Cealaltă

1

— Ioano, tu crezi în spirite, dubluri pe altă lume sau pe astă lume?

— Ce naiba vrei să zici? Ioana îl privi sictirită. Mereu vii acasă cu câte o idee dementă.

Nicu îşi aruncă hainele în dezordine prin cameră, pradă unei mari agitaţii. Ioana se pieptăna în faţa oglinzii la fel de liniştită ca de obicei, era o femeie extrem de frumoasă, blondă, cu, ochii mari, albaştri, dar care nu spuneau nimic. Părea un manechin, care printr-o minune se mişcă şi vorbeşte. Bărbatul ei nu era deloc ca ea, era urâţel, înalt, slab, foarte brun şi plin de expresivitate, părea stăpânit de un neastâmpăr continuu. Avea tot timpul ceva senzaţional de spus, de comentat, de analizat, iar calmul nevestei lui îl înnebunea.

— Ioano , eşti imposibilă! De ce naiba te-oi iubi atât de mult?

— N-ai ce face…

— Mă rog… Stai să-ţi spun! Azi, când am venit de la serviciu, te-am văzut în staţie la 336.

Femeia se întoarse spre el la fel de calmă ca şi până atunci.

— LA 336? La ce oră?

— La 3. Ce, ai uitat la ce oră ies de la muncă?

— N-aveai cum să mă vezi, la ora aia eram în clasă, cu copiii.

— Ştiu, dragă, ştiu… Aia e , că erai tu, dar nu erai tu…

Ioana îşi scutură pletele lungi şi bine pieptănate.

— Nicule, nu ştii ce vorbeşti.

— Dragă, dacă-ţi zic.

— Ce-mi zici?

— C-am văzut.

— Ce-ai văzut?

— Pe tine, dar nu erai tu.

— Aiuritule, vorbeşte clar!


Copyright © 2014, Cristina Schek

Copyright © 2014, Cristina Schek


Nicu, acum în maiou şi chiloţi, se aşeză pe marginea unui fotoliu şi-şi prinse capul în mâini.

— Era o fată blondă şi frumoasă ca tine, care arăta exact ca tine, dar nu erai tu.

— Nicule, eşti confuz… Cum ţi-ai dat seama că nu eram eu dacă arăta exact ca mine? Hai să ne culcăm. Lasă prostiile…

Ioana se băgă în pat şi se-ntinse ca o pisică, părea relaxată până-n vârful unghiilor. Nicu se enervă.

— Aşa eşti tu, placidă. Eu mor şi tu dormi.

— Ce vrei să fac? Miting? Ştii că nu-mi place agitaţia.

— Da, mă, dar nu pot să cred…

— Nicule, tu ştii să vorbeşti?

— Bineînţeles.

— Atunci, vorbeşte…

— Măi mamă, cum să-ţi spun…Tu ştii cum e staţia aia… şi azi a fost o zi de tot rahatul, aşa că… dar fata aia  avea aproape aceeaşi privire, m-a impresionat… numai hainele nu erau la fel.

Ioana îl privi uimită.

— Nicule, eşti un scump! Ţi-era dor de mine şi ţi s-a părut că mă vezi… Gata. Hai să ne culcăm!

— Dragă, eşti simplistă!

— Nicule, eşti ceva de speriat! Acum ce vrei să faci?

— Spune-mi tu, că eu nu mai ştiu.

— Eu zic să stai potolit şi, dacă o mai vezi, du-te şi întreab-o de vorbă.

— De ce? Mai bine-i fac o poză.

— Eşti prost, doar n-o să umbli toată ziua cu aparatu’ de gât, ca turiştii japonezi. Te duci, o întrebi de vorbă şi, dacă tot ţi se mai pare că seamănă cu mine, o inviţi acasă să ne compari.

— Să ştii că eşti deşteaptă. Hai să ne culcăm!

2

Trecuseră două sau trei ore pe care ceasul de pe noptieră le înregistrase calm, tic-tac-ul lui fiind acompaniat de sforăitul lui Nicu şi de răsuflarea calmă a Ioanei.

Deodată, în camera tăcută şi întunecoasă răsună un strigăt. Nicu începu să se zvârcolească bombănind înspăimântat: „Cealaltă! Cealaltă!” Ioana se trezi, aprinse lumina şi-l zgudui fără menajamente.

— Nicule, trezeşte-te, ai visat urât!

Nicu, buimac, ud leoarcă de sudoare, o privea ciudat.

— Ioano, tu eşti?

Femeia începu să râdă.

— Hai că eşti tare! Dar cine vrei să fiu?

— Cealaltă… mormăi Nicu aproape în transă. Ioana se strâmbă, întinse mâna şi luă de pe noptieră paharul cu apă pe care i-l dădu.

— Ai visat, bea şi culcă-te la loc!

Nicu bău şi-n scurt timp sforăia iar. Ioana se întinse plictisită.

— Prostul asta-mi  strică somnul, cine ştie ce i s-a părut.

3

A doua zi, foarte de dimineaţă, Nicu stătea de pază în staţia lui 336, dar necunoscuta nu apărea. Era o zi urâtă, de toamnă, şi afară era aproape întuneric. Nicu era mai agitat ca oricând, trebuia s-o vadă pe femeia aceea, trebuia să se asigure că i s-a părut şi că visul din noaptea trecută nu înseamnă nimic. Staţia era aproape în câmp, la marginea Bucureştiului, în faţa ISCMTF-ului. De jur-împrejur  plutele se clătinau ameninţătoare. Nicu încerca să se-mbărbăteze. „Sunt un bou, mă las impresionat de un coşmar… da’ oricum vreau s-o văd, trebuie să mai apară.”

Tremura şi se fâţâia de colo-acolo. Pe strada surprinzător de bine asfaltată treceau din când în când camioane pline cu mărfuri. Deşi şoseaua era umedă, camioanele mergeau foarte repede, profitând de faptul că nu erau gropi  şi nici aglomeraţie.

Nicu tresări, în faţa lui era EA… CEALATĂ… îi făcea semn s-o urmeze.

4

Nae Veselie era cel mai îndrăgit şofer de la Autobaza 5, nu se supăra niciodată şi era mereu gata să ajute. Transportul actual de fier forjat era al 20-lea din ultimele trei zile. Nimeni nu rezistase atât, dar deh!… Nae nu se supăra. Acum îl luase pe Trică cu el (Trică era un băietan de la atelier) ca să nu adoarmă şi cântau amândoi în gura mare „O, viaţa mea!” Când ajunse în apropierea ISCMTF-ului, Nae acceleră, ştia că drumul era bun.

Brusc, un bărbat îi apăru în faţă… frână  disperat. Trică era alb la faţă de frică şi rămăsese sughiţând. „O…”. Nu putu să-l evite. Coborâră din maşină îngroziţi, omul însângerat abia mai răsufla. Nae, îngrozit, se apropie de el suficient să-l audă şoptind. „Cealaltă…”

Despre Valentina MUŞAT

Valentina MUŞAT a scris 8 articole în Revista de suspans.

Valentina Muşat s-a născut în 1977 şi locuieşte în localitatea Răcari, judeţul Dâmboviţa. A urmat cursurile Facultăţii de Litere, specializarea Română-Franceză, din cadrul Universităţii Bucureşti. Este profesor de limba şi literatura română la Liceul Teoretic „Ion Ghica” din Răcari. A debutat cu proză scurtă, în 2012, în Revista de povestiri.

Print Friendly

3 Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *