Casă pe pământ

Capitolul 1

― Şi cum funcţionează treaba asta?

Andrei stătea în faţa gropii proaspăt săpate, acoperindu-şi nasul şi gura cu o batistă. De-o parte a gropii, buldozerul se odihnea cu braţul telescopic adunat şi cupa retrasă între roţile din faţă, ca un animal obosit.

― Păi, e-o mini-staţie ecologică de epurare, zise şeful de şantier.

Individul nu purta cască de protecţie, nu era îmbrăcat în salopetă şi nu avea măcar un ecuson de identificare. Nimic nu-l recomanda drept persoana cea mai importantă de la faţa locului. Andrei ştia însă ce hram purta, avusese destule discuţii aprinse cu el. Vizita şantierul de aproape doi ani, de când începuse construcţia cartierului şi, implicit, a casei în care el şi soţia lui abia aşteptau să se mute.

― O mini-staţie ecologică de epurare, repetă domnul Sandor, şeful de şantier, când observă privirea pierdută a lui Andrei. Adică nu-i o simplă fosă septică. Nu colectează-n ea pur şi simplu tot ce curge de la baie şi bucătărie, ci procesează… materia. O decantează şi partea lichidă o elimină în pământ.

― Aha, făcu Andrei, puţin mai dumirit. Şi cum anume o decantează?

Domnul Sandor, neavând ceva mai bun de făcut, se întoarse spre el şi începu să-i explice de-a fir a păr principiul de funcţionare al mini-staţiei ecologice de epurare.

Era o zi caniculară. Şantierul se deschisese în urmă cu vreo doi ani şi se deschisese într-o zonă până atunci cultivată cu porumb, în afara oraşului, la câţiva kilometri şi, chiar dacă locul era protejat de două dealuri, vântul sufla puternic dinspre graniţa cu Ungaria, ridicând adesea în aer mici tornade de praf. Pulbere fină, pământ uscat ca iasca mărunţit şi pisat de roţile imense ale buldozerelor, camioanelor şi betonierelor care reîncepuseră de puţin timp să forfotească pe acolo.

Şantierul stătuse închis bună parte din acel an. Firmei constructoare îi fuseseră găsite unele nereguli în acte, studiile geo se spusese că nu erau chiar în ordine. Drept care, autorităţile blocaseră orice activitate. Andrei şi Carmen, nevoiţi să elibereze apartamentul tocmai vândut, se văzuseră astfel obligaţi să-şi ducă tot calabalâcul nu la noua casă, a cărei construcţie ar fi trebuit să se fi încheiat deja, conform contractului, ci într-un alt apartament, luat cu chirie şi situat în cea mai rău famată zonă a oraşului.

Asta păţiseră zeci de alte familii. Noul cartier rezidenţial, zicea reclama, urma să cuprindă nici mai mult, nici mai puţin de 350 de case tip vilă, parter plus mansardă.

Cu trei săptămâni în urmă însă, constructorul primise undă verde şi nebunia reîncepuse. Cu forţe noi. De aici şi forfota sutelor de muncitori aduşi din toate colţurile ţării, a zecilor de maşini grele şi, pe cale de consecinţă, praful de nedescris care-ţi înfunda plămânii după doar două guri de aer.

― … Cu purici, încheie domnul Sandor şi întoarse imediat ochii mijiţi în lungul viitoarei străzi. Uite-o că vine!

― Cu ce? făcu Andrei mai nedumerit ca oricând, nepăsându-i că la orizont apăruse un alt buldozer, acesta prevăzut cu o lamă pe care purta un fel de butoi uriaş şi verde.

Şeful de şantier îl privi pe sub sprâncenele stufoase, strâmbă din gură şi îşi frecă ţepii albi ai bărbii.

― Aa, păi e mai mult ca un praf, rosti el când înţelese în sfârşit la ce se referea bărbatul din faţa lui. Eu le zic purici pentru că seamănă cu puricii pe care-i dai ca mâncare peştilor. Aţi avut vreodată acvariu? Da? Ei, cam ca puricii ăia-s. Desfaci capacul mini-staţiei şi arunci înăuntru un pliculeţ de purici. Atât. Nimic mai mult. De restul se ocupă ei. Mini-staţia nu mai trebuie golită decât peste doi, trei ani. Puricii ăia papă tot ce curge pe ţeavă şi lasă-n urmă doar o zeamă care se scurge-n pământ prin tubul ăla de dren pe care-l vedeţi acolo jos.

Într-adevăr, pe fundul gropii adânci de vreo trei metri şi lungi de aproape opt se vedea un tub portocaliu de polietilenă în care instalatorii dăduseră mai multe găuri cu burghie mari. Tubul de dren, da, acela era.

Între timp, de ei se apropiase buldozerul care aducea mega-butoiul verde. Se oprise la câţiva metri depărtare.

― Cum o băgăm, şefu’? întrebă şoferul, scoţând capul pe uşă şi adresându-se domnului Sandor.

― Dă ocol pe după buldu lu’ Lotzy şi vino cu botu’ fix la capătu’ ăst-al gropii, strigă şeful de şantier, apoi se întoarse spre Andrei şi zise pe-un ton mai scăzut: Poate-ar fi mai bine să vă daţi deoparte. Începem să instalăm mini-staţia.

Andrei, ţinând în continuare batista la gură şi la nas, încuviinţă din cap şi făcu mai mulţi paşi în spate, având grijă să nu se împiedice în bucăţile de cărămidă, bolţurile, scândurile, plăcile de polistiren şi găleţile de tencuială nobilă goale pe care muncitorii le lăsaseră împrăştiate peste tot.

Îşi scoase aparatul foto din buzunar şi se pregăti să surprindă etapele coborârii în pământ şi cuplării butoiului aceluia mare şi verde. Mini-staţia ecologică de epurare, cum avea şeful de şantier o imensă plăcere să-i spună.

 

Capitolul 2

 

Praful din vară se transformase, după căderea primelor ploi ale toamnei, într-un noroi cleios, care îţi strângea cizma şi ţi-o scotea din picior atunci când încercai să păşeşti.

Iar Andrei cu cizme trebui să umble toată toamna aceea.

Casa aveau s-o primească în deplină stăpânire abia la începutul anului viitor, până atunci firma constructoare mai trebuia să execute unele lucrări (care ţineau exclusiv de exterior: aplicarea izolaţiei, a tencuielii nobile, izolarea fundaţiei etc.), însă ei erau nerăbdători să ia lucrurile în propriile mâini. Aşa încât, imediat ce văzură interiorul finalizat conform contractului – adică pereţii erau tencuiţi şi gletuiţi, iar pe jos era turnată şapa – se şi apucară de obositoarea muncă a amenajărilor.

Cumpărară întâi de toate un braţ mare de ziare locale. Erau la apartamentul închiriat, înghesuiţi între cutii nedesfăcute, piese de mobilier întoarse cu fundul în faţă, vrafuri de cărţi în toate colţurile. Carmen îşi eliberase o bucată de fotoliu, trăsese spre ea mescioara de cafea şi începuse să scaneze cu maximă atenţie paginile dedicate micii publicităţi. Cu markerul pe care-l ronţăia surescitată dintr-un capăt în timp ce citea, desena ovale în jurul anunţurilor care păreau interesante.

Căutau o echipă de muncitori pe care să o poată angaja la un cost rezonabil pe cât posibil pentru toate muncile viitoare. Ar fi fost o mare bătaie de cap – deşi ar fi fost poate mai bine pentru reuşita proiectului – să aducă muncitori specializaţi pentru fiecare fază în parte. Faianţori pentru aplicat gresia şi faianţa în băi, tencuitori pentru al doilea strat de glet şi vopsitul pereţilor, parchetari pentru instalat parchetul…

― Uite aici, cred că am găsit ceva, anunță Carmen numai un zâmbet, ridicând ziarul în aer şi scuturându-l uşor.

Găsise un anunţ care promitea exact ce le trebuia lor: „Oameni muncitori, calificaţi pe şantierele din străinătate, executăm lucrări de amenajare interioară la cele mai mici preţuri şi în termenul stabilit de comun acord cu angajatorul.”

― Asta e, spuse Andrei. Îi suni tu?

Îi sună Carmen. Stabilisă o întâlnire pe şantier. Se văzură, îi plimbară prin toată casa, le rezumără lucrările de care erau interesaţi şi primiră promisiunea că până-n seara aceea vor putea şti cât i-ar costa manopera.

Seara, Carmen sună din nou. Şeful echipei îi comunică suma. Carmen, cu telefonul la ureche, îi păru mulţumită lui Andrei, care o studia cu atenţie de pe un taburete.

― Revin cu un telefon imediat, numai să vorbesc cu soţul, încheie Carmen convorbirea, după care exact asta făcu: vorbi cu soţul.

Iar soţul se arătă la fel de mulţumit de suma cerută. Era chiar rezonabilă. Iar oamenii se angajau să termine totul până la venirea sărbătorilor de iarnă.

― Numai să se ţină de cuvânt, făcu Andrei, redevenind niţel mai serios.

Pe când se apucară ei de lucru, începură ploile. Andrei făcu nenumărate drumuri transportând cutii cu gresie, saci de adeziv, colţare, chit de rosturi, găleţi cu amorsă, alte găleţi cu vopsele pentru pereţi. Şi, de multe ori, trebui să lase maşina la mare distanţă de casă, nemaiputând înainta prin noroaie. Cobora acolo, îşi trăgea cizmele de gumă în picioare, îşi umplea braţele cu câte materiale de construcţie putea duce şi începea să le transporte, pas cu anevoios pas.

În momentele acelea, nu o singură dată se surprinse gândindu-se cu dor la zăpuşeala verii, la colbul acela care atunci îl deranja, la sudoarea care-i transforma hainele în cârpe ude, la vântul uscat al câmpiei care îl pălmuia peste faţă. Atunci, când căra cutii cu gresie şi faianţă, când abia îşi smulgea picioarele din clisa pământului, gâfâind cu ochii ieşiţi din orbite, pe Andrei îl îmbărbăta doar gândul că-n scurt timp, în doar câteva luni, el şi Carmen puteau elibera apartamentul acela păduchios ca să se mute, în sfârşit, în casa la care visaseră dintotdeauna. Casa pentru care – pe arşiţă şi vânt, prin ploaie şi frig – dăduseră amândoi tot ce putuseră da şi o văzuseră ridicându-se, la propriu, din pământ.

 

Capitolul 3

 

Mutarea se produse abia în vara următoare. Mai târziu decât ar fi sperat ei. Motivul era simplu, iar Andrei ar fi trebuit să se aştepte la asta. De când începuseră munca la casă, urmărea cu sfinţenie emisiunile din seria Grand Design. Totuşi, optimismul îl făcuse să-şi spună mereu că lor nu li se va întâmpla precum englezilor de acolo, că ei vor planifica totul mai bine. Până la urmă, trebuise să se recunoască înfrânt. Ajunseseră la fundul sacului înainte de vreme, iar lucrările propriu-zise se lungiseră mai mult decât, optimişti şi ei, anunţaseră muncitorii.

Aşa că se mutară abia în luna august a anului viitor. Cu trei luni mai târziu, în condiţiile în care lucrările nici măcar nu se terminaseră. Rămaşi fără bani, luară singura hotărâre înţeleaptă: să lase unele lucruri pe altă dată şi să se mute neîntârziat. Plata chiriei însăşi începea să fie o povară.

În noul complex rezidenţial, doar ei şi alte două familii se mutară în acel august torid. Ziua, străzile desfundate şi pline de praf erau circulate în continuare de buldo-excavatoare, de cife şi de diverşi furnizori de materiale de construcţii, iar noaptea se lăsa o linişte mormântală. Noaptea, lipsa becurilor din vârful stâlpilor de curent făcea ca întreg cartierul să se cufunde într-o beznă medievală. Aşa departe de oraş, Andrei şi Carmen puteau în sfârşit să vadă câte stele acopereau, de fapt, cerul.

Şi tot depărtarea de oraş îi făcea să audă câtă larmă împrăştia, de fapt, metropola. În întuneric, stând îmbrăţişaţi în balconul de la etaj, nu o singură dată se felicitară pentru alegerea făcută. Scăpaseră în sfârşit de bestia metropolitană, de respiraţia ei toxică şi de freamătul ei visceral asurzitor. Nu erau departe de ea, sigur, încă o puteau privi şi auzi, dar schimbarea era deja evidentă. Locul acela, aşa întunecat şi cufundat în linişte cum era, era exact locul în care simţeau că îşi vor putea creşte copiii.

În primele luni de după mutare, se simţiră ca doi musafiri lăsaţi de capul lor într-un motel. Deşi bucuroşi de atâta spaţiu, de posibilitatea de a ieşi oricând în curte, chit că aceasta, lipsindu-i gardul, cu greu putea fi numită curte, se simţeau stingheri. Mirosul de nou era dominant, iar ei se mişcau într-o geografie încă străină, într-un spaţiu pe care parcă se temeau să-l îmblânzească, să-l facă al lor. Li se părea ciudat să nu se întâlnească ore întregi, uneori chiar să nu se audă, deşi amândoi se aflau în casă, trebăluind în camere de la etaje diferite. Obişnuiţi unul cu celălalt, asta îi făcea ca noaptea, regăsindu-se în sfârşit, să doarmă strâns lipiţi, dorind parcă să recupereze lipsa de contact de peste zi.

Într-o seară, însă, cu două săptămâni înainte să vină toamna, şi ei să treacă pentru prima oară prin ceremonialul pornirii cazanului, îşi puseră în gând să gătească cele mai puternic mirositoare lucruri. „Casa asta trebuie să ne absoarbă mirosurile”, spuse Carmen. „Altă şansă nu avem să o dominăm.” Făcură cartofi prăjiţi în untură proaspătă şi o friptură de porc pe tigaie. Nimic foarte complicat – după o zi întreagă de frecat geamuri, nu mai aveau forţe pentru excese culinare – dar ceva îndeajuns de pregnant ca să lase urme. Gătiră cu geamurile închise.

A doua zi, dimineaţă, deschiseră ochii şi îşi zâmbiră unul altuia când, la etaj fiind, încă mai putură simţi mirosul de untură încinsă şi aroma de carne friptă.

 

Capitolul 4

 

Nu chemară pe nimeni în vizită, deşi ştiau că toate rudele şi cunoştinţele abia aşteptau să vadă cu ochii lor nebunia la care se înhămaseră. Nu aveau chef de tururi de onoare, de discuţii ample despre ceea ce ei încă nici nu terminaseră de făcut. Ultimul lucru pe care şi-l doreau era să dea socoteală cuiva despre alegerile lor în materie de culori, ţesături sau metodă de încălzire.

Numai că de ceea ce te temi nu scapi. Era o după-amiază de noiembrie când picară pe neanunţate Ion şi cu Geta. O clipă avură amândoi intenţia nerostită de a se preface că nu aud ciocănitul în uşă. Să-şi vadă mai departe de treburile lor, sperând că cei doi vor pleca. Nu erau oricum foarte apropiaţi şi, la drept vorbind, nici nu se simpatizau prea tare. Ştiau că băgăcioşii Brunţ nu căutau decât să-şi satisfacă o mult prea îndelung reprimată curiozitate. Şi, dacă se ivea ocazia, plăcerea de a le arunca în derizoriu realizările.

― Ştim că sunteţi înăuntru, v-am văzut pe geamul din faţă, se auzi vocea lui Ion, piţigăiată şi enervantă. Şi ştim că ne-aţi auzit.

Abia atunci îşi dădură seama că, oricum, neavând gard împrejmuitor, Ion şi Geta probabil se apropiaseră încet de casă şi îi spionaseră pe îndelete înainte să le bată la uşă.

Le deschiseră, îi lăsară să intre, îi poftiră în bucătărie şi îi serviră cu un pahar de vin. Sperau să poarte o scurtă discuţie de complezenţă, după care să se plângă de oboseală şi să-i conducă discret spre uşă. Lucrurile nu decurseră deloc aşa. Ion şi Geta erau hotărâţi să vadă tot ce era de văzut, dacă tot bătuseră „coclaurile, prin noroaie şi gropi fără fund, ca să ajungem la voi”. Îşi luară, deci, paharele în mână şi porniră singuri în inspecţia casei. Andrei şi Carmen abia se ţinură după ei.

Bineînţeles că tapetul din dormitor era cam subţirel, o să se cojească în timp, iar culoarea din holul de la etaj semăna cu mucegaiul, bine măcar că nu dăduseră cu ea şi pe tavanul din baie, că acolo chiar ar fi trecut drept mucegai. Pe de altă parte, nici gălbuiul acela nu fusese o alegerea prea inspirată. În combinaţie cu faianţa caramel crea un efect prea şters, „parcă ai intra într-o instituţie comunistă”. Dressingul era doar un moft burghez, balcoanele de la fiecare cameră erau interesante, dar absolut inutile, „o să vedeţi voi în timp, numai o să vă enervaţi că trebuie să le spălaţi”, faptul că tavanele erau din rigips nu putea constitui decât o bulină neagră, ei niciodată n-ar fi rămas cu ele, mai bine nu puneau parchet pe jos, dar tavanele le-ar fi făcut din planşeu de beton armat. La fel, nici izolaţia casei nu era suficientă. Cinci centimetri de polistiren e prea puţin, ce dacă pereţii sunt din cărămidă de treizeci şi cinci? „O să vedeţi voi…”

„O să vedeţi voi”, ăsta era refrenul pe care Ion şi Geta îl repetară obsedant. De parcă observaţiile ar fi venit din partea unor experţi sau cel puţin a unora care se loviseră deja de toate acele probleme, iar nu a unui cuplu care şi atunci, la cinci ani după căsătorie, locuia tot într-un apartament semi-decomandat de două camere, luat cu chirie.

Într-un târziu, satisfăcuţi că îşi spuseseră păsul în toate chestiunile importante, îşi manifestară intenţia de a pleca. Totuşi, înainte de asta, Ion trebuia să folosească toaleta. „Nu ştiu ce vin e ăsta, Andreiule, dar parcă nu-mi cade bine la stomac.” Se retrase degrabă în baia de la parter, aia cu cabină de duş şubredă, pe care Carmen avea s-o cureţe de calcar ani la rând, însă fără niciun succes. „O să vedeţi voi.”

Stătu acolo o jumătate de oră, nicio secundă mai puţin, de începură toţi cei trei rămaşi în bucătărie să se întrebe dacă nu păţise ceva. Când ieşi, totuşi, pe chip i se citea un amestec inedit de satisfacţie şi falsă îngrijorare.

― Andreiule, vezi că ai ceva problemă cu scurgerea, anunţă el. Numa’ să nu-mi zici că eu ţi-am înfundat buda, completă Ion şi râse dizgraţios.

Într-adevăr, când ajunse în uşa băii, Andrei văzu că vasul de toaletă era plin ochi de apă şi că o baltă destul de mare se adunase deja pe gresie. Curios, apa era perfect curată. „Probabil că nemernicul nici nu avea nevoie la toaletă”, îşi spuse el. „A vrut doar să inspecteze dulăpioarele. Iar la ce inundaţie e aici, cu siguranţă nu s-a mulţumit să tragă apa o singură dată.” Şi-l şi imagina uitându-se cum se umplea vasul de toaletă, dându-şi seama că trebuie să se fi înfundat conducta şi aşteptând să se încarce la loc bazinul ca să mai poată trage o dată apă.

Atunci, în plină vizită a celor mai nesuferiţi oameni de pe pământ, tocmai atunci mini-staţia alesese să refuleze prima oară.

 

Capitolul 5

 

Lui Andrei i se păru ciudat că abia în primăvară, când dădu căldura şi începură ploile, auziră şoareci în podul casei.

Vecinii, atâţia câţi apucaseră să se mute înainte de venirea iernii, se plânseseră deja că rozătoarele urcau pe pereţi, pe sub stratul de polistiren, şi că dădeau adevărate petreceri în pod, în special noaptea, ca să nu poată ei pune geană peste geană. Andrei socotise atunci că ei fuseseră doar norocoşi.

Dar norocul, uite, nu ţine la nesfârşit.

Într-o noapte de primăvară, aşadar, Carmen se trezi dintr-un coşmar şi auzi lipăit de lăbuţe deasupra capului. Dormitorul era la etaj, iar acolo, fiind vorba de o vilă mansardată, tavanul consta dintr-o singură placă de rigips peste care era întins un strat de vată termoizolantă. Ştiau amândoi cât de şubredă era toată treaba, dar nu avuseseră destui bani pentru a alege varianta cu tavan podit cu scânduri. Aceasta era o treabă – una dintre multele – pe care o lăsaseră pentru altă dată. În noaptea aceea, totuşi, Carmen şi-ar fi dorit să fi făcut un sacrificiu, ceva, şi să fi pus de la bun început între spaţiul din cameră şi spaţiul din pod o barieră mai serioasă decât un banal carton întărit cu ghips. Avea impresia că în orice clipă şoricelul acela îi putea cădea drept în cap.

Rămase cu ochii larg deschişi în întuneric, respirând întretăiat, sperând că zgrepţănatul acela va înceta şi ea va regăsi somnul, însă când odioasa rozătoare începu să facă exact ceea ce ştia mai bine, adică să roadă ceva (poate chiar placa de ghips-carton), Carmen cedă şi începu să-l zgâlţâie cu toată puterea pe Andrei.

― Ce-i, ce s-a întâmplat? făcu acesta somnoros.

― Avem un şoarece în pod şi încearcă să ajungă la noi, explică soţia lui, strângând plapuma sub bărbie.

― Stai liniştită, că nu ajunge el.

― De unde ştii? Cum eşti aşa sigur? Ştii ce tare urăsc vietăţile alea… Dacă-mi cade în cap, cred că mor.

Înţelegându-i frustrarea, Andrei întinse mâna, aprinse veioza de pe noptiera sa şi se dădu jos din pat. Duse un deget la buze, făcându-i lui Carmen semn să tacă, şi ciuli urechile. Chiţăitorul îşi vedea mai departe de ros în colţul tavanului. Andrei se aplecă şi luă de jos un papuc. Cu paşi mici, în vârful degetelor, se duse spre colţul cu pricina şi, dintr-o mişcare voinică, trânti cu papucul în tavan.

― Sper c-a făcut infarct, spuse şi-i trase cu ochiul lui Carmen.

― Eu sper c-a fost singur.

― Oricum, mâine o să iau nişte clei şi-o să le las ceva gustos pe un carton bine mânjit cu el.

― Aşa să faci, întări Carmen. Până atunci, hai să vedem dacă mai putem adormi. E doar ora trei.

― Imediat, spuse Andrei. Mă duc la baie, dacă tot m-am trezit.

― Şi vrei să mă laşi singură aici?

― Vino cu mine, o pofti el şi îi zâmbi cu subînţeles.

― Mnea… cred că rămân mai bine cu amicul meu rozător.

― Foarte bine, mimă Andrei gelozia. Bucuraţi-vă de clipele astea, că mâine-i vin de hac şi lui, şi la tot neamul lui.

Când se întoarse, încă somnoros, dar cu vezica goală, spuse:

― Aminteşte-mi mâine să verific şi instalaţia de apă. Cred că avem aer în conducte.

*

Partea proastă cu varianta aceea ieftină de mansardare era că nu aveau acces în pod. Aşa că, pentru a pune la dispoziţia şoriceilor meniul constând dintr-o felie gustoasă de salam şi o cantitate generoasă de clei, Andrei trebui să urce pe acoperiş. Partea bună a faptului că deţineau o casă cu mansardă locuibilă era că acoperişul avea ape line, ceea ce îi permise lui Andrei să facă echilibristică fără mari probleme, chit că el şi înălţimile nu erau cei mai buni prieteni.

Ridică două ţigle, făcu o spărtură în membrana impermeabilă de sub ele şi se blestemă că nu avusese prezenţa de spirit să ia cu el o lanternă. Dacă tot era acolo, ar fi putut să arunce o privire în pod. Poate reuşea să vadă şi de ce, atunci când vântul sufla tare dinspre sud, ceva scârţâia lemnos în dreptul dressing-ului. Aşa însă trebui să se mulţumească să aşeze cartonul-capcană pe cea mai apropiată grindă, vârând mâna în întuneric şi întinzându-se cât putea de tare.

Când fu mulţumit de rezultat, aşeză ţiglele la loc şi memoră locul unde se afla, pentru a nu pierde vremea peste o zi, când avea să vină să verifice capcana.

Înainte de a coborî cu grijă în balcon, aruncă o privire în zare.

După ultima casă, câmpul se întindea cât vedea cu ochii. Teren agricol, brazde întoarse în toamnă, ogor care începea deja să se înverzească. În câteva săptămâni, dacă vremea se ţinea bună, acolo aveau să explodeze veritabile lanuri de grâu şi porumb foşnitor. Aceleaşi lanuri care fuseseră rase fără milă pe o suprafaţă de cel puţin doi kilometri păstraţi pentru a face loc noului cartier. Andrei rămase cu ochii îndreptaţi într-acolo, vrăjit parcă de ceea ce vedea.

La un moment dat, când îşi simţi obrajii biciuiţi de o pală de vânt mirosind a pământ, îşi dădu seama că trecuseră minute bune fără ştirea lui. Îngrozit că-n acel răstimp de nesimţire ar fi putut să plonjeze sinucigaş în gol, se scutură şi coborî.

Mai lăsă trei asemenea cartoane în alte locuri de lângă casă şi în anexa cazanului.

După care verifică supapele boilerului. Deschise robinetul de aerisire, dar nici vorbă de aer în instalaţie.

Pe la cinci şi jumătate veni acasă Carmen. Parcă maşina şi se grăbi să-i pună lui Andrei în braţe o cutie de carton în care fuseseră făcute mai multe găuri.

― Varianta de siguranţă, spuse ea şi râse zglobiu, cum îi era felul.

Andrei înţelese abia când din cutie auzi un mieunat timid.

*

Îl botezară Arnold.

― Ca să extermine ameninţarea şoricească, explică amuzată Carmen.

Era un motănaş de doar câteva luni. Nu aparţinea niciunei rase, din câte îşi dădeau ei seama. Carmen îl „salvase” – aşa spuse ea – de lângă blocul unei colege de serviciu.

― Nu te-ai gândit că ar putea să fie al cuiva? o dojeni Andrei.

― Nu e-al nimănui. M-a asigurat Diana. Ce, crezi că nu m-am gândit la asta? Erau mai mulţi, i-a adus cineva într-o noapte şi i-a abandonat acolo, lângă bloc. Dia mi-a tot povestit despre ei, cum le dau vecinii de mâncare. Ceilalţi şi-au găsit deja adăpost. Numai Arnold al nostru mai rămăsese de pripas. Când i-am povestit lui Dia că avem şoareci în pod, i s-a luminat faţa. Nu-i aşa că, oricum, aveam să ne luăm o pisică? Doar acum stăm la casă. Ce casă e aia fără o pisică? Şi un căţel. Poate o să luăm şi un căţel, nu? Pe acela te las pe tine să-l alegi. Hai, te las şi să-l botezi. Atâta vreme cât n-o s-o faci la mişto, că te ştiu în stare.

Era evident că se temea ca nu cumva Andrei să se răţoiască la ea, să îi ceară să ducă pisoiul înapoi. De aceea vorbise întruna, întârziind cât de mult putu să-i dea lui cuvântul.

― Bine, Carmen, al nostru să fie, atunci, o surprinse el şi, văzându-i mirarea pe chip, îi luă obrajii în palme şi-i sărută buzele cărnoase cu patos. Eşti adorabilă când rămâi fără cuvinte, ştii?

Carmen ştia.

*

Folosind metoda lui Andrei, prinseră în primăvara aceea nu mai puţin de şapte şoricei de câmp. Arnold, însă, nu reuşi să extermine nici măcar unul. Pus în faţa unui leş turtit în cleiul de pe carton, se zbârlise, se ridicase în vârful unghiilor, ca o pisică dintr-un desen animat, şi începuse să sâsâie cu disperare.

― Lasă-l, Andrei, nu vezi că i-e teamă? zise Carmen, mai să-şi plesnească soţul.

Îl strânse pe Arnold la piept, dovedind încă o dată acel instinct matern pe care Andrei începuse să-l remarce la ea în cele mai obişnuite situaţii.

― Bâşti de aici cu şoarecele tău puturos, îl goni ea.

Arnold nu prinse în scurta şi fericita lui viaţă niciun şoricel, fie el cât de mic, dar reuşi să aducă în căminul proaspăt al soţilor Damian acel necesar aer de calm burghez pe care, inconştient, cei doi îl căutaseră dintotdeauna – mutarea la casă fusese chiar expresia acelei năzuinţe.

*

― Andrei, Andrei, Andrei!

Strigătele disperate ale lui Carmen îl speriară aşa tare, că puţin lipsi să-şi taie piciorul.

Era în curte. Primiseră primul transport de lemne pentru iarna viitoare şi Andrei, folosindu-şi pentru prima oară drujba Bosch cea nouă, scurta bucăţile care n-ar fi încăput în cazan. Dacă aparatul nu avea manetă de blocare chiar deasupra butonului de pornire, manetă pe care Andrei o acţionă mecanic atunci când lăsă brusc drujba jos, în clipa următoare s-ar fi îngrijit să oprească sângerarea de la pulpa piciorului drept în loc să dea fuga în casă şi s-o vadă pe Carmen stând în uşa băii de la parter, cu pantalonii şi chiloţii roz în vine, acoperindu-şi gura cu palmele şi uitându-se cu ochi mari la ceva anume din baie. Dacă nu ar fi fost încă sub efectul şocului provocat de strigătele ei disperate, cu siguranţă imaginea aceea ar fi stârnit din partea lui o reacţie de genul: „Aşa să-ţi tot aştepţi soţul, scumpetea mea”.

Pesemne Carmen nu era nici măcar conştientă de goliciunea sa. Deşi Andrei se afla la doi paşi de ea, tânăra continua să-i strige numele.

― Ce e, ce s-a întâmplat, scumpetea mea? întrebă Andrei, speriat de-a binelea, neştiind la ce să se aştepte, dorindu-şi să fi adus drujba cu el, chit că era una electrică şi, până să ajungă la faţa locului, ar fi ieşit din priză, iar el ar mai fi putut-o folosi, cel mult, ca pe-o bâtă.

― În veceu, în veceu, Andrei, făcu ea gâtuită de emoţie. E ceva în veceu.

Andrei îşi adună curajul şi intră în baie.

Capacul vasului de toaletă nu era coborât, aşa că se putu uita direct înăuntru. Nu văzu nimic. O clipă se gândi că, totuşi, Carmen îl lua peste picior – apoi alungă ideea. Numai lui i-ar fi trecut prin cap să facă glume de-acelea scabroase.

― Nu e nimic aici, Carmen, îi spuse, întorcându-se către ea. Vasul e gol. Perfect gol.

Ea căscă şi mai tare ochii, şi atunci Andrei înţelese.

― Nici nu m-am aşezat bine, explică ea după zece minute, timp în care apucase să se îmbrace şi să se aşeze la masa din bucătărie. M-am aşezat şi atunci am simţit că ceva se mişcă sub mine. Doamne, ce senzaţie? Am crezut că mi se pare. M-am ridicat şi m-am uitat înăuntru. Apa se mişca. Apa, Andrei. Aproape că bolborosea, ca atunci când fierbe. Urca şi cobora. Şi-atunci, înainte să coboare de tot, să dispară complet din vas, mi s-a părut că văd ceva pe porţelanul de pe fund.

Andrei stătea de cealaltă parte a mesei. O ţinea de mâini şi o asculta cu toată atenţia.

― Ce să fi fost? zise el.

― Nu ştiu, n-am văzut-o decât o fracţiune de secundă. Era ceva negru, parcă. Lucios, ca abanosul bine lustruit. Şi când a fugit, când a dispărut, a luat şi apa cu ea. Parcă ar fi absorbit-o. Am auzit un vup! şi apoi un gâlgâit şi apoi… apoi te-am strigat, Andrei. Am ieşit cu spatele din baie şi te-am strigat.

Andrei ştia că soţia lui nu era câtuşi de puţin slabă de înger, nu o putea bănui că se speriase din te miri ce. Şi asta îl îngrijora cel mai tare. Ar fi fost mult mai uşor să-i spună că-şi imaginase totul, că nu fusese de fapt nimic, să stea liniştită, totul era normal.

― Crezi că e posibil să fi fost un şarpe? întrebă ea.

― Nu ştiu, sincer nu ştiu. Dar, până aflăm, propun să nu ne panicăm. Trebuie să existe o explicaţie. Iar dacă e într-adevăr vorba despre un şarpe sau ceva care a intrat în conducta de scurgere, sigur există o soluţie. Până atunci, deşi sună aiurea şi o să fie ciudat, propun să folosim pentru nevoile fiziologice bideul de la etaj.

Carmen păru să cumpănească spusele lui Andrei. Într-un final, conchise:

― Da, de acord. Şi lăsăm jos capacele de la veceu, iar tu le vei lega de vas cât vei putea de bine.

― S-a făcut!

Andrei o strânse de mâini şi schiţă un zâmbet. Carmen strânse şi ea. Încercă să surâdă, la rându-i, şi când descoperi că nu era totuşi atât de greu, zâmbi cu mai multă convingere.

Împreună rezolvaseră întotdeauna toate problemele. Aveau să-i dea de cap şi acesteia, era sigură.

 

Capitolul 6

― Aici totul arată bine, spuse vidanjorul când termină treaba şi tubul cel gros pe care îl folosise ca să golească fosa septică era bine legat înapoia maşinii mari cu care venise, ca un elefant care îşi aşezase trompa pe lângă corp.

Era pentru a doua oară în mai puţin de un an când trebuiseră să cheme vidanja. Andrei îşi amintea că dirigintele de şantier îl asigurase, mândru foc de mini-staţia lui ecologică de epurare, că nu vor trebui să facă asta decât o dată la doi sau chiar la trei ani. „Prostii, aiureli ca multe altele câte ne-a îndrugat omul ăla. Ar fi trebuit să-mi dau seama”, gândi Andrei acum, uitându-se mirat la „domnul Ghiţă”, cum se recomandase vidanjorul în iarnă, cu ocazia primei lor întâlniri.

― Cum vine asta? Cum să arate bine? V-am spus ce s-a întâmplat…

― Io ştiu, domnu’ meu, da’ io vă zic că aicia totu’ arată bine. Nu văd să fie depuneri prea multe, tubu’ de dren nu-i înfundat, decantarea se face aşa cum trebe… Deci totu’ arată bine. Şi io ştiu ce spui matale, c-am egzperienţă în domeniu.

„Nu mă îndoiesc de asta”, gândi Andrei răutăcios.

― Şi cum vă explicaţi sunetele alea şi apa care a dispărut pur şi simplu din vasul de WC?

― Ştiu io… Ştiu io cum s-or făcut instalaţiile sanitare la casele astea?! Nu mai găseşti un meşter ca lumea în ziua de azi. Toţi vor bani, bani şi numa’ bani, da’ nu-s în stare să-ţi monteze ca lumea un calorifer. Mie-mi spui matale, că io-s păţit! Am ajuns să-mi repar singur orice.

― Dar am fost aici când au tras tuburile, când au făcut cuplajele!

― Şi ce dacă, te pricepi matale la d-astea? Ăia îţi puteau trage ţava de apă caldă la robinetu’ de apă rece chiar sub nasu’ matale şi mata nu ţ-ai fi dat sama.

„Asta aşa-i”, gândi Andrei, dar preferă să nu-şi recunoască ignoranţa.

― Oricum, dacă era vreun bai cu instalaţia trebuia să ştim deja, nu să ni se întâmple asta după aproape un an, nu?

― Nooo! făcu domnul Ghiţă. O casă se aşează, are o perioadă de acomodare. La început toate pot merge brici, da’ numa’ după un timp ies la iveală viciile ascunse…

„Asta aşa-i!”, gândi Andrei pentru a doua oară şi aproape îl pufni râsul. Domnul Ghiţă, cu toată alura lui de cercopitec, îi dădea lecţie după lecţie.

― N-ai auzit matale pereţii pocnind noaptea? N-ai auzit grinzile acoperişului trosnind? N-ai găsit în baie una sau mai multe plăci de faianţă crăpate? Ei, vezi? spuse vidanjorul, deşi Andrei nu aprobase în niciun fel, chit că ar fi avut toate motivele s-o facă. Vezi ’mneata? Casa se aşează. Şi o să se mai aşeze încă v’o cinci ani de-acu’ înainte. Iar cu fosa asta ai mai avut o dată probleme, nu? Sigur, dară n-am venit io cu o zi înainte de Crăciun să ţ-o vidanjez? Ei, îţi spui io că, deşi acum totu’ arată bine, o s-ai mult de furcă din cauza ei. Sigur nu-i montată bine.

Andrei vru atunci să-l întrerupă, să-i spună că nu-i posibil, că fusese de faţă când o montaseră, că făcuse chiar şi poze, dar se răzgândi. Vidanjorul îi demonstrase deja de prea multe ori că nu ştia despre ce vorbea.

― Modelele astea de fose-s noi, îs ceva avansat…

― Da, sunt de fapt mini-staţii ecologice de epurare, recuperă Andrei din punctele pierdute.

― Aşa, aşa! Mini-fose d-astea. Nu m-ar mira ca tontălăii s-o fi cuplat aiurea. Şi partea mai nasoală-i că nu ştiu dac-o să găseşti matale pe cineva priceput ca s-o verifice. Peste doi-trei ani, poate. Da’ acuma, mai greu.

― În concluzie, spuneţi c-ar trebui să mă resemnez cu gândul că vom face o tradiţie din întâlnirile astea?

― Io nu m-aş supăra, zise omul şi trase scârbos din ochi.

Andrei ştia prea bine că domnul Ghiţă nu se gândea deloc la banii pe care i-ar stoarce de la ei în felul ăsta. Văzuse bine cum se uitase jigodia la Carmen şi în iarnă, dar şi acum. Dacă nu era convins că vor mai avea nevoie de serviciile lui, i-ar fi sărit la beregată chiar atunci şi acolo.

― Da, bine. Mai vedem noi, spuse Andrei pe cel mai serios ton, dându-i de înţeles vidanjorului că discuţia luase sfârşit.

Îl plăti şi omul plecă. Nu înainte însă de-a mai arunca o privire spre casă, spre un geam anume, unde Andrei, întorcându-se să intre, o văzu pe Carmen stând speriată, cu mâinile împreunate sub sâni.

*

― Musai să ne racordăm la canalizarea străzii, spuse Carmen după o lungă tăcere.

Erau în pat. Stinseseră televizorul de cel puţin un sfert de oră şi de atunci niciunul nu scosese o vorbă.

― Da, de acord. Numai că, unu, canalizarea, deşi există, nu duce nicăieri. Staţia de epurare centrală nu a fost încă instalată, ştii bine. Şi, doi, de unde să scoatem noi o mie de euro pentru racordare? Plus manopera şi materialele necesare.

― Nu mă interesează. Imediat ce se dă drumul la staţia aia de epurare, mergem la firmă şi facem contract pentru a fi racordaţi.

Dacă nu s-ar fi ştiut de atâta vreme, Andrei s-ar fi străduit să-i explice că asta era o cheltuială de-a dreptul inutilă, întrucât drenul mini-staţiei lor era garantat pentru zece ani şi, chiar dacă informaţia era îndoielnică, întrucât o primiseră de la acelaşi diriginte de şantier, măcar cinci ani chiar nu avea rost să investească în racordarea la sistemul centralizat de canalizare. Discuţia s-ar fi prelungit, atunci, ea acuzându-l că pune un preţ aşa meschin (1000 de euro) pe liniştea ei, la care el ar fi încercat să se disculpe, spunând că nu era vorba de asta, dar erau şi aşa în datorii până peste cap, de ce nu înţelege şi ea o dată? Asta – exprimarea asta şi, mai ales, tonul vocii sale – ar fi făcut-o pe Carmen să sară ca arsă. Şi de acolo discuţia s-ar fi îndepărtat de la subiect, ar fi căpătat amploare cosmică, atrăgând gravitaţional toate argumentele pe care memoria făcea greşeala de a le păstra în raza de acţiune a epicentrului uraganului numit, în cazul de faţă, Carmen. În felul acesta, ar fi trecut aproape toată noaptea, cum mai trecuseră multe altele în primii ani ai relaţiei lor. Partea bună era că acel tip de logică a disputei se încheia inevitabil într-o împăcare pasională, de-un lubric carnal pe care îl egalau doar partidele de amor în care se lansau când se reîntâlneau după o despărţire mai lungă de douăzeci şi patru de ore.

Deşi renunţa cu părere de rău la o aşa plăcută reconciliere, Andrei era prea obosit după ziua aceea plină de emoţii şi nervi întinşi la maximum pentru a suporta lungile ore tensionate care ar fi precedat-o. Plus că ştia că, dacă aveau puţin noroc, nimic ciudat nu avea să se mai întâmple în apropierea băilor în următoarele luni şi Carmen va uita nevoia, pe care acum o simţea atât de presantă, de a investi într-un lucru, în definitiv, inutil.

― Bine, iubito, de îndată ce aflăm că s-a pornit staţia centrală o să mă duc personal la firmă ca să-i anunţ că vrem să ne racordăm. Hai să ne culcăm acum. Sunt frânt.

*

În noaptea aceea, Andrei se trezi simţind că, dacă nu merge să-şi golească vezica atunci, aceasta va exploda, şi el va muri cu toate organele din abdomen plutind în saramura propriei urine.

Nu se luminase încă de zi. Bâjbâi pe întuneric, străbătând dormitorul şi holul, şi aprinse lumina în baie doar după ce se convinse că uşa dormitorului era bine închisă. Carmen dormea tun, sforăia chiar, dar el nu voia să rişte nimic.

Norocul lui fu că, înainte să se întoarcă spre vasul de veceu, închise bine şi uşa băii. Deşi ceea ce îi ieşi din gură fu mai mult un icnet decât un strigăt, şi probabil că oricum nu ar fi trezit-o pe Carmen, Andrei se bucură că făcuse asta.

În acelaşi timp, pentru o bună perioadă din acea noapte înainte, bucuria aceea măruntă fu ultima de care mai avu parte Andrei.

Capacul toaletei era ridicat. Colacul şi partea din faţă a vasului de WC erau mânjite cu o substanţă mucilaginoasă, evident vâscoasă, maronie. În lumina becurilor de deasupra chiuvetei, flegma aceea lucea. O dâră lată din aceeaşi substanţă forma o buclă pe gresie, ca un circuit de Formula 1.

Orice ar fi fost, ceea ce ieşise din toaletă, nu zăbovise. Dăduse o raită scurtă prin baia de la etajul casei soţilor Damian şi plecase înapoi de unde venise.

 

Capitolul 7

 

A doua zi, lui Andrei nu-i fu greu să mimeze o indispoziţie. Carmen se arătă îngrijorată („instinctul matern”, îşi spuse el din nou), îi făcu un ceai de muşeţel cu lămâie şi miere, îi lăsă pe noptieră două pastile de paracetamol, pentru dimineaţă şi după-amiază, „pe aia de seară ţi-o dau eu, cu mâna mea”, spuse ea cu subînţeles, îi mai pregăti şi două felii de pâine prăjită, pe care le frecă bine cu usturoi şi le unse cu un strat zgârcit de untură („să nu exagerăm, ştii cât ţi-a ieşit colesterolul la ultimul control”), îl sfătui ca, pe cât posibil, să rămână în pat, să se uite la televizor sau să citească o carte, tot se plângea el că nu are timp de citit, că, de când s-au mutat la casă, întotdeauna se găseşte altceva de făcut, îl sărută afectuos pe frunte şi plecă. Andrei ştia că o aştepta o urgenţă la serviciu şi că pentru nimic în lume nu ar fi putut întârzia. Pe asta şi mizase.

Sigur că noaptea trecută, după ce făcuse acea neliniştitoare descoperire, nu pierduse vremea, încuiase bine uşa de la baie, scosese o cârpă din dulapul de sub chiuvetă şi curăţase sârguincios şi cu mişcări încete, pentru a nu face gălăgie, toată acea mucozitate maronie, până la ultima picătură. Dacă soţia lui ar fi fost o persoană delăsătoare şi n-ar fi urmărit să fie curăţenie în casă cu o pasiune aproape maniacală, luciul exemplar al gresiei din baie ar fi alarmat-o. Aşa însă, când intrase acolo pentru a se pregăti de o nouă zi, nu i se păru nimic nelalocul lui.

Pentru o clipă, după ce ea intrase în baie, Andrei stătuse cu inima cât un purice, strângând din dinţi. Cine îl putea asigura că fiinţa aceea băloasă nu se hotărâse să mai facă un scurt tur al băii după ce el încheiase de curăţat şi se reîntorsese, speriat şi lac de sudoare, în pat? Totul decursese normal, însă, atât de normal cât se putea în condiţiile date.

Căci, după ce isprăvise de curăţat, Andrei trebuise să lege la loc capacul de veceu, să înfăşoare bandă adezivă de zugrav pe acesta şi pe vasul pe care îl deservea. Bucăţile de bandă ruptă le strânsese, le făcuse ghem şi le aruncase afară, pe geam, cu gândul că a doua zi va merge să le recupereze. Nu putea totuşi să rişte ca soţia lui să le vadă în coşul de gunoi.

Nu-şi dădea bine seama de ce simţea nevoia să tăinuiască grozăvia aceea. Ca să o protejeze? Ca să nu-i sporească teama deja iscată de întâmplarea cu apa din closet? Da, cel mai probabil asta era explicaţia. Cea care se impusese prima, determinându-i cursul acţiunii. Căci, dacă şi-ar fi luat un scurt răgaz de gândire, şi-ar fi dat seama că, la cum era Carmen, la ce fire avea, ar fi preferat să i se spună ce se întâmpla, oricât de oribile erau lucrurile. Îi spusese nu o singură dată că e de preferat să discute despre orice, să-şi spună toate lucrurile care îi deranjau, pentru ca astfel să se sfătuiască, să ia o decizie împreună („două capete sunt întotdeauna mai bune decât unul”, zisese şi Andrei, într-o dispoziţie glumeaţă, îi trăsese cu ochiul ghiduş, dând o tentă sexuală vorbelor ei), decât să ţii totul în tine şi să te întrebi apoi de unde vine înstrăinarea, distanţarea şi, în cele din urmă, răcirea relaţiei.

„Nu-i bai”, gândi Andrei acum, „o să-i spun diseară, după ce verific ceva şi voi şti nişte lucruri în plus.”

― Să ai o zi bună! îi ură el din pat.

― Mersi. Şi tu. Şi să ai grijă de Arnold, răspunse ea, după care Andrei auzi uşa de la intrare închizându-se şi apoi maşina lor pornind.

Pisoiul Arnold, ca la un semn, veni în dormitor şi urcă pe plapumă, plăcându-i moliciunea ei, înţepând-o cu ghearele şi, în acelaşi timp, începând să toarcă molcom. Se cuibări apoi, semeţ, impertinent, pe creştetul capului lui Andrei.

În casa tăcută, torsul pisicii rămase singurul sunet.

*

Într-un cartier abia de curând terminat, în primii doi-trei ani puţini proprietari se mută. Andrei şi Carmen fuseseră o excepţie. Ei şi alte cel mult cinci familii aflate pe străzi diferite. Adesea, oamenii cu dare de mână cumpărau vilele ca investiţie, ca umbrelă pentru vreme rea, iar Andrei era convins că multe dintre casele învecinate vor rămâne neocupate mult timp de atunci încolo. Acum, că iarna trecuse şi vremea primăvăratică permitea munca la exterior, câteva echipe de muncitori începuseră să monteze cofraje pentru trotuare şi elevaţiile viitoarelor terase. Nu peste mult timp trebuiau să se gândească şi ei la cum să-şi împrejmuiască proprietatea. Deşi la interior nu prea aveau ce să mai facă, eventual să mobileze camerele, dar asta putea să aştepte, mobila de la vechiul apartament le era suficientă pe moment, la exterior lucrurile arătau deplorabil. Şi degeaba ai casă mare şi frumoasă dacă, pentru a ajunge la ea, trebuie să străbaţi un ţinut pustiit, numai noroaie şi grămezi de molozuri. Noroc totuşi că dezvoltatorul se îngrijise să le toarne beton pe drumul de acces… Andrei nici nu mai voia să-şi amintească chinul prin care trecuse când trebuia să aprovizioneze cu materiale echipa de finisori şi pentru asta avea de parcurs acel kilometru bun de drum desfundat, plin de gropi şi capcane (cuie, scânduri, găleţi, te miri ce), care despărţea casa lor de şoseaua naţională.

„Atâtea de făcut şi Carmen vrea să investim în racordarea la canalizarea centrală”, îşi spuse el, înţelegând astfel un alt motiv pentru care alesese să se convingă singur de unele lucruri înainte de-a o informa pe Carmen de gravitatea situaţiei. „Poate că, până la urmă, situaţia nici nu e chiar aşa gravă”, încercă el să se amăgească.

Dacă n-ar fi fost un aşa mare pasionat de literatura şi filmul macabru, poate că încercarea aceea ar fi avut sorţi de izbândă. Aşa însă, cu mintea plină de zeci şi sute de imagini cu monştri infernali, obişnuit cu raţiunea oribilă a unei intrigi horror, situaţia în care se afla cu greu o putea tratat drept normală. Dimpotrivă, ceva, acel morb al hidosului şi al supranaturalului perfid, îl împingea să-şi dorească, ba chiar să spere că se afla în faţa unei poveşti asemenea celei pe care le vâna în lecturile sale. Într-adevăr, nu o făcea cu bucurie, nu era vorba de o exaltare, ci de fiorul acela care te încearcă atunci când îţi dai seama că urmează să iei parte la un lucru pe care ştii că îl poţi face, în care ştii că te-ai specializat cu pasiune ani la rând, convins că niciodată nu se va ivi ocazia de a pune în operă cunoştinţele astfel dobândite. Şi chiar nepăsându-ţi de asta, oarecum, pentru că tu o faci doar de amorul artei.

Iată însă că acum Andrei avea toate motivele să creadă într-o realizare a ceea ce părea pe veci de nerealizat. Sau aproape toate motivele.

De cel mai important dintre ele, poate, voia să se convingă acum. Dacă acesta se adeverea, ipoteza lui, aşa înspăimântătoare cum se arăta, avea să fie de netăgăduit. Şi atunci, măcar, se putea duce la Carmen cu ceva concret şi, în acelaşi timp, cu o soluţie.

Coborî din pat, îşi trase pe el salopeta de lucru şi ieşi din casă urmat de Arnold. Pisoiaşul nu mai torcea.

*

Concertul betonierelor începuse în cartier. Din când în când se mai auzea şi o drujbă. Glasuri, însă, nu. Cei care îşi începuseră ziua de lucru erau prea departe pentru asta. Lui Andrei îi convenea. Nu-şi dorea să-l deranjeze nimeni cu întrebări la care nu ar fi vrut să răspundă.

Se înarmase cu toate cele de trebuinţă: un târnăcop, un hârleţ şi o lopată. Cu acestea era sigur că se va descurca în orice situaţie.

Din fericire, lângă casă, pământul era destul de afânat. Pe acolo nu circulaseră basculantele, cifele, buldo-excavatoarele sau alte maşini grele. O făcuseră destul prin spatele casei, acolo unde acum era curtea lor şi unde Andrei ştia că-i va fi extrem de greu să sape cea mai mică groapă pentru cel mai mic pom.

Nu avu mare nevoie de târnăcop, deci. Înţepă doar pământul cu hârleţul de câteva ori, despicându-l în hălci pe care le scoase cu lopata şi le depuse deoparte. Pe măsură ce lucra, mormanul de pământ creştea în apropierea intrării în casă. Se temea că va ajunge să o blocheze, deşi ştia că fosa nu fusese îngropată adânc.

Într-adevăr, după nici zece minute de săpat, ajunse la tubul gros de polietilenă, portocaliu, care intersecta cuva fosei mai sus de jumătatea ei. Întrucât avusese grijă să nu lovească prea tare cu hârleţul, reuşi să nu-l spargă.

Surâzând strâmb, începu atunci să lărgească groapa, apropiindu-se cu ea de gura fosei, cea acoperită cu capac negru, pe unde vidanjorul Ghiţă o golise deja de două ori.

Că fosa nu fusese îngropată adânc era un lucru bun, însă lucrurile bune se opreau acolo.

Andrei nu ştia sigur, dar bănuia că avea să găsească ceea ce căuta doar după ce va săpa mai adânc. Aşa aproape de suprafaţă s-ar fi văzut fără a fi nevoie de nicio săpătură.

Îşi scuipă în palme, ca tot muncitorul, şi abia apoi îşi aminti că purta mănuşi. Aruncă o ocheadă spre Arnold, ca pentru a-i spune: „Prostovan mai sunt”, după care trecu la muncă.

De data aceasta, aruncă pământul în altă parte. Şi bine făcu. Când ajunse la ceea ce căuta, mormanul era deja mare în spatele său.

Gaura se afla aproape de fundul mini-staţiei ecologice de epurare. Avea un diametru de vreo douăzeci de centimetri şi marginile băloase. Cleiul acela, însă, fiind maro ca pământul, se remarca mai bine doar pe peretele verde al fosei, acolo unde plasticul era parcă ronţăit. Deşi marginile găurii nu erau nicidecum rotunde, lipseau bucăţi mari de plastic.

― Să-mi fut una! spuse Andrei de pe fundul gropii, holbându-se la tunelul din pământ şi încercând să-şi imagineze ce anume îl făcuse. Ceva cu dinţi, îşi spuse şi, fără să vrea, o spuse cu voce tare.

Nu stătu mult pe gânduri. Ce, era prost? Citise şi văzuse atâtea filme degeaba? Nu voia să afle ce fiinţă hâdă venise nepoftită în vizită şi acela să fie ultimul lucru pe care îl mai afla în viaţă. Aşa că înfipse bine hârleţul în pământ, ca o ghilotină, blocând accesul în fosă şi din fostă înapoi în pământ, după care sări afară din groapă.

Nu-i scăpă simbolismul gestului, sigur că nu.

 

Capitolul 8

 

Oricât de bine cred oamenii că-şi cunosc partenerii de viaţă, după oricât timp petrecut împreună, reacţia în faţa necunoscutului inexplicabil şi înfricoşător nu poate fi anticipată.

Când Andrei îi spuse lui Carmen ce se întâmplase şi ce credea el că însemna, femeia rămase încremenită câteva clipe, după care, fără a scoate o vorbă, se duse în dormitor şi închise uşa după ea cu cheia.

În zadar încercă Andrei să o convingă să-i deschidă, să discute cu el, să-l lase să-i spună ce credea că era de făcut. Carmen rămase închisă acolo, ţinându-l prizonier, în acelaşi timp, şi pe Arnold. Andrei şi-o putea imagina şezând în capul patului înlăcrimată şi speriată, înconjurată de perne şi cu pisoiaşul în braţe. Privea cu siguranţă în gol, aparent absentă, însă mintea îi zbârnăia. Aşa era Carmen. Când li se prezenta o situaţie nouă care cerea o rezolvare urgentă, cupla în acel mod de procesare, din care ieşea doar când era convinsă că găsise soluţia. Abia atunci se deschidea din nou şi abia atunci începea cu adevărat discuţia între ei. Nimic nu-l făcea pe Andrei să creadă că acum ar fi fost altfel. Aşadar, Carmen cu siguranţă era închisă în sine, analiza cu viteză informaţiile primite, emitea ipoteze, le elimina pe cele neviabile, căuta argumente în sprijinul celor cu şase de reuşită.

Aşa că, dincolo de şocul primei ei reacţii şi de sperietura sa dintâi, ştiind-o singură într-o cameră unde el nu avea acces, Andrei era liniştit că lucrurile urmau, măcar în privinţa aceasta, un curs firesc. Firescul era bun, firescul era comod. Cu firescul poţi pleca la drum.

― Sunt gata să te ascult, spuse Carmen trei ore mai târziu, deschizând uşa şi lăsându-şi soţul să intre.

*

Andrei îi expuse problema; pe şleau, fără menajamente, aşa cum o vedea el.

Îi spuse că era convins că în fosa lor se infiltrase o vietate ciudată, poate chiar un şarpe, aşa cum crezuse ea, dar cu siguranţă unul modificat genetic, cine ştie cum, pentru că peretele de plastic dur al fosei era ros bine. Cel mai probabil, spuse el, aveau de-a face cu un soi de râmă uriaşă, „aşa, ca-n cartea aia a lui Keene”, sugeră el, o râmă sau un vierme inelat, ca o tenie, ceva bălos, în orice caz. Şi viermele ăla reuşise să le intre în casă folosind conductele de scurgere. Urcase pe ţeava de coloană şi ieşise prin vasul de toaletă. Se învârtise o dată prin baia de la etaj, după care se întorsese şi coborâse tot pe coloană.

Nu-şi dădea seama ce căuta, dar prima bănuială era că o interesa hrana. Probabil că înainte de ridicarea cartierului se îmbuiba cu rădăcini de porumb şi grâu, dar acum, că lanurile fuseseră stârpite, şi în locul lor oamenii plantaseră fundaţii adânci de beton, vietatea era ameninţată cu inaniţia. De ce nu se ducea în altă parte, să-şi caute altundeva preţioasele rădăcini hrănitoare? Pentru că, precum orice animal, şi viermele acela era tributar instinctului şi obişnuinţei. Nu avea să plece decât după ce se convingea că vechea lui „bucătărie” nu mai exista. Şi cum să îl convingă de asta mai repede?

Aici, Andrei începu să-i descrie planul la care se gândea de dimineaţă, încă de când descoperise intrarea vietăţii în fosă.

― De unde crezi că vine o asemenea jivină, Andrei? îl întrebă ea. Adică, ce mutaţie scârboasă a transformat-o în ceea ce este?

― Nu-mi dau seama, recunoscut el fără ocoliş. Am câteva idei. Cea mai înfricoşătoare e aia inspirată din Lovecraft, că nu ne confruntăm cu o mutaţie a ceva existent astăzi, ci cu un organism străvechi, primordial, care predatează cu mult existenţa omului pe planeta asta. Dar, sincer, în felul ăsta doar am pierde vremea şi tot nu am ajunge la o concluzie. Dacă am învăţat un lucru din tot ce am citit, atunci acela e că în faţa necunoscutului e mai bine să nu cazi pradă curiozităţii. Ia-l ca atare şi caută cea mai bună rezolvare, dar nu încerca să te pierzi în detalii. În felul ăsta, eviţi să adânceşti şi mai mult misterul, întâlnind te miri ce alte ciudăţenii.

― Dar cum poţi găsi modul de a-l combate dacă nu-ţi cunoşti duşmanul?

― Păi, altă greşeală e încercarea de a stârpi bestia odată pentru totdeauna. Nu cred că bestiile pot fi eliminate definitiv. Nu avem timp de naivităţi. Putem, în schimb, să ne asigurăm că ne va lăsa în pace. Şi pentru a face asta cred că am strâns destule informaţii. Tocmai de aia cred că planul meu e bun.

― Până la proba contrară, nu se abţinu Carmen să puncteze.

Într-adevăr, nici Andrei nu era atât de convins cum încerca să pară. Dar chiar nu vedea ce altceva putea face. Înainte de toate trebuiau să rezolve problema singuri. A te adresa oficialităţilor cu o astfel de poveste era ilar. Nu găseai ajutor la ele în probleme mai fireşti. Apoi că nu voiau să atragă atenţia. În ţara asta, presa era aşa hămesită după subiecte „fierbinţi”, că, prinzând de veste, nu ar fi ezitat o clipă să le transforme strada într-un studio ambulant. Ar fi adus acolo toţi psihologii şi analiştii de serviciu, hotărâţi să stoarcă din poveste şi ultima picătură de rating, nemiloşi, pregătiţi pentru orice sacrificiu. Iar când în sfârşit aveau să plece şacalii, lor nu avea să le mai rămână nimic, poate doar amintirea liniştii mult-dorite.

Nu, dacă sperau ca acesta să fie doar un episod în existenţa lor, trebuiau să-i pună capăt singuri, înainte ca lucrurile să capete amploare.

Imaginea care îl convingea cel mai tare de lucrul acesta pe Andrei era a domnului Ghiţă, vidanjorul, trântit într-un scaun pliant, cu microfonul în faţă, vorbind cu superioritate despre orăşenii ăştia care cred că, dacă le dă banca un împrumut să-şi facă şi ei o casă, acolo, sunt în stare să aibă grijă de ea. Uite ce se întâmpla. „Arătaţi-mi mie un caz ca ăsta într-un sat unde oamenii stau de sute de ani aproape de pământ, lucrându-l cu drag şi udându-l cu sudoarea frunţii. Nu, cine vrea să stea la casă tre’ să şi cinstească pământu’ din care casa aia s-o ridicat.”

― Propun să rezolvăm proba aia contrară atunci când va veni, spuse Andrei.

Carmen nu spuse nimic.

*

A doua zi, după o noapte dormită pe sponci, cei doi soţi se apucară de treabă.

Închiriară o betonieră, cumpărară zece saci de ciment, comandară doi metri cubi de balast şi, la ora unsprezece, când soarele era sus pe cer şi cartierul vuia din nou de trilul altor betoniere, aveau tot ce le trebuia pentru a îmbrăca mini-staţia într-un corset gros de beton.

Lucrară cot la cot, ca de multe alte dăţi, fără a vorbi mult, completându-şi mişcările, ajungând să se sincronizeze ca doi muncitori cu vechime.

Când terminară, seara târziu, erau frânţi de oboseală. Mâncară ceva încropit la repezeală şi se culcară cu speranţa că dimineaţă nu vor găsi o gaură în brâul de beton proaspăt turnat.

Înainte de a se vârî în pat, ca un gând de apoi, Andrei închise cu cheia uşile ambelor băi. Avea să se simtă cu adevărat în siguranţă doar după ce verifica bine şi podul şi după ce turna apă fiartă cu sodă caustică pe toate conductele din casă.

*

Betonul se întărise şi nu era niciun semn că vietatea ar fi încercat să-l străpungă. Din nicio direcţie. În pod, când ridică ţiglele şi îl cercetă cu o lanternă puternică, Andrei nu văzu nimic. Tubul de aerisire al coloanei se ridica la zece centimetri deasupra stratului de vată termoizolantă, dar nu vedea să fie mânjit cu bale din acelea maronii. Găsi totuşi un nou şoricel prins în cleiul de pe bucata de carton lăsată acolo cu trei zile înainte. Probabil că nechibzuitul nici nu mai dăduse o raită prin pod, căci nu-l auziseră, ci se dusese aţă la rotocoala de salam care îl invita să calce în cleiul lucios. Ghinionul lui, norocul lor.

Andrei nu se mulţumi însă cu atât. Îi ceru lui Carmen să pună apă la fiert, cât mai multă apă, cuplă şi el boilerul pe temperatura maximă, umplu vana din baia de la etaj şi coborî în apă termoplonjorul, după care dădu fuga cu maşina la primul magazin de chimicale. Cumpără de acolo cinci pungi de câte un kilogram de sodă caustică. Puţin îi păsa dacă în felul ăsta omora toate bacteriile (toţi „puricii”, cum îşi aminti că le spunea dirigintele de şantier) din păcătoasa lor fosă. Ce dacă erau scumpe şi ce dacă, probabil, după aceea va trebui să-l cheme din nou pe vidanjor? Banii nu erau irosiţi dacă în felul acesta scăpau de viermele pământului, iar vidanjori mai erau şi alţii.

Turnă sodă caustică din belşug pe toate scurgerile, de la toate chiuvetele, de la cabina de duş, de la vană, turnă chiar şi în vasele de WC, după ce se strădui să le golească de apă, după care, victorios deşertă apă clocotită peste.

Începu de la etaj, ajutat de Carmen. Soda începu să fiarbă, tuburile începură să gâlgâie şi să spumege. Întreaga casă huruia.

„Urlă bestia înjunghiată”, îşi spuse Andrei şi se simţi aşa cum îşi închipuia că se simţise Sfântul Gheorghe când înfipsese suliţa în balaur.

Repetară procedeul şi la scurgerile de la parter, apoi, fiindcă le mai rămăsese sodă, mai puseră apă la fiert şi mai ascultară o dată bestia urlând. De data aceea, parcă se cutremură şi casa.

În tot acest timp, Arnold, pisoiaşul tărcat, îi privea speriat, neînţelegând nimic.

Când terminară, se strânseră bucuroşi în braţe.

În noaptea aceea dormiră mai bine şi, chiar dacă Andrei desfăcu de cu seară legăturile capacelor de toaletă şi urină normal pentru prima dată după un milion de ani, parcă, uşile de la baie le închiseră totuşi cu cheia.

 

Capitolul 9

 

„În astfel de cazuri, liniştea nu e niciodată de lungă durată, ce mă aşteptam?” gândi Andrei o săptămână mai târziu.

Şi, orice ar fi spus, avuseseră parte de o săptămână într-adevăr liniştită. Aproape că şi uitaseră cum e să te trezeşti odihnit dimineaţa şi, înainte să te ridici din pat pentru a începe o nouă zi, să leneveşti un sfert de oră sub plapumă, ascultând ceea ce ştii că există atunci când n-o auzi: liniştea. Ca în lunile de după ce se mutaseră.

Şi tot ca în lunile de început, săptămâna aceea se redescoperiră ca soţ şi soţie. O făcură, normal, seara, înainte de culcare, dar o mai făcură şi, mai puţin normal pentru ei, dimineaţa, când încă nici nu se spălaseră pe faţă şi pe dinţi. Era atunci o acuplare sălbatică, jumătate adormiţi şi jumătate treji, se luau în braţe înfierbântaţi şi începeau dansul care, în clipele următoare, se transforma mai mult într-o luptă. Ieşea învingător mereu el, răsucind-o şi frământând-o în toate poziţiile, explodând în ea cu poftă animalică, doar pentru ca în clipa imediat următoare să îl năpădească nevoia de tandreţe, remarcând în sfârşit delicateţea soţiei sale, aşa asudată şi contorsionată cum stătea sub el (sau înaintea lui, sprijinită pe mâini şi pe genunchi), iar atunci îşi întorcea întreaga atenţie spre ea: o dezmierda şi o mângâia cu vârful limbii, jucându-se cu mărgeaua ei de sidef ca un cunoscător şi făcând-o să explodeze, la rândul ei.

În câteva dăţi, în săptămâna aceea ca o bulă de săpun multicoloră, se surprinseră făcând amor chiar în bucătărie, nepăsându-le că nu aveau perdele la geamuri şi că oricine i-ar fi putut vedea, nepăsându-le sau chiar asta plăcându-le, excitându-i, făcându-i capabili de performanţe noi şi dispuşi la îndrăzneţe experimente carnale. Altă dată, Carmen se lăsă în genunchi din senin, pe când urmăreau un film în living, şi îi desfăcu prohabul pantalonilor de casă. Următoarele cinci minute Andrei nu şi le-ar fi putut aminti în detaliu nici sub ameninţare cu moartea. Tot ce ştia despre ele era că fuseseră cele mai intense cinci minute, din punct de vedere sexual, pe care le trăise în toţi cei treizeci de ani ai săi.

Făcură sex în baie, sub duş şi, altă dată, în vană (deşi locul era cam neîncăpător; nu se gândiseră bine când comandaseră cada), se iubiră cu patos în dressing, printre haine de vară şi de iarnă, el o surprinse într-o după-amiază într-una dintre camerele goale, poate chiar cea pe care i-o vor amenaja viitorului lor copil, uda florile şi lumina îi făcea hainele lejere să fie mai mult decât transparente – sau aşa i se păru lui, care îi cunoştea corpul în detaliu – şi, excitat, se apropie de ea pe la spate, o cuprinse cu braţele şi, sărutându-i ceafa, atingându-i lobul urechii cu limba, şoptindu-i vorbe pe care niciodată nu-şi îngăduise să le spună cu voce tare, îi căută cu mâna dreaptă mărgeaua de sidef – şi o găsi, şi o găsi, şi o găsi.

În săptămâna aceea, poate fiindcă în sinea lor se bucurau că scăpaseră ca prin urechile acului de o ameninţare pe care nici nu-şi lăsaseră răgaz să o înţeleagă pe deplin, poate fiindcă toată fiinţa lor le spunea să se bucure de viaţă, să o sărbătorească în cel mai intim mod care fusese dăruit unui bărbat şi unei femei atunci când se iubeau, în săptămâna acea ei se iubiră într-adevăr.

Se iubiră atât de tare, încât nu remarcară mai multe lucruri care, în alte condiţii, i-ar fi îngrozit.

Lipăitul şoriceilor reîncepu în pod. Lucru de aşteptat, întrucât Andrei, după ce scosese şoricelul din urmă, cuprins de focul pasiunii uitase să întindă o nouă cursă. Mai puţin aşteptat era însă că lipăitul lor încetă în scurt timp, ba chiar o ureche atentă ar fi putut auzi şi câteva chiţăieli scurte atunci când se întâmplă asta. Arnold le auzi, cu siguranţă, şi-n zilele următoare, ultimele trei zile din fericita, dar scurta lui viaţă, fu mereu vigilent, stând ca la pândă, uneori chiar în timp ce stăpânii lui se hârjoneau autişti într-o cameră cu el. Şi lipăitul fu înlocuit de un foşnet constant, ca de furtun tras pe un covor gros de lână.

Mai fură şi crăpăturile care începură să apară pe tavan, la etaj, acolo unde se îmbinau plăcile de rigips, dar şi un scârţâit de lemn asemănător cu acela care se auzea când bătea vântul dinspre est.

O persoană pe care nu ar fi lovit-o amocul amorului tocmai atunci şi-ar fi dat seama că perioada de linişte se apropia de final şi că asta se datora faptului că, în afara celor doi şi a pisicii lor, casa mai era locuită de cineva. Musafirul nepoftit se întorsese.

Ori poate că nici nu plecase.

*

Abia când Andrei nu reuşi nicicum să dea de Arnold, deşi era ferm convins că nu-i dăduse drumul pisoiului afară, îl străfulgeră acel gând până la urmă atât de evident: „În astfel de cazuri, liniştea nu e niciodată de lungă durată, ce mă aşteptam?”

Atunci, colindând casa şi strigând „Arnie, pis-pis!”, abia atunci observă Andrei crăpăturile din tavanul de la etaj. Şi atunci înţelese, cu o groază nemărginită, ce se întâmpla de fapt deasupra şi în jurul lor în timp ce ei erau ocupaţi să-şi înfunde şi să-şi desfunde găurile corpului. Îl cuprinse atunci o scârbă atât de mare, că trebui să se ducă degrabă la baie şi să verse în veceu.

Şi când crezu că scosese tot ce avea în stomac, înţelese că, vomitând, tocmai dăduse de mâncare viermelui care îi chinuia, că, de fapt, de când se mutaseră alimentaseră cu propriile dejecţii vietatea aceea infernală, stomacul i se contractă o dată, muşchii esofagului preluară lichidul amărui – tot ce-i mai rămăsese în stomac – şi gura se deschise instinctual pentru a livra musafirului nepoftit un supliment.

Trânti capacul şi se aşeză pe el. În cap i se învârteau în buclă imagini asemănătoare dintr-o carte al cărei titlul îl uitase. Nu uitase totuşi ce se ascundea acolo, în vasul de veceu, şarpele acela vânos cu gură înflorită, cu mii de dinţi ascuţiţi, ca o lipitoare carnivoră, gata să te atace şi să-ţi muşte o bucată din obraz la cea mai mică greşeală.

Îngrozit şi mai tare, scutură din cap şi căută iute din priviri ceva cu care să lege capacul de vas. Văzu aproape un capot şi se întinse, abia ajungându-l, pentru a-i scoate cordonul.

Nu mai era loc de nicio îndoială. Cine ştie cum, vietatea din pământ îl înşfăcase pe bietul Arnold, exterminatorul ratat, şi acelaşi lucru urma să-l facă şi cu ei. Voia să se hrănească, desigur. Cea mai fundamentală nevoie. Înghiţise pisica, şi acum prinsese gustul cărnii, al sângelui cald, proaspăt, încă zvâcnind prin vene. Poate că simţise cum primeşte puteri noi, poate că asta căuta de sute, de mii de ani. Şi poate că până acum se hrănise nu cu rădăcini de porumb şi grâu, ci cu şoareci de câmp, cu iepuri, cu mistreţi, de ce nu, cu căprioare. Doar văzuseră din acestea amândoi pe câmpul care se întindea dincolo de case, pe terenul unde, dacă economia continua în ritmul acela, în câţiva ani semănăturile de toamnă aveau să fie făcute cu cifa, iar nu cu tractorul.

Pentru prima dată, Andrei înţelegea, începea să înţeleagă dimensiunea problemei cu care se confrunta. Şi ştiu atunci că pericolul era atât de mare, încât iubirea sa pentru Carmen îi interzicea s-o tragă mai departe după el.

Trebuia să acţioneze singur şi trebuia să acţioneze imediat.

 

Capitolul 10

 

Planul era pe cât de simplu, pe atât de ambiţios.

Avea să înceapă din pod.

Pentru aceasta se înarmă cu o toporişcă pe care şi-o cumpărase ca să facă surcele, cu o lanternă puternică şi cu tot curajul de care se simţea în stare. În acelaşi timp, îşi luă pe el salopeta de lucru, dar pe sub ea îmbrăcă haine groase, de iarnă, pentru a evita contactul cu vietatea, dacă acesta se dovedea inevitabil. Pe mâini îşi trase mănuşi groase, din piele de porc, capul şi-l acoperi cu o căciulă fără cozoroc, ca să nu-l incomodeze în caz că trebuia să se întoarcă pe loc într-un spaţiu strâmt, iar peste gură îşi puse masca pe care o folosea când manevra drujba. Se gândi să îşi pună şi ochelarii de protecţie, dar aceia se abureau în câteva secunde şi mai mult l-ar fi încurcat.

Astfel echipat semăna mai mult cu o caricatură nereuşită decât cu un războinic de temut, dar se îndoia că aspectul său va lăsa vreo impresie asupra bestiei băloase. Se mişca greoi, era destul de dificil să acţioneze silenţios, însă Andrei prefera să renunţe la acestea decât la propria viaţă.

Ajunse pe acoperiş tot prin balcon. Acum urcă însă ceva mai mult, până aproape de coama casei; pentru a putea coborî în spaţiul scund de sub ţigle trebuia să intre cât mai de sus. Dacă îşi amintea bine din timpul construcţiei, grinzile casei se sprijineau în mijloc pe câţiva popi nu mai înalţi de un metru şi jumătate. Ei bine, acela era tot spaţiul la care putea spera în pod.

Înlătură mai multe ţigle şi le aşeză alături astfel încât să nu alunece. Înaintea să străpungă membrana impermeabilă care îl mai despărţea de interiorului podului, aruncă o privire în jur. Deşi n-ar fi recunoscut-o faţă de nimeni, se temea, era speriat de gândul că, dacă intra acolo, îşi va afla sfârşitul şi nu va mai vedea lumina zilei niciodată. O clipă se gândi să coboare şi să-i lase lui Carmen un mesaj de adio, dar acela era un gând prostesc, sentimentalism ieftin. Va intra şi nu va păţi nimic. Securea lui nefolosită vreodată strălucea în soare.

Acelaşi soare îşi arunca razele şi peste restul caselor din cartier, peste curţile lor încă nedelimitate, peste dealurile din depărtare, spre vest, pe care se întindeau livezi de caişi, dar şi peste câmpul unduitor de la est, în direcţia căruia se extindea noul cartier. Acolo, lumina părea să distorsioneze imaginea, ca o lentilă defectă. Dacă priveai îndelung, ţi se părea că nu pământ arat era ceea ce vedeai, ci o întindere de magmă aprinsă, bolborositoare şi curgând masiv, ca un organism viu, târându-se perfid după o pradă necesară.

Stând la înălţime, Andrei îşi smulse privirea dintr-acolo. Nu se uită nici în jos; pământul l-ar fi chemat la el, l-ar fi poftit la un scurt sacrificiu de sine. Întoarse în schimb ochii spre spărtura din acoperiş şi, fără a mai ezita, sfâşie membrana neagră ca smoala.

*

Coborî picioarele în întuneric. Când trecură trei secunde şi nu i le încolăci nimic, prinse puteri. Se aplecă şi lumină cu lanterna înăuntru.

Spaţiul semăna cu o grotă. Pe alocuri, membrana era perforată şi, prin găurile acelea, pătrundeau raze tăioase. Prea palide însă. Se pierdeau în aer, la jumătatea distanţei dintre acoperiş şi tavan. Parcă cineva ar fi străpuns întunericul cu ace de energie pură. Andrei îndreptă lanterna în jos. Căută un loc solid unde să pună picioarele. O grindă sau o centură de beton. Nu văzu în jur decât valuri de vată termoizolantă. Surprinzător de multă vată. S-ar fi aşteptat ca firma constructoare să fi făcut economie. De la distanţă nu reuşea să-şi dea seama ce grosime avea stratul acela. Ştia că, teoretic, vata era de cinci centimetri, însă acele suluri, odată desfăcute, aveau tendinţa să-şi dubleze volumul. Dacă ar fi pus piciorul la nimereală şi n-ar fi avut noroc să prindă o grindă sub el, numai când ar fi aterizat prin tavan în camera de jos ar fi ştiut că greşise.

Încercă să-şi imagineze planul casei, să estimeze distanţele, să calculeze pe unde putea fi centura peretelui care despărţea camerele de rezervă.

Pentru a nu fi totul chiar aşa uşor, de grinzi, din loc în loc, erau legate sârme groase care coborau prin vată şi susţineau cadrele de aluminiu pe care muncitorii fixaseră panourile de rigips. Chiar dacă estima locul centurii, avea să-i fie extrem de greu să ajungă acolo, făcând slalom printre toate acele ancore.

„Ca un hoţ care trebuie să se strecoare printre razele x ale sistemului de alarmă”, gândi el, dar comparaţia nu-l înveseli. Fiindcă „hoţul” căuta în cazul de faţă nu un nestemat valorând o avere, ci o bestie nelămurită care îl putea ataca în orice clipă.

Raza lanternei căzu peste o bucată de metal ruginit. Mai gros decât sârmele de susţinere, acesta nu putea fi decât un capăt de fier-beton. O „mustaţă” pe care nu se mai sinchisise nimeni să o îndoaie. Însemna că acela era capătul unui stâlp de susţinere. Poate chiar stâlpul casei, judecând după locul unde se afla.

Şi mai însemna că peretele despărţitor, cu tot cu centura lui solidă, pe care se putea călca, pornea de acolo. Şi ajungea la doi paşi de Andrei. Acum, că avea un reper, îi vedea clar traiectoria. Pe acolo erau îmbinate sulurile de vată desfăşurate. Dacă păşea chiar pe acolo, talpa lui avea să atingă direct centura.

Înainte de a intra cu totul în sălaşul viermelui, Andrei voia totuşi să îl repereze. Dacă avea ce repera. Dacă nu, măcar să se convingă că acesta nu-i va sări în spinare, încolăcindu-l ca un boa, când îi era lumea mai dragă.

Continuă să plimbe raza lanternei încet prin fiecare cotlon al podului. Erau într-adevăr urme de bale scârboase, însă nici urmă de vietatea pământului. „Poate îşi are cuibul altundeva”, îşi spuse, dar gândul care veni pe urmă (că, cine ştie cum, râma infernală reuşise să-şi facă ascunzătoare sub casă, unde stătea şi îl clefăia chiar în clipa aceea pe bietul Arnold) fu mai oribil decât acela că podul îi era sălaşul de drept. „Şi, totuşi, aici nu e.”

Lanterna scoase la iveală apoi capătul aerisirii de coloană. Aceea era, în mod clar, calea lui de acces în pod. Şi chiar acel tub trebuia Andrei să îl acopere.

― Dobitocule! îşi zise el atunci.

Îşi dădu seama că uitase să aducă ceva cu care să înfunde conducta.

Nu întârzie decizia. Era inutil.

Scoase picioarele din pod şi coborî imediat în curte. Din grămada de lemne rămase nearanjate alese un ciot care părea să se potrivească în conductă, chiar dacă puţin forţat. „Mai bine aşa”, îşi spuse, „deşi nu va trebui să stea acolo prea mult timp.”

Se întoarse cu el pe acoperiş. Vârî picioarele în gaura dintre ţigle şi, nemaistând să cerceteze hruba, se opinti în mâini, ridicându-şi fundul şi, în acelaşi timp, căutând să ajungă cu picioarele la capătul centurii de beton.

Se sforţă puţin şi ajunse. Îşi detensionă atunci braţele, lăsându-şi corpul să coboare în întunericul podului.

Din fericire, prin locul său de intrare răzbătea destulă lumină pentru ca, din interior, partea aceea a podului să nu fie atât de întunecată pe cât se temuse. Aceea era însă doar o parte, iar el, ca să ajungă la tubul de aerisire, trebuia să străbată centura de beton până la capăt şi de acolo să mai facă trei paşi la dreapta, până ce ajungea deasupra băii. Iar acolo era întuneric beznă.

Aşa că se întinse înapoi şi luă de pe marginea găurii din acoperiş, unde le lăsase, lanterna, bucata de lemn, dar şi toporişca.

Faptul că trebuise să coboare după acel ciot avusese un efect benefic: alungase o parte din teama care se adunase în fiinţa lui, destul de mare, fără să-şi dea seama. Acum era ca şi când frica ar fi făcut trei paşi înapoi, pierzând simţitor teren. Era momentul să profite de avantaj.

Prinse toporişca la subsioară, trecu ciotul în mâna stângă şi rămase în dreapta cu lanterna. Păşind înainte, apăsă butonul ei şi îndreptă raza în jos.

„Noroc că mi-am pus mască pe gură”, îşi spuse, văzând fulgii de vată care pluteau în lumina lanternei. Citise undeva că sporii aceia minusculi, dacă erau inhalaţi, ajungeau direct în plămâni, îmbâcsindu-i, şi că de ei nu mai scăpai niciodată. Cu cât inhalai mai mult praf de vată (articolul discuta probabil despre vata minerală), cu atât era mai dăunător. Se putea ajunge după un timp ca, la mişcări mai bruşte, solzii aceia formaţi în plămâni să acţioneze ca lamele şi nefericitul suferind să înceapă să scoată sânge pe nas şi pe gură, tuşind sălbatic.

Aiureli, cel mai probabil. La ce-l ajutau acum asemenea informaţii? Mai bine era atent unde păşea.

― Arnie, pisi-pisi! chemă el încet. Arnie! Eşti aici?

Vorbea mai mult pentru că sunetul vocii sale, alungând liniştea, avea darul de-a alunga, în acelaşi timp, spaima care încerca să recupereze prima poziţie.

― Miaună o dată pentru da şi de două ori pentru nu, încercă el o glumă.

Şi, în loc să râdă, strigă.

Undeva în dreapta auzise un foşnet.

Îndreptă lanterna spre locul acela. Doar o plapumă de vată. Nemişcată. Tăcută.

Rămase cu lanterna în direcţia aceea mai mult decât ar fi făcut-o în mod normal. În filme, mişcarea se relua imediat ce personajul răsufla uşurat, întotdeauna prea repede. De parcă monştrii aceia mânaţi doar de instincte primare ar fi avut înţelepciunea necesară unui atare joc al nervilor.

― Dacă tu eşti, Arnie, să ştii că n-am chef de joacă.

„Ciudat te face teama să te comporţi”, gândi Andrei. „Vorbesc cu o pisică mai mult ca sigur moartă.”

Îndreptă lanterna spre tubul de aerisire. Încă doi paşi înainte, după care putea vira la dreapta. Cotul era chiar deasupra stâlpului casei. Iar traseul secundar coincidea cu zidul în care era uşa camerei de sub el.

Făcu un pas în faţă şi se opri iar.

Foşnetul se repetase. Şi acum fusese mai prelung. Şi se apropia de el.

Andrei tresări atât de tare, că scăpă toporişca de sub braţ. O scăpă şi nici nu o auzi căzând.

„A căzut pe vată”, îşi zise în treacăt, dar prima lui grijă fu să lumineze locul de unde i se păruse că aude foşnetul.

Şi de data aceasta, vata care acoperea tavanul camerei goale de la etaj nu mai stătea nemişcată, valuri-valuri. Se unduia. Încet. Leneş. Ca un balans care îşi pierde inerţia.

Doar de atât avu nevoie Andrei.

Vietatea slinoasă era acolo, cu el.

Se târa încet, pe nesimţite, pe sub stratul de vată. Se apropia de el ca un animal de pradă. Ca o felină. Mai pricepută ca o felină, întrucât reuşise, fără îndoială, să se furişeze şi să-l înhaţe pe Arnold. Venea după el cu gânduri neştiute, dar pe care le putea intui uşor.

Iar el scăpase toporişca. A o recupera însemna să vâre mâna chiar în vata care-i servea de camuflaj vânătorului său.

„Ce-o să mai râd dacă acolo nu-i decât Arnie.”

Ultima încercare de a-şi relaxa nervii încordaţi.

În clipa următoare, vata explodă de-a dreptul şi din ea se ridică nu pisoiaşul Arnold, ci o făptură incredibil de slută.

Andrei îi urmări ascensiunea cu raza lanternei.

Era lungă de doi metri, nu mai mult. Lucea, acoperită de mucozitatea aceea proprie, un fel de sudoare care o ajuta să înainteze uşor, reducând frecarea. Era neagră şi, din loc în loc, avea dungi roşii ca sângele. Se mişca prea repede pentru ca Andrei să desluşească mai multe.

Vietatea se încolăci însă pe cea mai de sus grindă transversală şi rămase acolo, ca un şarpe hămesit care urmăreşte mişcările unui şoricel. Atunci, Andrei reuşi să-şi dea seama cu cine avea de-a face.

Nu era nicidecum un şarpe. Şi nici râmă uriaşă nu era. Semăna însă cu un mănunchi de şerpi sau de râme. Capul era un nod, iar corpul era o împletitură de funii. Toate negre, mai puţin una, care era roşie. Aceea, apărând şi dispărând în corpul colectiv, dădea dungile pe care Andrei le remarcase la început. La zece centimetri de capăt, toate funiile se despleteau şi fluturau libere, ca nişte mici tentacule ori ca cilii unei plante carnivore.

Andrei nu se îndoia că, la nevoie, vietatea îşi putea despleti complet corpul, extinzându-se ca o plasă, pentru a acoperi o zonă mare şi a prinde în capcană cele mai corpolente animale. La fel, nu se îndoia că fiecare dintre funiile corpului era suficient de vânjoasă ca să poată sugruma, singură, un mistreţ. Ceea ce însemna că împreună erau de neoprit.

Îi trebuia toporişca. Neapărat. Fără ea era complet lipsit de apărare.

Se aplecă din genunchi, fără a desprinde raza lanternei de vietatea încolăcită în jurul grinzii casei sale. Lumina părea să o menţină într-o stare de semi-hipnoză. Când ajunse pe vine, lăsă ciotul din mâna stângă şi începu să caute prin stratul de vată de pe jos.

Dibui pe acolo un timp aparent infinit şi, când în sfârşit atinse ceva, îşi dădu seama imediat că nu era toporişca. Cum nu îşi permitea să scape vietatea din ochi, ridică obiectul la lumina lanternei. Umbra lui se proiectă pe membrana neagră a acoperişului, chiar în dreptul nodului care servea de cap vietăţii.

Andrei ţinea în mână medalionul pe care Carmen îl făcuse la comandă, cel pe care scria „Arnold” şi pe care îl agăţase la gâtul pisicii cu ajutorul unei zgărzi de mătase roşie.

Când Andrei îşi înghiţi un strigăt, vietatea chiui asurzitor. Capul i se despică de-a dreptul în două, ca tăiat cu bisturiul, şi tot corpul se încordă, împingând parcă acel sunet ca de sirenă antiaeriană. În raza lanternei, Andrei observă şiragul de dinţi mici şi înghesuiţi care îi împodobea gura.

Îşi dădu seama că lucrurile se precipitau.

Se lăsă înapoi pe vine şi continuă căutarea prin vată. Înainte să atingă lama toporiştii, mai atinse ceva, dar îşi interzise să se gândească ce anume putea fi.

Se ridică dintr-o mişcare şi, strigând cât îl ţineau bojocii, agită toporişca în aer.

Surprinzător, vietatea păru luată prin surprindere. Închise gura imediat, funiile corpului începură să se agite, fiecare mişcându-se în contratimp faţă de celelalte, şi Andrei îşi dădu seama că urma să se desprindă de pe grindă.

Sosise clipa. Avea oare să-l atace sau să dea bir cu fugiţii?

Simţindu-se în avantaj, Andrei trase aer în piept şi eliberă un ţipăt şi mai puternic, aproape dement, începând în acelaşi timp să izbească tare cu picioarele în centura de beton a casei.

Prinse curaj. Făcu un pas apăsat şi apoi încă unul. Ca un rugbist executându-şi dansul înainte de meci.

Era acum chiar pe stâlpul casei şi continua să tropotească din picioare, să ţipe descătuşat şi să agite toporişca în aer.

Sub el, zidăria se cutremura.

Atunci, cu aceeaşi rapiditate supranaturală, vietatea îşi desfăşură de pe grindă corpul împletit şi străbătu aerul în zbor. Sări însă nu spre Andrei, ci în direcţia tubului de aerisire.

Victorios, Andrei aruncă lanterna din mână şi plonjă după ea.

Dintr-un pas mare ajunse lângă tub. Aduse mâna cu securea din spate, luându-şi avânt, şi lovi cu sete. Simţi imediat că-şi nimerise adversarul, întrucât lama nu atinse ceva dur, ci se afundă treptat într-o materie gomoasă. Un lichid rece şi vâscos îi stropi faţa.

Lanterna căzuse pe stâlpul casei, luându-i locul. Raza ei nu se înălţa spre coama acoperişului, ci spre una dintre cele două ape, însă împrăştia suficientă lumină ca Andrei să poată vedea că secţionase ultima jumătate de metru din corpul jivinei.

Partea din faţă dispăru imediat pe conductă în jos. Coada căzu alături, pe vata izolatoare.

Dar nu rămas acolo mult timp.

Sub privirea îngrozită a lui Andrei, funiile care o alcătuiau se despletiră. Erau vreo zece de toate. Cât ai clipi, la picioarele lui se aflau zece şerpişori diferiţi care se zvârcoleau orbeşte.

Atunci, din conductă se auzi iarăşi chiuitul acela asurzitor. Şi în clipa următoare, şerpişorii se îndreptară, toţi deodată, spre tubul de aerisire.

Andrei nu mai apucă să facă nimic. Coada despletită a vietăţii pământului intră şi dispăru în tub. În urma ei rămaseră doar balele acelea scârboase care mânjeau acum şi securea.

Se făcu apoi linişte.

*

Neîntârziat, acoperi cu ciotul de lemn tubul aerisirii de coloană. Îl împinse bine înăuntru, chiar dacă ştia că, pentru a-l scoate, va trebui să taie cu bomfaierul din tub.

Se grăbi apoi să coboare. Fiindcă se îngrijise deja ca toate scurgerile să fie astupate, iar capacele celor două vase de toaletă erau închise şi pe ele aşezase greutăţi, ştia că singurul loc unde se putea refugia vietatea era în fosa septică.

„În mini-staţia ecologică de epurare”, se corectă imediat în gând.

Şi aproape zâmbi, când îşi aduse aminte: „Dacă nu e în fosă înseamnă doar că a reuşit cumva să ajungă sub casă. Poate spărgând tubul de canalizare.” Totuşi, să nu se sperie fără rost. Mai întâi să verifice.

Când ieşi la lumină, sus pe casă, observă că terenul arat dinspre est continua să se vadă ca printr-o lentilă defectă. O iluzie optică extrem de derutantă.

Într-un minut era lângă capacul fosei.

Dacă vietatea se refugiase acolo, brâul de beton avea să o împiedice să scape. Andrei voia doar să se asigure de faptul acesta, după care să treacă la următoarea fază a planului. Ultima.

Adusese lanterna cu el. Şi, pentru orice eventualitate, adusese şi toporişca. Aşeză lanterna pe pământ, după ce o aprinse, poziţionând-o în aşa fel încât raza ei să lumineze interiorul fosei. Voia să aibă ambele mâini libere. Cumva, nu credea că de data aceasta va mai reuşi să sperie vietatea doar cu urlete şi joc de glezne.

Acum, vietatea era încolţită şi nu mai avea nicio cale de scăpare.

Se aplecă şi răsuci încetişor capacul. Era atent la orice mişcare, la orice sunet. Îşi şi imagina scena următoare, el deschizând de tot capacul, fiinţa ţâşnind din fosă, înfigându-şi dinţii mărunţi în faţa lui, vreo trei spărgându-i un glob ocular, lichidul din el curgând pe obraz, amestecându-se cu sângele din celelalte răni, vietatea încolăcindu-şi corpul împletit în jurul grumazului, pieptului, brâului său, strângând, strângând, lăsându-l fără aer. Şi, după aceea, fie îl trăgea după ea în fosă şi, mai departe, sub casă, pentru a-l morfoli în linişte, fie îi dădea drumul, gata inseminat, pentru ca el s-o ajute, cu temperatura şi vigoarea corpului său, să aducă pe lume alte mici făpturi împletite, slinoase. Care se vor naşte din el prin…

Scutură capul. Îşi trase o palmă.

„Gata cu prostiile. Ai văzut prea multe filme, ai citit prea multe cărţi!”

Răsuci de tot capacul şi aruncă o privire în fosă.

Era goală.

Nici urmă de lichid în ea, ca după o vidanjare straşnică.

Camera ei superioară era goală.

Andrei înghiţi în sec. Luă lanterna şi îndreptă raza ei spre gura îngustă prin care se realiza decantarea.

În camera inferioară a fosei ceva strălucea. Semăna cu un cuib de şerpi.

Când lumina ajunse acolo, începu forfota. Funiile negre ale vietăţii despletite prinseră a se mişca într-un dans haotic, un dans macabru. Deodată, deasupra ieşi şerpişorul roşu. Se încolăci singur peste semenii lui şi un capăt – probabil capul – ieşi prin deschizătura spre camera superioară.

Lui Andrei atât îi trebui. Trânti capacul la loc şi îl înşurubă cu forţă.

Dădu apoi fuga în spatele casei, la rezerva de motorină. Ştiuse c-o să le prindă bine cândva. Luă o canistră de cinci litri şi, în loc să vină cu ea pe lângă casă, tăie drumul direct prin sufragerie. Nu-i păsă de urmele de noroi pe care le lăsă pe parchetul impecabil lăcuit. Înşfăcă o cutie de chibrituri şi ieşi pe uşa din faţă.

Scoase dopul canistrei, trase în piept aburii de combustibil de bună calitate (îl cumpărase de la un şofer de camion care aproviziona şantierul cu pietriş), după care se aplecă şi desfăcu şi capacul fosei.

Şerpişorul roşu dispăruse. Fiindcă era destul de adânc, Andrei nici nu vedea, de altfel, fără lanternă ce se întâmpla în camera de sedimentare a mini-staţiei sale. Nici nu mai conta.

Deşertă repede motorina în fosă, scăpără un chibrit şi îl aruncă.

Se trase înapoi şi admiră mişcarea flăcărilor.

 

Epilog

 

Datorită nefericitului incident al incendierii fosei lor septice, soţii Damian trebuiră până la urmă să se racordeze la sistemul centralizat de canalizare mai curând decât le-ar fi permis bugetul.

― Norocul nostru că staţia de epurare s-a deschis mai repede, spuse Andrei.

Sigur că n-o păcălise pe Carmen. Iar dacă ea continua să evite subiectul nu însemna decât că încă nu era pregătită să afle ce făcuse, de fapt, Andrei în ziua în care le luase foc fosa. Clipa aceea avea să vină, cu siguranţă. Pe moment, însă, era mai bine aşa.

Şi atunci când avea să vină, totuşi, momentul adevărului, Andrei era hotărât ca o parte din acel adevăr să o ţină în continuare doar pentru sine.

Medalionul blândului Arnold îl recuperase din pod chiar în timp ce fosa ardea. Îl luase de acolo şi îl îngropase în spatele casei. Abia după aceea sunase la pompieri.

În ceea ce o privea pe Carmen, Arnold avea să rămână doar un pisoiaş care fugise de acasă. Şi asta numai fiindcă, dacă i-ar fi spus în ce fel pierise, întreaga poveste ar fi căpătat dimensiuni de nesuportat. Era mai bine ca Arnold să rămână o pisicuţă care alesese viaţa de pripas, iar vietatea din fosa lor să rămână doar o ameninţare teoretică.

Oricât de sudată ar fi relaţia dintre doi soţi, uneori e mai bine să nu-şi împărtăşească toate secretele.

*

Băiatul familiei Suciu era bucuros.

Când aflase că se vor muta la casă fusese în al nouălea cer de fericire.

Asta însemna că îşi putea lua un căţel. Un border-collie. Erau preferaţii lui. Rasa aceasta avea însă nevoie de mişcare, o problemă pe care mutarea la casă, iată, o rezolva miraculos.

Aşa că familia Suciu se mutase în noul cartier de la marginea oraşului şi două săptămâni mai apoi, când Alex împlini unsprezece ani, un border-collie mascul li se alătură.

Alex îl boteză Speedy.

Dacă a sta la casă era deja o realizare, faptul că dincolo de ultima stradă se întindea cât vedeai cu ochii un teren agricol era un bonus neaşteptat.

Pe coclaurile acelea îi plăcea lui Alex să-l scoată pe Speedy la plimbare. Îl ducea în lesă până la capătul străzii şi de acolo îi dădea drumul. Căţelul alerga iute ca vântul (evidentă sursă de inspiraţie pentru nume), de abia se ţinea Alex după el.

Într-o dimineaţă de duminică, rămas singur acasă, Alex se gândi să-l scoată pe Speedy la plimbare pe ogor, dar, de data aceasta, să meargă mai departe, să vadă până unde se întindeau arăturile.

Procedă întocmai.

Plecară şi ajunseră curând la o vâlcea. De departe nici n-ai fi spus că era acolo. În capătul ei se ridica o construcţie. Alex, alergând după Speedy, ajunse aproape de ea şi citi:

Staţie Centrală de Epurare

Accesul persoanelor străine

STRICT INTERZIS!

 

Clădirea era împrejmuită cu un gard înalt de plasă.

― Uite, Speedy, spuse Alex. Aicea vine caca nostru.

Râse cu lejeritatea specifică vârstei. Speedy lătră şi el, reacţie specifică rasei.

Merseră împreună mai departe. Ziua era încă tânără.

Trecuse bine de amiază, totuşi, când, tot urmând potecile cu iarbă care străbăteau diverse culturi, ajunseră la o costişă lină. Nu era foarte înaltă. Precum vâlceaua, de departe se confunda uşor în peisaj. Ceea ce îl atrase pe Alex în acea direcţie erau trei deschizături negre, ca trei ochi care, din acel mal de pământ, supravegheau împrejurimile.

Când se apropie, îşi dădu seama că erau trei guri de mină.

― Ce fain! făcu el şi Speedy îl aprobă.

Fără pic de teamă, se duse până în pragul uneia.

Deasupra intrării boltite erau însemnele fireşti: cele două ciocane încrucişase. Galeria cobora în pământ aproape imediat. Fluierând, Alex păşi înăuntru.

Pereţii de cărămidă transpirau. Lumina se împuţina simţitor. Paşii lui începeau să se audă cu ecou.

Speedy rămăsese la intrare. Îşi urmărea stăpânul cu atenţie.

După o sută de metri, Alex descoperi că nu mai putea înainta. Galeria era inundată. Luciul apei reflecta intrarea în mină, iar în acel oval era decupat conturul băiatului.

― Hei, Speedy, este apă aici, dacă ţi-e sete! strigă el, şi atunci apa se mişcă.

Speriat, băitul o luă la fugă înapoi spre ieşire.

Nu suflă o vorbă despre existenţa celor trei guri de mină.

Îşi aminti de ele abia când în cartierul lui se dezlănţui infernul. Şi-atunci, plângând în mijlocul drumului, în timp ce strângea în braţe doar jumătate din corpul bietului Speedy (cealaltă jumătate fusese smulsă şi târâtă în canalizare de o vietate pe care nimeni nu o văzuse, dar în care mulţi începeau să creadă), atunci, abia atunci scânci ceva despre minele abandonate şi vâlceaua în care se scurgeau apele epurate de staţia centrală.

Pe-atunci, soţii Damian, Andrei şi Carmen, erau deja mutaţi înapoi la bloc.

SFÂRŞIT

 

Paleu, august 2013

Despre Mircea PRICĂJAN

Mircea PRICĂJAN a scris 77 articole în Revista de suspans.

Născut la 2 septembrie 1980, Oradea; absolvit Facultatea de Litere, Universitatea Oradea – promoţia 2003, cu o teză despre Stephen King; masterat „Literatura română în context universal”, Facultatea de Litere, Oradea, cu o disertaţie despre literatura fantastică – 2004; în 2002, la Editura Universităţii din Oradea, apare romanul în 2 volume În umbra deasă a realităţii; articole, recenzii, interviuri, proză scurtă, traduceri din limba engleză în mai multe reviste din ţară (Familia, Vatra, Tribuna, Observator cultural, Orizont, Ziarul de duminică, Dilema, Prăvălia culturală, Luceafărul, Flacăra, Lettre Internationale, Respiro etc.) şi străinătate (Taj Mahal Review, Double Dare Press, Distant Worlds, Muse Apprentice Guild, SFFWorld etc.); tradus în jur de 50 de cărţi din limba engleză, apărute la editurile Aquila ’93, Millennium Press, Tritonic, Nemira, RAO, Polirom, Humanitas, Curtea Veche, All, Art, Trei. A fost redactor de carte la editura Curtea Veche. A fost editor-colaborator la revista FLACĂRA. A condus în intervalul 2003-2004 revista electronică IMAGIKON cu apariţie în limba engleză. Între 2010 şi 2012, a fost redactor-şef al revistei on-line SUSPANS. Din 2003, este redactor la revista de cultură FAMILIA. Din 2012, este editor al REVISTEI DE SUSPANS.

Print Friendly

2 Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *