Cascadorul cu fermoar

Am ales să cad o vreme cu spatele, ca să apăr hârtia de vânt, să nu-mi fie smulsă din mâini. Încă ţin foaia cu instrucţiuni, unde se spune despre avion, se schiţează întreaga situaţie. Apar atâtea detalii acolo, însă hârtia e nesemnată, iar asta mă întristează mult. O împăturesc şi o vâr în buzunar; spre final, am să îi mai arunc o privire.

Se pare că port şi astăzi aceeaşi cămaşă. Printre bulinele mov de pe ţesătură, la piept are o pată; nu-mi amintesc să mă fi murdărit data trecută, ceea ce înseamnă că, între timp, altcineva a purtat cămaşa asta.

Este cam vântos, prin faţa mea trec frânturi de nori, este deranjant. În fine, norul cel mai mare se dă la o parte şi pot vedea bine avionul în stânga, cu o spărtură. Aha, se zăresc şi cei cinci pasageri care au fost supţi afară şi acum se prăbuşesc. Cei cinci sunt menţionaţi pe hârtia din buzunarul meu.

Mă înclin puţin ca să îi abordez; din nefericire, totul se va derula extrem de repede din momentul în care voi intra în vorbă cu ei. Îmi vine să amân, să îmi fac de lucru printre nori, dar până la urmă aş ajunge iarăşi aici.

Dl. Jacome, primul care-mi apare clar, s-a legat foarte bine la şireturi înainte să cadă din avion. De obicei, oamenii trecuţi de o vârstă îşi pierd din haine când cad din aeronave, sau după o explozie; le scapă cel puţin un pantof şi îi deranjează teribil cravata. Nu-l cunosc personal pe dl. Jacome, dar, pe măsură ce mă apropii de el, încep să-l cunosc. Când ajung eu la el, după al doilea nor, când îl prind şi-l întorc cu faţa spre mine, este încă îmbrăcat impecabil.

Îi pun întrebarea cea mai banală, dacă are copii; clatină din cap că nu. Îi dau drumul şi mă aplec spre următorul pasager, cobor şi mai iute. Probabil că asta e clipa când dl. Jacome îmi observă fermoarul deschis pe spatele cămăşii, fermoarul pe unde îmi ies aripile, dar ele sunt invizibile şi nu îl deranjează pe dl. Jacome, trec prin el. Mi s-a spus despre tot soiul de senzaţii; închipuiri, foarte probabil, dl. Jacome chiar nu simte nimic când este străbătut de aripile mele.


Copyright © 2013, Cristina Schek

Copyright © 2013, Cristina Schek


Spuneam că lunec spre următorul om căzător: este dra. Amande, întâi dau de coada părului ei care flutură interesant, precum flacăra credinţei într-un templu. Dra. Amande se roagă, cu ochii închişi şi buzele ţuguiate; nu o mai deranjez, fiindcă face exact ce trebuie.

Urmează dna. Matilda, cobor la dânsa şi o întreb de copii. Dă din cap că are, însă priveşte spre avion, copiii dânsei sunt în avion, îmi pare rău, din experienţă pot să afirm cu multă încredere că acest avion se va face praf, nu am pentru ce să o salvez pe dna. Matilda, mai rău i-aş face.

Mă înclin către dl. Luso, lunec la dânsul, dl. Luso are o fată, îi fac un semn că mă voi întoarce imediat după el. Dl. Luso s-a speriat cel mai tare, mă credea jefuitorul de morminte cel mai exotic, unul care are îndrăzneala să-l buzunărească tocmai în timpul unui accident de avion, în căderea imediat următoare. Acum nu-i timp să-l liniştesc.

Închei cu Francine, dar Francine văd că încă are căştile cu muzică la urechi, nu aşteaptă absolut nimic de la viitorul ei, tot ce-şi doreşte e ca bateriile aparatului să o ţină până la capăt. Încearcă să trateze ceea ce vede dedesubtul ei ca pe un ultim videoclip Van Halen.

Eu revin şi îi culeg pe Luso şi Amande. Sunt foarte uşori ei, sufletele lor. În regulă, eu sunt un fulg, Amande este un pahar cu limonadă, iar dl. Luso trage în jos cât o pisică grasă; a omorât, prin neglijenţă, o pisică grasă. Sincer, aş mai putea duce o persoană; mă întorc şi îl iau la subraţ şi pe dl. Jacome.

Mă opintesc, iar aripile mele şuieră precum blana unui porc spinos care se luptă. Le demonstrez pasagerilor mei că pot să frânez căderea, iar ei îmi oferă priviri pline de recunoştinţă. Le este limpede că, datorită mie, cădem mai încet.

Însă eu tot mai aştept un răspuns, o confirmare a faptului că fac ceea ce trebuie. Ar fi cazul să primesc un semn.

Iată că Amande aparent încearcă să mă apuce mai bine; îşi strecoară o mână pe la aripile mele, prin buzunarul din spinarea mea, întocmai cum procedează Domnul când doreşte să intervină personal. Aştept comenzi, Amande s-ar putea să fie D-zeu. Mai aştept un pic, dar Amande nu mă manipulează în nici un fel, şi mai avem doar puţin până la sol. Îmi lipesc fruntea de capul lui Amande şi ascult. Îi este frică, în mintea ei aleargă în cercuri. Păcat, se dovedeşte că nici Amande nu-i D-zeu, Domnul lipseşte din nou.

Le cer pasagerilor mei să se ţină singuri de mine, să-mi pot scoate din buzunar hârtia în care mi s-a spus unde să intervin. Este tot nesemnată, păcat, Domnul tot nu şi-a dat acordul faţă de ceea ce aş fi putut să fac.

Pentru liniştea mea, îmi fac în gând rezumatul situaţiei din ceruri.

Serafimul continuă să transcrie, să traducă zi de zi din carneţelul celest, atât cât a mai rămas, dar Domnul a dispărut de ceva vreme, carneţelul său cu situaţii tragice este pe sfârşite, iar foile de intervenţie divină rămân nesemnate.

Oftez, iar pasagerii mei simt că mă fâstâcesc şi că, deşi am mai frânat, tot cădem vertiginos.

Trebuie să-i dau pe toţi jos de pe mine.

Încep să-i desprind cu forţa. Regret, se vor face pilaf, iar mai departe nu ştiu, la fel cum n-am habar cine mă îmbracă şi nici ce se întâmplă cu hainele mele când nu le port.

Despre Andrei GACEFF

Andrei GACEFF a scris 3 articole în Revista de suspans.

M-am nascut in Bucuresti - pe 15 septembrie 1978. Din pacate, am urmat doar scoli cu profil preponderent real. De debutat am debutat la finele lui 2006, cu "Victoria, ce bine-mi pare sa te revad", povestire aparuta intr-un almanah Helion; am publicat ulterior si altele, in alte reviste si almanahuri Helion, online in Nautilus. Am mai aparut in antologia "Dansand pe Marte si alte povestiri fantastice"; sunt membru AtelierKULT. Iar autorii carora ar trebui sa le platesc tribut sunt Rilke, Cortazar, Murakami, Cartarescu, Capote, Kafka si Sagan (Francoise).

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *