012). Scenarist, împreună cu Toni Grecu, al serialului TV „Spitalul de Demenţă” (trei sezoane, Pro TV). Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania - Filiala Iasi. Vicepreşedinte al Romanian Crime Writers Club.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *