Caleidoscop — prima parte

1

1 mai 1812, Roma

— Nu trebuie să vă simţiţi prost, domnilor, nu e vina voastră că aţi nimerit într-un moment nepotrivit. Nu mă deranjaţi deloc, v-am mai spus, dar ştiţi că o dată intraţi în viziuna lupului nu puteţi scăpa de aici nevătămaţi.

Oamenii nu se speriară prea tare, de parcă s-ar fi aşteptat la orice din partea lui. Probabil că dacă ar fi ţopăit în jurul lor ca un împieliţat, cu atitudine trufaşă şi vorbe meşteşugite, ei l-ar fi compătimit şi ar fi căutat să-i facă pe plac ca unui om nebun.

Enrico Belladonna era un bărbat cu înfăţişare plăcută, păr şaten şi ochi vioi de un albastru marin. Purta pantaloni negri de călărie, haină cafenie şi vestă crem care se asorta cu eşarfa de la gât.

Medicul nu se arăta jenat sau uimit de ameninţările bărbatului, ci mai repede întristat şi dezamăgit. Probabil că vedea în Enrico acelaşi băiat pe care-l trata din copilărie şi nu credea că acesta vorbea serios. Şi, mai apoi, familia Belladonna locuia de peste un veac în oraşul lor, iar Enrico era iubit şi îndrăgit de toţi. Puteau, deci, să omită orice năzbâtie făcută din pricina bolii atâta timp cât omul nu rănea pe nimeni.

Ameninţările lui şi chiar micile gesturi deloc plăcute, cum ar fi împingerea unei mobile peste ei sau trântirea uşilor şi a ferestrei, cu ajutorul puterilor telekinetice, nu însemnau mare lucru. Dar asta nu-i determina să renunţe la motivul pentru care se adunaseră acolo.

Apărură doi servitori care împreună cu fratele marchizului îl apucă pe Enrico şi-l ţintuiră într-un fotoliu, în vreme ce medicul elibera aerul dintr-o seringă de metal care fusese umplută anterior cu un lichid verzui. Marchizul se uită nedumerit la seringa din mâna omului.

— Ce s-a întâmplat, doctore, nu mai ai cobai? La naiba, găseşte şi tu pe altcineva pe care să-ţi testezi leacurile! Şi potoliţi-vă odată! Voi aţi vrut să ne jucăm, voi aţi venit  în casa mea să-mi stricaţi liniştea. N-am făcut alta decât să vă ofer distracţia pe care aţi dorit-o!

Galeria de la fereastră căzu de la locul ei cu trosnet de scânduri rupte si foşnet de brocarturi. În clipa următoare, draperia începu să ardă, scoţând un fum înnecăcios.

Enrico se zbătu în mâinile lor şi, reuşind să le scape, alergă spre ieşire. Uşa se trânti în urma lui. Medicul, fratele şi servitorii se năpustiră să iasă după el, dar constatară că bărbatul îi încuiase acolo. Fratele trase două focuri în broască şi erau liberi. Ieşiră grăbiţi.

Singura persoană care nu se grăbea era Roxana, soţia marchizului, care, retrasă în colţul unei mobile, asistase speriată, dar tăcută la întreaga scenă. Era o femeie frumoasă, cu părul blond împletit într-o coroniţă şi ochi verzi din care picurau acum lacrimi străvezii. Purta o rochie empire din şifon de culoare crem cu bretele largi care acopereau umerii.

Alăturându-se servitorilor, ieşi în grădină, stânjenită de soarele amiezii ce o lovise în faţă ca un văl fierbinte. Ocoliră grădina, ghidându-se după ceilalţi şi ajunseră la o anexă care ducea spre pivniţă.

— Rămâneţi aici, vă rog! Merg să vorbesc cu stăpânul vostru.

Oamenii încuviinţară. Femeia se clătină uşor pe picioare când coborî treptele. O servitoare o prinse din urmă şi o apucă de braţ, susţinând-o.

— Doamnă, copilul… îi aminti ea. Să avem grijă.

Roxana îşi ridică privirea spre femeie şi îi oferi un zâmbet vag în semn de mulţumire.

— Nu intraţi acolo, e o capcană! se auzi strigătul lui Ricardo Belladonna.

Când cele două femei ajunseră la subsol, marchizul tocmai trăgea un zăvor cât zilele, sechestrându-i pe ceilalţi în cămara unde ţineau murăturile. Roxana îi porunci servitoarei să urce, iar femeia o ascultă, deşi continua să se uite cu îndoială în urma ei.

— Eu… eu chem poliţia, spuse ca pentru sine, apoi îşi văzu de drum.

— V-am zis că ne păcăleşte! zbieră Ricardo. Încăperea asta are o ieşire secretă, prin zidul estic, pe care a blocat-o după ce-a ieşit. Şi acum ne-a încuiat aici! Sper că sunteţi mulţumiţi, domnilor!

— Ricardo, dragule, spuse Enrico cu glas mieros, credeam că ai uitat de ieşirea aia.

Marchizul râse. Medicul şi servitorii discutau între ei căutând inutil un mod de deschide uşa. Unica fereastră era mică şi prea înaltă ca să poată ieşi pe acolo. Aprinseră un felinar.

— Cum puteam s-o uit când aici ne jucam mereu „v-aţi ascunselea” , când eram mici? Poate că am lipsit câţiva ani de acasă, dar asemenea lucruri nu se uită, frate.

— Enrico, băiete, ascultă-mă! se auzi vocea medicului. Te-ai jucat cu noi şi  te-am lăsat să te joci. Dar acum, gata! Dă-ne drumul de aici şi lasă-mă să-ţi fac tratamentul!

Marchizul se încruntă. Îşi aminti că Roxana rămăsese sus şi aruncă, involuntar, o privire către scară. Atunci o văzu pe soţia lui care tresări uşor şi făcu un pas îndărăt. Îl privea sfioasă ca şi cum ea ar fi greşit şi aştepta pedeapsa lui. Văzându-i lacrimile, îşi dădu seama că a făcut o prostie imensă şi intenţionă să-şi îmbrăţişeze soţia ca s-o liniştească.

Dar vocea medicului îl opri.

— Lasă-mă să te ajut, băiete! Îţi vrem doar binele!

Ceilalţi râcâiau în lemnul de nuc, probabil cu bricegele şi zdruncinau uşa în canaturi. Enrico se îndepărtă de ea, prudent, de parcă oamenii ar fi putut evada în orice clipă şi l-ar fi făcut mici fărâme. Se uită înspre Roxana şi întinse mâna, fără a o privi; ea se apropie şi îşi trecu braţul pe sub al lui.

Suspină uşor, apoi îi spuse cu fermitate:

— Enrico, deschide-le uşa! El o privi uimit că îi nesocoteşte hotărârea, dar nu zise nimic. Fă-o!

Deşi femeia ridicase tonul, el tăcu. Se uita acum fascinat la ivărul ce sălta mai aprig în urechea tocului cu fiecare zdruncinare a uşii.

Enrico se desprinse de ea şi se concentră asupra unei legături de pe podea pe care Roxana n-o observase până atunci. Desfăcu pătura cafenie dând la iveală cinci puşti nou-nouţe. Le înveli înapoi si le ridică sub braţ.

— Enrico, ce faci? Unde pleci cu armele astea? Şi de ce ţi-ai închis mintea faţă de mine?…

El se gândi un timp.

— Adevărul este că nu ştiu ce mi se întâmplă. Uneori, nu ştiu ce-i cu mine, de parcă aş umbla în somn, iar alte ori, sunt atât de lucid şi pe deplin convins de ce trebuie să fac.

— Şi ce trebuie să faci necesită muniţie de război?

— O, da. Am vorbit mai demult cu nişte tineri care vor să pornească o revoltă în Spania. Le-am promis ajutorul, dacă mă vor lua cu ei în luptă.

Ea îl privi neîncrezătoare.

— Din acest motiv v-am încuiat în sufragerie, nu voiam să aflaţi cu ce mă ocup. Dar idioţii aştia au scăpat mai repede decât prevăzusem şi m-au încurcat. N-am nimic cu ei altfel, doar că nu vreau să-mi încurce planurile.

Roxana se întristă. Ştia că toată povestea era rodul imaginaţiei bărbatului, că boala îl împingea să născocească. Îl studie un timp, cu un amestec de compasiune şi dragoste. Ea nu încetase o clipă să-l îndrăgească pe acest om de care se îndrăgostise cu peste cinsprezece ani în urmă.

Oftă.

— Vrei să participi la o revoltă? Dragul meu, gândeşte-te bine! Roxana îi cuprinse obrazul în palmă. E periculos. Vrei să ne părăseşti ca te alături unor mercenari?

Se auzi un tumult de paşi. Trei servitori şi doi poliţişti năpustiră pe scări, în timp ce alţii stăteau buluc în faţa intrării.

— E deja stabilit. Şi eram sigur că ţi-am spus.

Roxana îi strânse braţul soţului. Ochii acestuia avură un licăr ciudat şi în faţa intruşilor apăru din senin un fel de zid energetic, care le blocă trecerea. Poliţiştii strigară la el; printr-un gest, Enrico dădu o notă antifonică zidului, făcându-i pe oameni să semene cu nişte actori de film mut.

— Marchize! strigă medicul. Eşti un om bolnav, înţelege!

— Enrico, când o să ies de aici, o să te bat de o să stai două zile la pat! îl certă şi fratele.

Prin mintea sa înfierbântată apăru ideea că oamenii complotaseră împotriva lui. Voiau poate să-l declare nebun ca să-i averea şi să-i destrame familia. Ricardo avea toate motivele, deoarece părinţii îi lăsaseră o sumă modică, supăraţi că bărbatul fugise cu iubita pe care ei n-o plăceau.

— Marchize! Unde e câinele dumitale, lupul care mă întâmpina de fiecare dată? Răspunde-mi!

Enrico strânse din dinţi.

— Dacă ştiam că îl placi aşa multe, ţi-l dăruiam. Vrei să ştii unde e? Ia-te după miros, doctore! Oricum, eşti obişnuit cu tot felul de mirosuri dezagreabile.

Marchizul se aplecă şi pipăi cu degetele zidul lângă care stăteau. Părea să caute o altă ieşire.

— Cum?… L-ai omorât? spuse Roxana dându-se cu un pas în spate. Mi-ai spus că l-ai alungat.

— Da, doamnă, l-a alungat cu un glonte în cap, zise Ricardo. Toată servitorimea a auzit împuşcătura.

— Am crezut că s-a descărcat arma şi domnul s-a rănit, recunoscu unul dintre servitori. Mai bine se întâmpla asta, adăugă ca pentru sine. I-am găsit mai devreme hoitul, ascuns după uşa de la bucătărie.

— Era câinele meu, aşa că nu văd de ce trebuie să vă dau vouă socoteală! se enervă marchizul.

Renunţă să mai caute şi lăsă armele pe podea

— De ce i-ai luat viaţa? murmură femeia.

— Fiindcă mă irita prezenţa lui! I-am strigat să plece şi n-a vrut să iasă din sufragerie, din contră, se gudura pe lângă mine ca prostul.

— Şi pe mine m-ai ucide că te irit?

Îşi muşcă buzele.

Enrico făcu o grimasă, semn că n-avea chef de intervenţia ei. I se părea o crimă numai şi să presupună prin absurd că i-ar putea face vreun rău. Totuşi, gândindu-se la asta, simţi imediat că se înşelase.

Un zâmbet ciudat apăru pe buzele lui. Uşa se clătina ameninţător în canaturi, iar zidul începea să se estompeze. Enrico se concentra pe altceva în momentul acela.

În clipa următoare, ivărul sări, uşa se deschise şi servitorii tăbărâră pe marchiz, imobilizându-i braţele, la ordinul fratelui său. Zidul se sparse, dar mai înainte ca oamenii să coboare scara, o servitoare se strecură printre ei strigând în gura mare:

— Cineva să ne ajute! Domnul doctor, unde sunteţi?! Conaşul Lucio s-a otrăvit!

Roxana se sprijini de un perete. Trecând de primul şoc, Ricardo avu prezenţa de spirit s-o prindă pe femeia leşinată înainte ca aceasta să cadă. O ridică pe braţe şi urcă scara, urmat de servitoare.

O parte dintre servitori urcară, iar altă parte rămaseră să ajute poliţiei. Unul dintre ei adusese o pereche de ochelari din cauciuc, asemeni celor de înot doar că avea lentilele acoperite. Îi puseră ochelarii lui Enrico, apoi un căluş în gură dintr-o eşarfă înodată. Pe urmă, îi legară mâinile şi picioarele.

— Cam greu, băieţi, spuse unul dintre poliţişti. Data viitoare să vă mişcaţi mai repede.

„ Data viitoare nu va exista, fiindcă veţi fi cu toţii morţi. La fel de morţi ca dragul de Lucio. „

Deşi legat fedeleş, zâmbetul nu-i dispăruse de pe buze. Şi, pe măsură ce clipele treceau, acesta căpăta nuanţe sinistre.

*

1 mai 2007, Kongsvinger

Soţii Stundetod coborâră din lift la etajul cinci al imobilului unde locuiau.

Se întorceau de la cină, pe care o consumaseră cu fratele lui Robert şi cu soţia acestuia la un restaurant cu specific românesc. Intraseră acolo pentru prima dată şi asta doar la insistenţele cumnatei Kiersten. David comandase cârnăciori olteneşti, pe când ceilalţi se delectaseră cu sarmalele cu mămăliguţă de care le povestise soţia lui.

Diana îşi exprimase dorinţa de a mai vizita acel restaurant, iar după ce Robert o asigurase că vor merge şi în seara următoare, ea adormise în taxi pe drumul spre casă. Practic, bărbatul se văzuse nevoit să apeleze la arsenalul lui de drăgălăşenii ca Diana să iasă pe picioarele ei din maşină, ci nu cărată în braţe. Mai exact, îi promisese un masaj cu uleiuri aromatice şi o sticlă de vin alb cu două pahare lângă pat, lucruri care pe ea o făceau să se gândească la dragoste.

Pe jumătate adormită, femeia se sprijinea de soţului ei care descuia uşa apartamentului. Dar nu apucară să intre că imediat se simţiră îmbrăţişaţi pe la spate de două braţe care, în clipa următoare, îi strânse ca într-o menghină şi îi trase îndărat.

Soţii Stundetod se răsuciră speriaţi şi văzură chipul unui om care semăna leit cu Robert, cu aceeaşi fizionomie, părul şaten şi ochii albaştrii ca ai săi. Diana se uită uimită când la unul, când la celălalt. Singura diferenţă dintre bărbaţi era că străinul purta un costum vintage, de parcă s-ar fi îmbrăcat de la recuzita vreunui teatru.

— Am nevoie de ajutorul vostru, rosti străinul într-o engleză cu accent franţuzesc.

Sub privirile lor uluite, imaginea lui începu să tremure şi se preschimbă subit  într-un roi dens de fluturi. Dar nu trecu mai mult de o clipă şi se întrupă înapoi.

Dezmeticindu-se, Robert şi Diana constară că se aflau în acelaşi loc, mai exact la intrare. Doar că nu mai erau în apartamentul lor.

Robert analiză rapid situaţia. Avea un geamăn care nu exista în realitate şi se teleportaseră acum fiind în alt secol, dacă se lua după mobilerul din hol.

— Visăm? întrebă el.

— Nu ştiu, răspunse ea nesigură.

Sperietura de mai devreme n-o trezise complet. Robert o privi lung, apoi zâmbi uşor şi o înconjură cu braţul.

Era, probabil, unul dintre acele vise pline de semnificaţii, aşa bărbatul se gândi să fie atent la fiecare detaliu pentru a-l consulta apoi cu dicţionarul. Căci, deşi poseda o imaginaţie debordantă, Robert folosea dese ori întâmplările din timpul somnului în povestirile sale. Considera că detaliile venite din subconştient sunt mult mai bune, mai interesante decât cele pur inventate.

Din câte îşi amintea, geămănul înseamna că trebuia să se cunoască mai bine pe sine însuşi şi să-şi găsească un echilibru în viaţă, iar teleportarea în trecut îi dădea de înţeles că rezona mai bine cu o epocă veche, dar şi existenţa unor secrete bine ascunse.

Se uită întrebător către bărbat, imaginându-şi că omul era un soi de ghid de genul celor trei spirite care îl plimbaseră pe Scrooge. Începea să-l distreze.

Străinul făcu o grimasă de neplăcere.Voiase s-o aducă numai pe ea în locul acela, dar, cum îi găsise împreună şi nu avusese poftă sau timp de explicaţii, îi teleportase pe amândoi. Căuta un motiv plauzibil ca să-l scoată pe Robert din încăpere, dar acesta era prea absorbit ca să-l mai asculte.

Nu-şi punea prea multe speranţe în diversiunea pe care o plănuise, dar deja mersese prea departe ca să renunţe acum.

Robert găsi că micul salon era la fel cum îl ştia. Şi atunci îşi dădu seama că nu era prima dată când se visa în acel loc.

Cunoştea canapeaua din lemn de paltin, biroul şi fotoliul greoi de mahon din faţa şemineului unde ardeau deja câteva vreascuri.

Închise uşa şi o conduse pe Diana la fotoliul de lângă cămin. Ea se aşeză şi-şi ridică genunchii la piept. Robert se aplecă spre văpaia plăcută a flăcărilor, încălzindu-şi palmele.

Străinul nu suporta să vadă tandreţea cu care o înconjura Robert pe soţia lui. Voia să-i despărtă imediat.

— Domnule Stundetod, mă numesc Ludovic Lacroix şi am mare nevoie de ajutorul tău. Robert îşi ridică fruntea spre om. Pentru început, te rog să citeşti cu atenţie această scrisoare, spuse scoţând un plic din buzunarul hainei. Şi te-aş sfătui să ieşi în hol căci acolo e mai luminat.

— Despre ce e e vorba?

— Un om va muri în clipele următoare, asta e tot ce-ţi pot spune.

Robert tresări şi-l privi cu nedumerire. Diana se ridică din fotoliu uitându-se contrariată spre bărbaţi. Îl aşteptară să continue, dar auziră uşa deschizându-se şi se întoarseră surprinşi. Ludovic tăcu şi puse scrisoarea înapoi în buzunar.

Intră un tânăr cu trăsături adolescentine care tresări văzându-i. Simţea că se petrece ceva ciudat, că oamenii aceia nu aveau ce să caute acolo, fiindcă ei se aflau atunci într-un alt loc. Era ca şi cum în faţa sa apăruse o proiecţie a imaginii pe care o avea el despre ei. Doar că în mintea lui cuplul nu purta hainele acelea simple şi erau mult mai deschişi telepatic.

Bărbatul care îi însoţea se numea Ludovic, îşi amintea de el, deşi nu putea să spună cu exactitate când îl cunoscuse. Se hotărî să-l ignore deoarece abia suporta prezenţa unui Enrico, iar două sosii ale acestuia era cam prea mult pentru creierul lui obosit.

—  Sunteţi aici, spuse în italiană cu un amestec de melancolie şi dezamăgire. Amândoi.

Soţii observară cu mirare că înţelegeau perfect această limbă, deşi n-o învăţaseră.

— Despre el voiam să vă vorbesc, zise Ludovic. Şi să ştiţi că nu e un vis.

Omul spera ca prezenţa femeii să-l încurajeze pe tânăr. Îl enerva că acesta îl luase în seamă pe soţul ei, dar pe el nu. Se retrase lângă fereastră, urmărind discuţia cu un fel de silă. Începea să creadă că acţiunea lui nu avea niciun sens.

Robert n-avea nevoie de prezentare, fiindcă tânărul era Michael, unul dintre angajaţii săi de la revista la care lucra. Era angajat de peste o săptămână la departamentul de IT, dar el abia îl văzuse în treacăt în dimineaţa aceea. I se părea ciudat să viseze o persoană pe care o cunoştea mai mult dintr-un C.V. , dar se gândi că trebuie să aibă o oarecare importanţă.

— E Michael, un angajat de-al meu, îi comunică în şoaptă soţiei, zâmbind.

Nici ea nu-l cunoştea, dar îi zâmbi. Tânărul le aruncă o privire şi oftă.

Ca de obicei în asemenea cazuri, Robert aştepta să vadă în ce direcţie merge discuţia, atent să reţină toate detaliile.

—  Mă tem că aţi bătut degeaba atâta drum, mai zise tânărul, cu un surâs trist. Nu mă mai întorc acasă; n-ar avea nicio noimă şi o ştiţi şi voi. Mi-ai spus de atâtea ori că e cazul să-mi văd de viaţa mea, adăugă către Robert, şi asta am de gând să fac.

Acesta aruncă o privire spre Ludovic. Omul asculta afectat, de parcă cuvintele tânărului îi erau adresate lui.

— Dacă asta crezi, dacă e decizia corectă, noi nu putem decât să te susţinem, spuse Robert. Să înţeleg că ţi-ai făcut planuri pentru viitor?

—  Zilele trecute m-am întâlnit cu Evelina în târg, continuă el, sprjinindu-se de marginea biroului. E văduvă acum şi-şi creşte singură fiul. Sper că eşti bine, îi spuse Dianei. Mi-ar plăcea să vedeţi totul ca pe un ultim cadou din partea mea… Iar eu îmi voi lua viaţa de la capăt, poate cu Evelina. Toate au un final, aşa că voi continua să trăiesc fără voi…

Ochii săi cenuşii se umeziră şi glasul i se frânse. Emoţia lui era reală şi-şi dorea cu adevărat ca ei să fie acolo, deşi ştia că e imposibil.

Se apropie de ei fără să ştie ce face şi le cercetă privirea căutând o permisiune. Zâmbi cu tristeţe, apoi îşi aşeză o mână pe umărul lui drept, iar cealaltă pe umărul ei stâng. Se întinse spre Diana şi îi atinse uşor buzele cu ale lui. Un amestec de surpriză şi mirare se citi pe chipul femeii. Dar mai înainte ca ea să spună ceva şi ca Robert să dea glas mâniei din priviri, tânărul îl sărută şi pe el.

Soţii Stundetod nu se aşteptaseră la asta. Robert îl privi cu o uimire neţărmuită, apoi ochii îi străluciră şi zâmbi stânjenit.

Deşi aproape homofob, nu ura cu adevărat persoanele cu alte orientări, dar nici nu voia să stea în preajma lor. Presupunea că Michael nu era gay, deci gestul lui din vis simboliza cu totul altceva. Mai exact, că era timpul pentru Robert să se cunoască şi să se împace cu sine însuşi.

Trebuia să apere onoarea lui şi a Dianei, chit că nu-i văzuse decât omul acela, Ludovic. Aşa că se repezi la „Michael” şi-l apucă de reverul vestei roşii, hotărât să-i servească un pumn zdravăn. Dar tânărul îl privi cu groază şi obrazul i se întunecă mai înainte de a fi lovit.

— N-nu eşti el… Nu sunteţi voi. Mi-am dat seama când am sărutat-o că nu e  Roxana, dar nu m-am putut stăpâni, recunoscu ca pentru sine. Cine sunteţi?

Se smulse din mâna lui Robert. Îşi atinse buzele cu degetele, apoi se dădu câţiva paşi mai în spate. Robert îl privi cu dezgust.

—  Auzi, amorezule, mie nu-mi plac bărbaţii. Să fie clar! Ştia că era ocazie lui să-l ponegrească aşa cum voia pe noul său angajat fără ca acesta să afle vreodată. Îmi pare rău pentru problema ta, dar nu pot să accept asemenea chestii.

—  Era doar un sărut de rămas bun, spuse cu simplitate. Oftă şi-şi trecu degetele prin părul castaniu. Cine eşti?

Bărbatul îl privi încurcat, neştiind ce să răspundă. Schimbă o privire cu Diana.  Tânărul prinse curaj şi se apropie de ei. Robert se gândi un timp, apoi îşi aminti de userul pe care îl aleseră pentru un joculeţ de facebook.

—  Vicenzo Leonardi, rosti el în cele din urmă.

—  E un nume pe care l-ai inventat acum? spuse tânărul cu un zâmbet uşor.

—  Nu… ăăă, m-am gândit mai demult la el. Adică…

—  Da?… Şi cam de cât timp ţi-a luat să-l găseşti? întrebă el îndreptându-se spre uşa pe sub care cineva tocmai strecurase un plic.

Bărbatul intenţionă să-i explice cum ajunsese la acea combinaţie de nume italieneşti, dar renunţă văzându-l pe tânăr că se aşează la birou. Acesta întoarse plicul pe ambele părţi şi luă cuţitul pentru deschis corespondenţa.

În clipa aceea, mintea i se întunecă. Se simţea captiv în amintirea unui vis din care nu putea scăpa. Auzea clar în interiorul său cugetările lui Enrico; nu le pricepea, dar îl întristau cumplit. Bărbatul îşi spunea că tânărul nu înseamnă nimic pentru ei şi  că  urăşte pruncul acestuia din pântecele Roxanei. Că ar trebui să moară. Şi că el nu l-a iubit niciodată.

— N-o face, Lucio! urlă Ludovic.

Soţii Stundetod se priviră uimiţi, abia apoi pricepură la ce se referea omul.

— Cum? Despre asta vorbeai când ai spus că-ţi vei lua viaţa de la capăt? întrebă Diana. Dar n-are niciun sens!

Lucio făcu o grimasă şi clătină din cap nemulţumit. Îşi amintea acum despre Ludovic care apăruse în camera lui şi îi povestise despre o scrisoare.

— Ludovic ne-a spus că o persoană va muri. Ce s-a întâmplat? Dacă te putem ajuta, să ştii că nu vom ezita.

Lucio se uită amuzat la cei doi. Ştia că nu sunt Enrico şi Roxana, dar asemănarea fizică îl făcea să uite adevărul. Iar în clipa aceea, simţea o repulsie imensă faţă de Enrico.

Ludovic ştia ce era în mintea omului. Nu-i citea gândurile, dar discutaseră anterior şi îl citea acum ca pe o carte deschisă.

— Da, Lucio, ea nu este soţia ta, dar ai şansa să scapi din primejdia asta, să faci ce n-ai făcut la timpul potrivit.

— Care e problema cu soţia mea? Nu înţeleg! spuse Robert cu asprime.

— Domnul Ludovic are probleme de conştiinţă, spuse Lucio cu un zâmbet ciudat. Îmi sugerează să-i răpesc soţia cuiva imaginându-mi că e Roxana. Şi să plec departe ignorând dorinţa lui Enrico. Staţi liniştiţi, nu voi face o asemenea crimă!

Ludovic turba de furie văzând că Lucio nici nu voia să ia în calcul acea posibilitate.

— Şi e mai bine să te omori?

— Poate ne explicaţi şi nouă despre ce vorbiţi, se băgă Robert. Lucio, amice, n-am nimic cu tine, dar ar fi mai bine ca Ludovic să-şi ţină gura! Nimeni nu se va atinge de soţia mea, să fie clar!

— Tocmai ţi-am confirmat că nu voi face asta, îl calmă Lucio.

Robert prinse mânerul cuţitului şi-l trase uşor din mâna lui. Se uită la Ludovic ca pentru a-l asigura că nu se întâmplase nimic.

—  Uite. Îţi deschid eu plicul. Enrico te vrea mort? Eu cred că a spus-o la nervi, iar tu ai luat-o de bună.

— Da, Lucio, spuse Diana. Nu ştim povestea exactă şi n-am mai aflat prea multe azi, dar sunt singură că Roxana va suferi mult dacă tu vei pleca. Şi Enrico, chiar dacă acum e supărat pe tine.

Tânărul îi privi lung, cântărindu-le spusele. Îl amuza cât de simplu li se părea lor totul din afară. Obrazul i se crispă, ca şi cum o luptă se dădea în mintea lui. Hotărî cu un suspin şi smulse cuţitul de la Robert.

— Nu pot trece peste voinţa lui…

În graba gestului, obiectul descrise un cerc prin aer şi vârful acestuia îi înţepă obrazul. Diana tresări, iar Ludovic scoase un geamăt de furie. Bărbatul le aruncă o privire uimită, convins că omul nu murea dintr-o biată înţepătură.

Se repezi la el, îi luă arma şi o aruncă spre cămin. Tânărul îşi desfăcu eşarfa stacojie de la gât şi-şi tamponă obrazul din care se prelingea o lacrimă de sânge.

— Crezi că ai rezolvat ceva cu asta? rânji Ludovic. Cuţitul e otrăvit!

Robert oftă. Diana îşi lăsă mâna pe umărul tânărului care deja transpira abundent. Putea să simtă febra prin materialul cămăşii.

— E adevărat?… Lama a fost înmuiată în otravă?

— Despre ce otravă e vorba? strigă Robert. Ai antidotul în casă? Cât de repede îşi face efectul? Mai pot să-l pregătesc? Dar spuneţi ceva, la naiba!

Bărbatul se uită la Ludovic, apoi la Lucio care respira cu gura întredeschisă. Văzând că tac amândoi, lovi cu palmele în birou şi îşi trecu mâinile prin păr, iritat.

— Cum te pot ajuta? Spune! îl rugă Diana.

Robert se năpusti pe uşă afară, strigând:

— Hei, e cineva pe aici?! Stăpânul vostru vrea să se ducă în iad!

Nici ţipenie de om nu era pe holul conacului. Scoase mobilul şi constată că avea semnal. Apelă numărul pentru Urgenţe.

— 112. Ce problemă aveţi? întrebă operatoarea norvegiană. Alo, mă auziţi? Puteţi vorbi?…

Diana se uită cu deznădejde spre soţul ei. El îşi dădu seama abia atunci că nu putea chema o ambulanţă pentru un pacient din trecut. Anulă apelul.

Se uită la tânăr şi clătină din cap. Omul nu voia să fie salvat. Îşi tampona mereu obrazul şi-şi ştergea fruntea şi gâtul. Cu mână liberă se chinuia să scrijeleze nişte cuvinte cu pana pe hârtie.

— O să mori, idiotule! N-am văzut om mai încăpăţânat!

Diana se strânse la pieptul lui Robert, îngrozită. Respiraţia tânărului devenise şuierătoare şi gesturile mult mai lente. Ludovic ieşi în hol; mai asistase o dată la scena finală şi, în momentul acela, nu avea putere s-o revadă.

—  Numele voastre…  murmură el, la capătul puterilor, lăsând să-i cadă pana în călimară.

— Ce spui?…

— Numele voastre adevărate, domnule!

— Robert şi Diana Stundetod!

Tânărul se linişti şi se sprijini de spătarul scaunului.

— Vă spun adio, Robert şi Diana Stundetod! rosti el în bokmal.

Închise ochii ca şi cum ar fi adormit. Robert se încruntă. Diana pufni în plâns. O servitoare pătrunse în cameră; scoase un ţipăt şi ieşi în fugă.

Ludovic intră cu paşi mici şi se aplecă peste spătarul scaunului. Îi luă capul lui Lucio în mâinile sale şi-i sărută părul. Când îşi ridică fruntea, avea lacrimi în ochi.

Robert suspină fără să vrea. O aşeză pe Diana pe fotoliu şi se apropie stânjenit de birou. Îi ridică încheietura omului căutând un puls despre care nu era sigur dacă  mai exista. Lăsă braţul să cadă moale pe marginea biroului.

Se uită cu compasiune la  Ludovic, apoi se aplecă peste birou şi întoarse spre sine foaia scrisă de mort. Din ceea ce la prima vedere părea doar o măzgălitură se puteau distinge, totuşi, trei cuvinte: „Enrico e iertat” .

— Enrico Belladonna este ucigaşul lui, spuse omul. Este marchiz şi acum se află închis într-un spital de nebuni unde are mai mult confort decât ar fi avut în închisoare.

— Deci, totul e real. Dacă n-ar fi fost, cred că ne-am fi trezit acum, după ce s-a omorât Michael… Lucio sau cum l-o chema…

— Îl cheamă Lucio. Lucio Varesi.

— Chiar am călătorit în timp?

— Ce facem cu el acum? zise Diana, stânjenită.

— Nu vă faceţi griji, e o buclă temporală. Lucio a murit, într-adevăr, dar aici, în 1812. Eu vin din 1912; şi acolo s-a repetat povestea, dar a murit o altă persoană, Julien. Făcu o mică pauză, emoţionat. Şi se va repeta din nou, cu voi. O să vă explic tot. Dar acum să vă ducem acasă, familie Stundetod! Din păcate, nu mi-aţi fost de niciun folos…

— Nici tu n-ai fost mai breaz, recunoaşte! se apără Robert. N-ai mişcat un amărât de deget. Şi Diana mea nu intra în discuţie! Trebuie să vorbim despre asta, dragule.

— Nu era vorba de mine. Tu eşti sortit să ridici blestemul.

*

Imaginea se modifică şi apăru din nou roiul de fluturi. Acum erau în pragul apartamentului lor.

— Ştiu că a fost o experienţă neplăcută, dar ar fi bine să uităm pentru moment de drama în sine.

Soţii încuviinţară, deşi ştiau că nu vor uita atât de uşor întâmplarea.

— Să stăm pe fotoliile din balcon, sugeră Robert. Am nevoie de aer şi de o tărie după întâmplarea asta. Ludovic te cheamă, nu? Presupun că vrei şi tu. Bărbatul încuviinţă, oftând. Diana, puţin vin alb?

O sărută pe frunte. Ea confirmă, zâmbind.

Robert se îndreptă spre bucutărie. Încăperea comunica printr-o uşă-fereastră cu balconul, deci bărbatul ar fi auzit dacă ei discutau mai departe, dar Ludovic consideră că era mai bine să-l aştepte.

Diana se ghemui într-unul dintre cele trei fotolii, atentă la fiecare gest al străinului. El admira de la balcon clădirile înalte ale instituţiilor şi căsuţele cu acoperişuri de ţiglă roşie. Contemplă o vreme Turnul cu Ceas.

— E incredibil cât de bine s-a păstrat acest oraş de-a lungul timpului. Aş putea trăi aici fără probleme, m-aş simţi ca la mine acasă, recunoscu Ludovic zâmbind.

— Se spune că Turnul e bântuit de fantoma unei tinere. Şi că undeva prin măruntaiele lui se află ascunsă o comoară. Sunt poveşti, desigur. Diana râse. Ai putea locui aici fără soţia ta? Seamănă cu mine, ca şi Roxana?

— Da. Genuvieve m-a părăsit după ce a murit Julien.

— Îmi voi imagina că eşti geamănul lui Robert. Asta trebuie să crezi şi tu despre mine, îi răspunse ea la gândurile nerostite.

Robert se întoarse în balcon cu o tavă pe care o aşeză pe masa dintre fotolii. Adusesese trei pahare cu vin şi două cu coniac. Îi făcu semn lui Ludovic să se aşeze.

— N-ar trebui să fiţi complet străini de povestea aceasta, spuse el măsurându-i pe amândoi cu privirea. În timpul vostru, Lucio e Michael, iar soţia mea, Genuvieve e Diana ta.

Soţii schimbară o privire.

— De fapt, nici nu suntem, recunoscu femeia. Doar că nu i-am găsit o explicaţie.

— Eu am problema asta din copilărie, spuse Robert, dar n-am vorbit despre ea decât cu cei apropiaţi, cu fratele meu şi cu Diana. Ludovic încuviinţă, semn că putea continua. Mă visez în diferite posturi, îmbrăcat ca tine în costumaţia asta de la început de secol, dar şi de epocă, ca Lucio. Şi Diana îmi apare schimbată în vise. Acum pricep că, de fapt, te visam pe tine şi pe soţia ta.

— Aşa este, dar şi pe Enrico şi Roxana, corespondenţii noştrii, respectiv ai voştri din 1812. Robert îl privi nedumerit. Da, suntem trei cupluri, trei epoci. De fapt, tripluri. Noi am format triunghiul Ludovic-Genuvieve-Julien.

— Poftim?… Ai zis cumva „triunghi”?? Mda, fratele Lucio nu-l săruta pe Enrico pe gură şi nici Roxana nu era însărcinată cu el. Mă rog, există şi incest…

Diana făcu o grimasă de neplăcere.

— Da, spunea să primiţi totul ca un ultim cadou şi se referea la sarcina Roxanei. Ea era însărcinată cu fiul lui, al lor, de fapt, fiindcă ei erau uniţi într-un mariaj poliandric.

Aşteptă ca Robert să asimileze şocul, apoi adăugă:

— N-au putut avea proprii lor copii.

— Sper că nu religios… Din câte ştiu, încă nu s-au legalizat căsătoriile între trei persoane.

— Îmi pare rău, zise Diana, după o scurtă pauză. Noi avem un fiu de un anişor. Chestia asta se repetă la fiecare o sută de ani? Michael va fi amantul meu?

—  Al nostru? Vorbeşti numai prostii, omule!

Ludovic tăcu.

— E decizia voastră. Şi, sincer, mi-ar plăcea să nu fie nimic între voi, Robert, deoarece dacă îţi va fi iubit, atunci îl vei ucide. Mă gândeam că noi doi am putea să oprim asta.

— Oferindu-i-o pe soţia mea lui Lucio că a ta nu mai e prin preajmă? Dar e simplu, îl concediez pe Michael şi nu ne mai vedem niciodată.

— Soţia mea m-a părăsit după ce l-am omorât pe Julien. Crezi că eu n-am încercat? Nu e atât de facil. Dar putem călători în timp şi bănuiesc că dacă reuşim să-l salvăm pe Lucio, rupem blestemul.

— Ce blestem, că m-ai înnebunit?!

— Ai conexiune la internet, nu? Veţi citi despre asta pe o pagina de web. Plus din această scrisoare. Se pare că Roxana poate să vadă în viitor şi mi-a lăsat plicul acesta într-o ladă cu amintiri din casa mătuşii mele, Adelaide.

— De unde ştia să lase acolo scrisoarea? De fapt, cum a aflat de tine?

— Roxana e o rudă foarte îndepărtată a mea. Nu ştiu însă dacă are vreo legătură de sânge cu voi.

— Eşti sigur că Lucio e ok? spuse Diana. Adică, ştii tu… Că va fi găsit, îmgropat…

— Lucio a murit singur, forţat de Enrico, prin puterile lui paranormale. Da, şi tu ai, Robert, ca şi mine. Probabil nu le-ai folosit încă. Ei bine, Lucio are scenariul lui bine stabilit: intră, primeşte scrisoarea, încearcă s-o deschidă, îşi înţeapă obrazul sau mâna. Moare. Orice lucru care intervine în spaţiul lui nu-l poate convinge să renunţe şi nu-l poate opri. Am încercat, crede-mă; a încercat chiar şi  Julien, crezând că şocul de a se vedea pe sine îl va scoate dintr-ale lui. Fără rezultat. Acum, v-am adus pe voi şi tot n-a mers.

— Doar nu credeai că Diana mă părăseşte cu primul bărbat care o sărută! Dacă nu încetezi cu asta ne certăm rău, să ştii!

— Voiam să văd reacţia lui. Încep să cred că Enrico trebuie oprit. Dar el are o problemă dificilă de care nu bănuieşte nimic. Mai întâi citiţi, încă nu cunoaşteţi cum s-au petrecut lucrurile, ce ne-a împins pe mine şi pe Enrico să ucidem.

— Cum să se petreacă? spuse Robert plictisit. Gelozia. Se ştie că italienii sunt aprigi la mânie şi nu suferă să fie înşelaţi în amor. Probabil şi francezii la fel.

Ludovic tăcu.

— S-a făcut târziu, domnule Lacroix. Haide, să mergem la somn şi să nu ne mai gândim la probleme astea!

Ludovic încuviinţă şi se ridică de pe scaun. Îi salută, apoi dispăru subit.

Cei doi se îmbrăţişară, apoi porniră spre dormitor.

Va urma.

Despre Aurelia CHIRCU

Aurelia CHIRCU a scris 12 articole în Revista de suspans.

M-am născut în Bucureşti, pe 13 februarie 1980. Am terminat Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Spiru Haret, secţia engleză-germană şi sunt traducător. Am debutat pe hârtie, în 1996, în revista şcolară “Noi despre noi” din Alba Iulia cu câteva capitole dintr-o nuvelă intitulată “Cum să ajungi vedetă”, pe care n-am terminat-o. Apoi, am apărut în format electronic, în revista online Faleze de piatră, cu un capitol din romanul “Regis de Aeternum”. Am mai publicat în revistele online Suspans, Egophobia, Gazeta Sf şi Srsff. Am fost nominalizată la premiile Galileo pentru prozele apărute în Gazeta SF.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *