Castelul blestemat (2)

Continuare din numărul trecut

2

Unii îl considerau un mare înţelept, căci un om care trăieşte într-o casă plină cu cărţi nu poate fi altfel decât înţelept. Alţii îl credeau aproape sfânt, un om al bisericii, un om al lui Dumnezeu… Pentru alţii era doar un ciudat, un singuratic care fuge de oameni, nu vizitează pe nimeni şi nici nu invită pe nimeni la el. Ba unii îl credeau chiar nebun – dus cu pluta – din cauza prea multelor cărţi citite, iar coioşii de la partid îl considerau un duşman al socialismului şi al poporului muncitor.

Fusese profesor universitar, scriitor şi redactor şef la o prestigioasă revistă de cultură. Pe urmă fusese profesor de liceu şi corespondent al ziarului local, apoi învăţător în satul R. şi i se luase dreptul la semnătură, pe urmă nu mai fusese nimic, exact ce era astăzi. Totuşi în urmă cu câţiva ani, însuşi tovarăşul Moisescu voise să-i ofere postul de bibliotecar al liceului maghiar din S.

― E un post bun care vi se potriveşte, tovarăşe, mulţi tovarăşi şi-ar dori un asemenea post şi să nu uităm totuşi că…

― Sunt profesor de limbă latină şi vreau să predau elevilor, îl întrerupse Plinius.

Sub această denumire era cunoscut în lumea universitară profesorul  Stepan Banderciuk.

― Tovarăşe Banderciuk, eu încerc să vă reabilitez, încerc să vă…

― Tu să mă reabilitezi pe mine, idiotule?! Tu, analfabet împuţit, vrei să mă reabilitezi pe mine?…

Tovarăşul Moisescu rămase stană de piatră, parcă îl paralizaseră cuvintele lui Plinius. Nu putea deschide gura, nu ştia ce să spună… Văzu negru în faţa ochilor şi duse instinctiv mâna la sertar, dar îşi aduse aminte că de vreo zece ani nu mai avea în dotare Tula-Tokarev model 33. Tovarăşii de sus consideraseră că fuseseră extirpaţi toţi bandiţii din ţară şi viaţa lor nu mai era în pericol.

― Şi de ce pizda mă-tii vrei tu să mă reabilitezi pe mine, muceo? Ţi-a trecut ţie aşa prin cap – i-a să-l reabilitez eu pe Plinius – sau ţi-au dat ordin labagiii de sus? Zi-i, futu-ţi morţii mă-tii, că aici îţi crăp capul, aproape urlase Plinius, punând mână pe scrumiera masivă de pe biroul tovarăşului Moisescu.

― Tov… tov… tovarăşe… eu, eu… se sperie de-a binelea Moisescu.

― Tovarăş eşti cu cei de teapa ta, muceo! spuse Plinius şi ieşi trântind uşa după el de zdrăngăniră geamurile.

Bineînţeles că nu reuşi să ajungă nici până la gară, că un echipaj de miliţie îl transportă direct la secţia de psihiatrie a spitalului din S., de unde fu externat de abia după şase luni şi pus sub urmărirea organelor. Vreo trei-patru agenţi informatori, recrutaţi dintre lichelele localităţii, erau cu ochii pe casa de lângă cimitir în care locuia Plinius, adică profesorul Stepan Banderciuk, şi raportau tot ce mişca în jurul acesteia.


Copyright © 2013, Cristina Schek

Copyright © 2013, Cristina Schek


*

„Cimitirul e ca un preludiu din rai”, mi-am adus aminte, trecând pe lângă  cimitirul din R., de cuvintele lui Tudor Arghezi, dacă nu chiar din romanul Cimitirul Buna-Vestire. Aici era într-adevăr un rai. Un rai alb, un rai mut, un rai de leru-i ler… Cetina brazilor încărcată de omăt mângâia vârfurile crucilor de lemn şoptindu-le povestea veşniciei cu magi de nea, sau poate le colinda colinda pruncului lumit la hotarul dintre ere, care „cu moartea pre moarte călcând” ne-a izbăvit de moarte veşnică, întrucât într-o zi va avea loc învierea morţilor.  „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos şi nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă; cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată. Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.” Astfel grăit-a înţeleptul din Tars devenit Apostolul Neamurilor.

Profesorul Banderciuk arăta de parcă tocmai ar fi ieşit dintr-un mormânt, înalt şi solid cu părul vâlvoi ce-i cădea pe umeri de sub o şapcă din blană de miel, căzăcească, cu o barba apostolică încărunţită, cu genele stufoase şi cu o privire ce făcea să-ţi îngeţe sângele în vene, cu un măturoi din nuiele de mesteacăn în mână. Se opri din măturat şi mă luă în primire de cum deschisei portiţa de lemn:

― Tudom  mogyoró?[1]

― Nem tudom[2], i-am răspuns.

― Bine, hai în casă!

― Mă numesc Barbu Dragutin şi predau limba…

― Ştiu foarte bine cine eşti şi ce predai, mă întrerupse bătrânul. Dar hai intră, bem un ceai îndulcit cu miere, ştiu că nu bei alcool.

L-am privit mirat, întrebător.

― Şi mai ştiu că ai venit la mine în legătură cu povestea din nopatea Sfântului Andrei. Eşti de serviciu, nu?

― Da. Dar cum de aţi aflat totul despre mine?

― Hai, nu mă mai privi ca pe un sfânt. Ştiu şi eu ce ştie întreg satul. Dacă nu cumperi niciodată băuturi alcoolice şi nu dai pe la bufet e clar că nu bei alcool. Iar că vei fi de serviciu în noaptea de Sfântul Andrei şi că ţi-e frică de asta, mai mult ca sigur că au aflat deja şi tovarăşii de la inspectoratul şcolar judeţean. Sigur vor veni să se intereseze de asta, mai ales după ce vor afla mâine că ai trecut pe la Plinius cel Nebun, adică pe la mine.

― Credeţi că?…

― Sunt sigur de asta!

― Nu mi-e frică de noaptea Sfântului Andrei, în care voi face de serviciu…

Mă privi lung.

― Nu, şi atunci de ce ai venit la mine?…

― Ca să aflu adevărul.

― Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi.

*

― Bunicul meu era preot pravoslavnic, Ostap Banderciuk, iar tatăl meu Iarema Banderciuk, spre marea dezamăgire a bunicului, s-a însurat cu fata unui nobil papistaş, Josef Klebelsberg, şi au fugit din Galiţia peste Tisa, stabilindu-se în această localitate care pe atunci, în anul 1901, era renumită până la Liov, Buda şi Viena, datorită ocnelor sale. Aici a devenit preot greco-catolic, aici a trăit şi a construit această casă. Pe atunci cred că o casă cu patru camere şi pivniţă era o locuinţă de lux. Aici m-am născut şi eu în 1921, douăzeci de ani nu au avut copii, au crezut că este un blestem, dar după ce m-am născut, am făcut atâtea năzbâtii, încât maică-mea spunea că mai bine era un blestem şi nu ar fi avut un asemenea nichipercea, zâmbi Plinius.

― Şi întâmplarea cu slujnica Darka?…

― Darka nu era slujnică, era fată unui leah[3] de neam.

― Eu aşa am auzit, că Darka a fost o slujnică tânără, pe care a sugrumat-o un nobil ungur, un grof, în noaptea de sfântul Andrei în salonul castelului, într-o noapte de joi spre vineri şi de atunci ori de câte ori noaptea de sfântul Andrei pică vineri, 13 decembrie, după stilul vechi, Darka iese din mormânt şi cere un suflet pentru viaţa ei curmată înainte de soroc. De fiecare dată ucide pe cineva din castel.

― S-a întâmplat exact în 1901, anul în care părinţii mei au venit în acest sat. Un nobil leah maghiarizat, pan Adam Szukala, venea foarte des la castel cu treburi de negoţ. Avea un fiu, Lukasz, şi o fată, Darka, pe care a botezat-o după numele nevestei sale de naţionalitate croată. La castel deseori venea şi un pictor, se pare că era tot leah şi el, deoarece numele lui era Andrzej. Ei bine, pictorul s-a îndrăgostit lulea de Darka, mai există şi acum pe peretele uneia din camerele de la subsolul castelului portretul ei. Dacă-l rogi pe Bartal, omul de serviciu, o să ţi-l arate; tatăl său a crescut la castel, de aceea cunoaşte mai bine ca mine toată istoria, dar tace de frică şi nu face rău. Ce nu făcea bietul Andrzej ca să intre în graţiile frumoasei Darka… Dar fetei îi căzu cu tronc un al flăcău, Antal, fiul lui Imre Kurukz, proprietar de ocnă. Andrzej era bun prieten cu Antal, se aveau ca fraţii, de aceea Andrzej şi locuia la castel, dar nimeni nu bănuia că era vârcolac. Şi astfel, în noaptea de Sfântul Andrei, care, în anul 1901, a picat în noaptea de joi spre vineri, pe 13 decembrie, Andrzej se pare că era pravoslavnic şi sărbătorea după calendarul vechi slav-ortodox. S-a ţinut la castel un ospăţ în cinstea sărbătoritului, la care a fost invitată şi familia lui pan Adam Szukala. Noaptea, tinerii au ieşit să se plimbe cu bărcile pe lac, unde urma să fie aprins un foc mare pentru alungarea spiritelor rele, iar Darka s-a aşezat în barca lui Antal, ceea ce l-a înfuriat foarte tare pe Andrzej şi, după ce s-au întors la castel, se pare că focul nu a fost în stare să alunge spiritele rele, căci acesta s-a prefăcut în lup şi i-a sfăşiat pe cei doi. Dar Lucasz a sărit cu un cuţit de argint şi a răpus lupul-vârcolac, însă a pierit şi el în acea încăierare. Atunci mama lui Darka a blestemat castelul ca în fiecare noapte de Sfântul Andrei să fie jertfită o viaţă spre pomenirea copiilor săi. Tinerii au fost înmormântaţi în capela familiei Kurukz, în afară de pictorul Andrzaj, care a fost înmormântat pe malul lacului, slujba de înmormântare atât a celor trei, cât şi a lui Andrzej fiind oficiată de către tatăl meu; preotul papistaş se pare că nu voia să oficieze deoarece a fost de negăsit aproape o săptămână. Era prima înmormântare oficiată de tatăl meu. Bineînţeles că nimeni nu a luat în serios blestemul mamei lui Darka până în anul 1907, când Sfântul Andrei a picat în noaptea de joi spre vineri, 13 decembrie, iar vineri dimineaţă a fost găsit spânzurat de grinda grajdului vizitiul unui notar din S. aflat în vizită la castel. Iar când, în 1912, tot în noaptea de joi spre vineri, noaptea Sfântului Andrei, un negustor austriac şi-a ucis cu trei focuri de revolver soţia, după care s-a sinucis şi el, atunci toată lumea a făcut legătura că blestemul mamei lui Darka se împlineşte numai în nopţile când Sfântul Andrei pică în între joi şi vineri. Noaptea de Sfântul Andrei a anului 1918 a întărit existenţa blestemului, prin sinuciderea unui bancher, care, după ce a pierdut la poker, cine ştie, poate întreaga-i avere… şi-a zburat creierii cu revolverul. Mai departe, în anul 1929, aveam opt ani şi o ţin foarte bine minte pe domnişoara Luiza Reimann, care locuia la Castel şi era bună prietenă cu mama; amândouă au fost învăţătoare. Luiza a murit aşa, deodată, în noaptea de Sfântul Andrei. Următoarea victimă a fost un vânător care în noaptea Sfântului Andrei, joi spre vineri, a anului 1935 s-a împuşcat inexplicabil curăţându-şi arma. Pe plutonierul de jandarmi Csabo l-am cunoscut foarte bine, mă scăpase de front la insistenţele tatălui meu, şi-a tăiat beregata cu briciul în noaptea de Sfântul Andrei a anului 1940. Pe urmă eu am plecat voluntat pe frontul întâi ucrainean. M-am întors în patruzeci şi cinci, iar în patruzeci şi şase, în noaptea de Sfântul Andrei, în salonul castelului s-a împuşcat căpitanul de grăniceri Iuri Slovenko, fostul meu camarad de arme. Cam asta e tot, despre celălalte morţi din cinzeci şi şapte încoace ai citit în arhiva ziarului „Pentru socialism”, cel puţin aşa susţine colegul tău Macovaenu.

― Şi cum puteţi explica toate acestea? l-am întrebat cu o oarecare reţinere.

― Ha-ha-ha, râse cu poftă Plinius. Cum poţi explica un blestem? Un blestem este un blestem, trebuie privit ca un blestem. Autorii de romane din secolului XIX-lea deseori scriau despre blesteme, forţe ale răului şi despre vârcolaci, crezi că Edgar Allan Poe sau Howard Phillips Lovecraft nu se inspirau din realitate?…

*

Nu mai era nici o sală profesorală, nici direcţiune, nici secretariat, nici bibliotecă şcolară; dispăruse şi holul din faţa acestor încăperi. Era doar o singură încăpere mare, care de fapt era salonul castelului. Simţeam un soi de curiozitate amestecată cu frică şi, totodată, un mare regret că m-am lăsat condus, aproape târât cu forţa, mai bine spus împins de cot, încoace de către acest bărbat ce asuda foarte tare şi îşi ştergea mereu fruntea cu o batistă în carouri. Era îmbrăcat într-un costum „sare cu piper”, cu o cămaşă de un galben ce îmi aducea aminte de borcanele cu şerbet de pe rafturile magazinului mixt şi cu o cravată roşie ca cele de pionier, cu început de chelie şi burtă, primele semne ale celei de-a doua tinereţi, care mi s-a prezentat aproape înclinânduse:

― Panduru, Ioan Panduru, profesor de chimie.

― Barbu Dragutin, predau limba şi literatura română, m-am prezentat politicos, evitând să pronunţ cuvântul profesor, deoarece consideram că de acest titlu se pot bucura doar profesorii universitari.

― Vai de mine, tovarăşu Barbu, da’ se poate să nu vă cunosc, păi sunteţi invitatul de onoare al balului. Poftiţi, poftiţi pe aici, vă rog… mă conduse, împingându-mă de cot în sus pe scări unde, între primul şi al doilea etaj, era un coridoraş la capătul căruia se afla o uşă aparent de nedeschis, cu un cap de lup în loc de clanţă. Însoţitorul meu apăsă pe botul lupului şi uşa se deschise.

― Tovarăşe Barbu, îmi spuse profesorul de chimie, decedat în urma unui infarct miocardic în timp ce era de serviciu la telefon în incinta şcolii în noaptea de Sfântul Andrei a anului 1974. Vă rog să intraţi în garderobă şi să vă alegeţi un costum corespunzător. Îmi cer scuze, dar nu arătaţi suficient de bine pentru un bal. Eu vă aştept aici.

De abia atunci mi-am dat seama că sunt îmbrăcat doar în pijamaua mea de finet albastru cu dungi negre pe care mi-a dăruit-o bunica Anna, mama tatălui meu, cu ocazia zilei mele de naştere.

Am intrat în camera plină cu dulapuri şi oglinzi, aşteptându-mă ca din moment în moment din semiîntuneric, din acel spaţiu aproape obscur, să apară o stafie, un schelet, o gheară de lup-vârcolac sau o mână de mort care să mă sugrume, după cum ar fi fost normal în asemenea situaţie, dar semiîntunericul era destul de paşnic, aproape plăcut, şi totul se termină cu bine. Dulapurile erau tictisite cu costume de epocă pentru bărbaţi, aranjate cu grijă pe umeraşe, ce-i drept, cam toate la fel: frac, pantaloni negri, vestă, cămaşă albă, papion, jos, sub fiecare umeraş, pantofi cu vârf ascuţit, lăcuiţi. Singura diferenţă între aceste lucruri era mărimea. Am început să mă schimb grăbit, dar se pare că treaba nu era chiar atât de uşoară, nu găseam măsurile potrivite. Dacă mi se potrivea fracul, nu mi se mai potriveau pantalonii sau mă strângea cămaşa. Am încercat jumătate din garderobă, dar nu mi se potrivi nimic. Am început să mă enervez; îmi venea să ies pe coridor să-i trag un şut în fund profesorului decedat în urma unui infarct miocardic şi să plec de la acest bal la care eram invitatul de onoare, dar în acel momentul pe unul dintre umeraşe am zărit ceva de genul unei etichete prinse cu un ac de gulerul fracului care se dovedi a fi o manta din catifea neagră. Pe etichetă cineva scrisese cu cerneală violetă, cu litere elegante ca mersul fecioarelor divine: „Pentru tovarăşul Barbu Dragutin”. Costumul s-a dovedit că a fost croit chiar pentru mine, îmi venea ca turnat, nu mă strângeau nici pantofii de lac găsiţi sub umeraş. Peste câteva clipe mă priveam din toate părţile în oglinzi şi mi s-a părut că arăt impecabil. Am îmbrăcat şi mantaua şi am păşit mai mândru decât Akaki Akakievici spre uşa după care mă aştepta profesorul decedat. Dar, în loc de acesta, am dat de o duduie destul de frumuşică, poate un pic cam durdulie, cu părul blond spre roşcat strâns într-un coc nu prea elegant, şi cu câţiva pistrui pe nas, ceea ce îi dădea un aer ştrengăresc. În rest era îmbrăcată cu mare grijă, într-un taior gen Coco Chanel de culoarea nisipului, nu era machiată strident şi purta nişte pantofi cu un toc nu prea înalt. Într-un cuvânt, era o femeie plăcută.

― Îmi pare rău, tovarăşul profesor Panduru a coborât pentru un moment în salon, unde m-a rugat să vă conduc şi pe dumneavoastră, tovarăşe.

― Cu cine am onoarea? am întrebat, poate doar ca să nu tac, simţind nevoia  de a spune ceva, de teama de a nu părea idiot.

― Mă scuzaţi, Elena Trifănescu, îmi întinse o mână palidă, dar cu degete bine îngrijite.

― Îmi pare bine, am răspuns aproape atingându-i vârful degetelor. De prezentat nu m-am prezentat; devreme ce eram invitatul de onoare al balului, presupuneam că mă cunoşteau toţi, ceea ce era adevărat, deorece tovarăşa Elena Trifănescu, decedată în noaptea de Sfântul Andrei a anului 1968 în condiţii neelucidate, care ridicau mari semne de întrebare, nu s-a interesat de numele meu. Da, duduia din faţa mea căzuse de la una dintre ferestrele sălii profesorale (se pare că în anul 1968 sala profesorală se afla la etaj), unde era ofiţer de serviciu în acea noapte, însă nici una dintre ferestrele nu numai ale sălii profesorale, ci ale întregii şcoli nu fusese găsită deschisă, de asemenea uşile de la intrare erau închise din interior, ea fiind singura persoană aflată în clădire.

„Cum ai murit dumneata, tovarăşa Elena Trifănescu?” era cât pe ce să o întreb, însă i-am zâmbit amabil şi am spus:

― După dumneavoastră.

Ajunşi în salon, Elena se apropie de un tip uscăţiv cu perciuni, care se asorta bine cu şoşonii ce-i purta în picioare, poate şi cu costumul negru ponosit, dar curat.

― Vă rog să faceţi cunoştinţă, se apleacă, abia vizibil, Elena. Tovarăşul învăţător Ştefan Bereghi – şi, considerându-şi misiunea îndeplinită, plecă, din nou, aplecându-se uşor.

― O ce plăcere, tovarăşe Barbu! se bucură învăţătorul uscăţiv decedat la vârsta de patruzeci şi şase de ani, în noaptea de Sfântul Andrei a anului 1963, în urma unui accident nefericit, şi îmi întinse mâna.

― Încântat de cunoştinţă, aproape am minţit, deoarece nu eram deloc încântat să fac cunoştinţă cu aceşti oameni morţi cu destui ani în urmă, şi am strâns mâna învăţătorului care mă trase aproape de el, sub un ornament greu ce atârna gata-gata să se desprindă, asemenea Sabiei lui Damocles.

― Acesta este locul cel mai bun din salon, zâmbi uscăţivul. De aici nu numai că vezi tot ce se petrece în salon, dar poţi observa intrarea şi scările, iar prin fereastra aceasta poţi să vezi dincolo.

„Dincolo unde?”, nu am mai întrebat, deoarece eram foarte preocupat de ornamentul greu care, în 1963, se desprinsese şi căzuse în capul nefericitului dascăl.

― Vă place Franz Schubert?

― Poftim? am întrebat ca un idiot.

― Am întrebat dacă vă place muzica compusă de Franz Schubert?

― Foarte mult, am dat convingător din cap, de data aceasta minţind cu mare neruşinare, deoarece habar nu aveam ce compusese ilustrul compozitor austriac, măcar atât ştiam că fusese austriac.

― Foarte bine, foarte bine, căci, iată, doctorul Karol Firtzak tocmai se îndreaptă spre pian şi toată lumea de aici, în afară de dumneavoastră, ştie că va cânta „Serenada” lui Franz Schubert. Haideţi să-l aplaudăm.

Bineînţeles că l-am aplaudat şi eu alături de ceilalţi pe renumitul pneumolog Karol Firtzak înnecat în fântâna din curtea castelului, adâncă de peste douăzeci de metri, în noaptea de Sfântul Andrei a anului 1957, iar organele de miliţie probabil nu aflaseră niciodată dacă fusese accident, crimă sau sinucidere…

― Cel de lângă pian, cel cu arma în mână, este pădurarul Şandor Hortyi, mare vânător, dar are o metehnă, tot timpul îşi curăţă arma, nu prea ştie să se bucure de viaţă, ca noi ceilalţi.

„Poate de moarte”, era cât pe ce să gândesc cu voce tare, deoarece vânătorul murise în noaptea Sfântului Andrei a anului 1935, se împuşcase inexplicabil curăţându-şi arma.

― Iar la masa de lângă geam, cei care joacă poker, cel cu mustaţă stufoasă şi fruntea lată ca a tovarăşului Stalin e căpitanul rus Iuri Slovenko, cel gras cu nasul bombat şi mustaţă răsucită e plutonierul de jandarmi Csabo, cel ce fumează pipă este bancherul Franz Peter, iar celălalt blond cu obrazul de fată e negustorul austriac Josef Braugmartner. Jucătorii de poker, de parcă ar fi auzit că tocmai îmi fuseseră prezentaţi, îşi înclinară uşor capetele, zâmbindu-mi.

― Cele două domne de la măsuţa de lângă cămin, una este Maria Braugmartner, nevasta negustorului Josef Braugmartner, iar cealaltă este domnişoara Erjika Erdeli, învăţătoare. Ei bine, iar cel din colţ este vizitiul unui mare notar din S., fire mai morocănoasă nu am văzut, nu prea îl place nimeni, poate din cauză că întotdeauna este primul invitat la bal, dar ce să-i faci, dumneata azi eşti invitatul de onoare, aşa că nu-l băga în seamă. O, dar iată că vin şi stăpânii castelului, se bucură învăţătorul uscăţiv.

Nu cred că mai era nevoie să mi-i prezinte. Cum am ridicat privirea spre scări mi-am dat seama cine coboara. Desigur, primii care coborau treptele nu puteau fi decât Darka, fiica leahului Adam Szukalo, şi cu Antal Kurukz, fiul lui Imre, proprietar de ocnă, iar în urma lor cine ar fi putut coborî dacă nu pictorul Andrzej şi Lucasz, fratele frumoasei Darka, ce semăna leit cu ea?

― Cine e acest tânăr şi ce caută aici? întrebă frumoasa Darka.

― Permiteţi-mi să vi-l prezint, răsări ca din pământ profesorul de chimie Ion Panduru. Dânsul este tovarăşul Barbu Dragutin, invitatul de onoare al balului.

― Arătaţi-ne invitaţia dumneavoastră, rânji pictorul Andrzej, sper că aveţi invitaţie, nu?

― Sigur, sigur, cred că mi-a rămas sus în pijama, am spus.

― Nu aveţi nici o invitaţie, sunt sigur că nu aveţi, spuse Antal.

― V-am spus să-l invitaţi pe celălalt. Hai, ce mai staţi? dădu poruncă frumoasa Darka.

― Şi cu dânsul ce facem? întrebă nedumerit profesorul Panduru.

― Dezbrăcaţi-l şi poate să plece.

Toţi acei oameni morţi, invitaţii la bal, săriră spre mine şi începură să-mi smulgă hainele.

*

M-am trezit inundat de transpiraţie, cu senzaţia că totul fusese aievea. Bineînţeles, am strigat în somn şi strigătul m-a trezit. Inima îmi bătea asurzitor, auzeam în urechi ecoul bătăilor ei. Cu greu mi-am venit în fire, dându-mi seama că fusese doar un vis. Un vis care mă obosise atât de tare, încât aş fi vrut să mai dorm, dar, din păcate, acele ceasului îmi arătau că peste un sfert de oră va suna pentru deşteptarea mea. L-am scutit de această corvoadă şi m-am îndreptat spre bucătărie să pun la fiert apă pentru cafea.

Nici apa rece ca gheaţa cu care m-am spălat până la brâu, nici cafeaua tare fără zahăr nu au reşit să-mi alunge senzaţia că ceea ce am visat fusese real. Atât de real, încât îmi aminteam de ochii fetei din vis, de ochii frumoasei Darka. Ochii ei, imposibil de verzi, ce aprindeau şi stingeau zeci de luminiţe asemenea unor diamante pe o stofă fină de catifea verde. Nu, nu mai zărisem niciodată o asemenea frumuseţe feminină, până şi paloarea obrazului ei avea o frumuseţe de neînchipuit, fruntea-i era tăiată de o şuviţă de păr negru ce-i cădea peste un ochi de sub pălăria de catifea de un vişiniu deschis care se asorta foarte bine cu şalul de blană bogată ca spicul zbârlit. Îl înţelegeam foarte bine pe pictorul Andrzej; când eşti îndrăgostit de o asemenea frumuseţe, eşti în stare de orice şi nu mai contează pe câţi ucizi sau sfâşii, nu mai contează nici măcar dacă trăieşti sau mori. De fapt, numai moartea te poate elibera din chinul unei asemenea iubiri.

Dar, la naiba, am devenit prea romantic, iar femeia pe care o visasem şi de care aş fi fost în stare să mă îndrăgostesc murise înainte de a se naşte părinţii mei.

Va urma


[1] Ştii ungureşte?
[2]  Nu ştiu.
[3] Polonez.

Despre Mihai Hafia TRAISTA

Mihai Hafia TRAISTA a scris 5 articole în Revista de suspans.

Scriitor, jurnalist, n. 15.06.1965, Sighetu Marmaţiei, Maramureş; Licenţiat în filologie şi jurnalism; Redactor şef al revistei literare «Mantaua lui Gogol»; Secretar de redacţie la revista scriitorilor ucraineni din România «Naş holos»; Membru al Uniunii Naţionale a Scriitorilor din Ucraina. Carti publicate: 1). Simfonia ierbii de mătase, Editura Mustang, Bucureşti, 2001 (poezii). 2). Dimineţi azurii, Editura Mustang, Bucureşti, 2004 (proză scurtă). 3). Suflet de huţul, Editura RCR Editorial, Bucureşti, 2008 (nuvele). 4). Nu da crezare ochilor tai, Editura RCR Editirial, Bucureşti, 2009 (proză umoristică). 5). Pe cărări de malin, Editura RCR Editorial, Bucuresti, 2009 (povestiri şi poveşti). 6). Puntea, Editura RCR Editorial, Bucuresti, 2010 (proza umoristică). 7) Ibovnice cu ochi de Maramures, 2011 ( teatru)

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *