Caleidoscop — parte a doua

2

18 iulie 1812, Roma

Enrico deschise ochii şi se uită nedumerit la draperiile rubinii care acopereau ferestrele mari cu ancadramente de marmură stacojie. Îşi roti privirea prin încăpere, încercând să distingă ceva prin semiîntunericul acela. Dar siluetele mobilelor îi erau străine; nu aduceau cu cele din cămăruţa de la ospiciu şi nici cu cele din castelul său.

Se întrebă atunci de care ospiciu era vorba, dacă nu cumva se înşela şi asemuia  realitatea cu visul.

Poate că rămăsese până târziu la vreo petrecere şi, printr-o conjunctură nefavorabilă lui, ajunsese în patul vreunei contese, unde dormise mai mult decât trebuia. Şi asta nu era bine pentru niciunul dintre ei, fiindcă o aventură ar fi pus la îndoială onoarea doamnei, iar lui i-ar fi distrus căsnicia.

Ştia că Roxana lui i-ar fi iertat rătăcirea, dar el nu ar fost capabil să se ierte pe sine. Ar fi ascultat de propriile lui concepţii despre moralitate şi ar fi părăsit căminul conjugal, trăindu-şi restul vieţii în asceză.

Îşi spuse, totuşi, să nu dramatizeze până nu afla adevărul.

Se ridică pe marginea patului şi îşi aruncă privirea peste obiectele din jurul său, în speranţa că-şi va aminti cum ajunsese acolo. Apoi, se sculă din pat şi se îndreptă spre fereastră.

Privind în jurul său, descoperea acum o vagă familiaritate în mobierul din dormitor şi admise pentru moment că se găsea în propria locuinţă. Strânse draperiile grele de brocart şi se miră aflând că soarele era deja la amiază.

Îşi imagină că trebuie să fi fost duminică, căci doar la întoarcerea de la slujbă şi după masa de prânz şi-ar fi permis să mai lâncezească puţin în aşternut. Numai că i se părea destul de ciudat să-şi facă siesta de unul singur.

Scutură clopoţelul, aşteptă, dar nu răspunse nimeni. Ieşi din încăpere, uimit de liniştea care domnea pe holurile conacului şi auzi curând glasuri slabe dinspre salon. Se încruntă uşor şi deschise larg uşa salonului.

Aşezaţi pe sofale în jurul unei măsuţe cu ceai şi prăjiturele, se aflau două persoane. Una dintre ele era soţia lui, aceeaşi prezenţă minunată, plină de frumuseţe şi de gingăşie. Doar că rochia de culoare cafenie îi estompa puţin aceste calităţi, care-i atrăgeau admiraţia oricui.

Invitatul ei era un bărbat vârstnic, cu o vestă  albastră şi pe care Enrico nu şi-l amintea.

Două perechi de ochi îl priviră dintr-o dată cu un amestec de uimire şi teamă; bărbatul se dezmetici primul şi se ridică zâmbitor întinzând braţul spre Enrico.

Marchizul păşi înăuntru şi clipi uşor, orbit de lumina candelabrului. Îl cuprinse  ameţeala şi, dintr-o dată, simţi nevoia să plângă. Mâna omului îi încolăcise braţul şi-l trăgea spre mijlocul încăperii, dar Enrico nu-şi mai simţea picioarele.

– Domnule marchiz Belladonna… murmură omul.

 

– Domnule marchiz Belladonna, trebuie să vorbim neapărat! îi spusese bărbatul ce-i semăna leit şi care se întrupase dintr-un roi de fluturi.

Enrico se ridicase încet din pat şi-şi întinsese mâna şovăitor spre om. Se gândise că visează, că aceea era o proiecţie a  imaginii idilice pe care o avea încă despre sine însuşi. 

Apoi se râzgândi. Hainele pe care le purta acum erau destul de uzate, însă mult mai potrivite pentru condiţia lui decât cele elegante, dar simple pe care le purta omul.

Era un străin, înţelegea asta. Şi dacă izbutea s-o observe peste leacurile cu care îl îndopau medicii, însemna că le lua degeaba. Sau că devenise imun la ele.

Oricum, era foarte clar că străinul acela era în camera lui şi nu intrase nici pe fereastră, nici pe uşă.  Fereastra era mică şi înaltă, tăiată în ogivă, iar uşa era ferecată pe exterior cu un drug de fier.

– Enrico, ascultă-mă bine! spusese Ludovic prinzându-l de braţ. Enrico tresărise şi se trăsese din mâna lui. Trebuie să scapi de aici, e important să ieşi afară cât mai curând. Eşti deja de câteva săptămâni şi rişti să rămâi aici. Poartă-te frumos cu toţi, amabil, fă-i să aibă încredere că ai trecut peste acea criză care te-a adus în locul acesta.  Am nevoie de ajutorul tău!

Marchizul îşi ridicase privirea spre raza de lumină care pătrundea prin geamul murdar. Îşi frământase mâinile stânjenit. Apoi, oftase şi se concentrase asupra străinului.

– Ce te face să crezi că te pot ajuta, când eu nu mă pot ajuta nici pe mine?  Situaţia în care mă aflu este extrem de confuză. M-am trezit la balamuc şi nici măcar nu ştiu ce caut aici, ce am făcut de ai mei au considerat că e cazul să mă interneze. Nimeni nu vrea să-mi spună unde e Lucio, iar Roxana vine rar să mă vadă şi, când totuşi vine, nu stă mai mult de cinci minute. Şi atunci vorbeşte cu doctorul, iar pe mine mă mângâie pe cap ca pe un copil…

 – Trebuie să pleci cu orice preţ! Şi nu mă refer la a folosi violenţa, fiindcă aşa nu câştigi nimic. Temperează-ţi vorbele şi gesturile! Află că soţia ta e în primejdie, Ricardo o controlează la fiecare pas. Doar tu o poţi ajuta, marchize!

Enrico se încruntase. Revenea încet la temperamentul lui firesc.

– Nu-mi prea vine să cred că fratele meu îmi asupreşte soţia, spusese el gânditor. Trebuie să fie alte persoane care îl determină pe Ricardo să se poarte urât şi, din oarecare motive, el e nevoit să le facă jocul. Mulţumesc că m-ai anunţat, domnule. Acum spune-mi ce trebuie să fac pentru dumneata!

– Află ce s-a întâmplat cu tine, cu Lucio. Încearcă să-ţi aminteşti totul şi să pui ordine în lucruri. Astfel mă vei ajuta şi pe mine.

 

Roxana se smulse de la locul ei şi se repezi spre bărbat, susţinându-l.

– Dragul meu… Eşti bine? spuse ea cu o blândeţe calculată. Nu trebuia să te scoli din pat.

Tristeţea din ochi şi paliditatea obrazului ei spuneau multe şi Enrico ştia acum că nu grija pentru el o determinase pe femeie să-l ajute. Era supărată, furioasă chiar, dar se străduia să se stăpânească.

Soţia şi bărbatul cu vestă albastră îl conduseră pe marchiz până la sofa. Enrico se aşeză, istovit. Aroma ceaiului îi încântă simţul olfactiv, dar inspirând cu lăcomie, gâtlejul îi fu năpădit de două mirosuri disticte. Primul era pătrunzător, de tâmâie, iar celălalt, înecăcios, de ceară arsă.

– Vă torn puţin ceai, domnule marchiz?

Enrico nu răspunse. O adiere uşoară îi atinse spatele, făcându-l să se înfioare. Bineînţeles că fereastra era închisă. Lambriurile de aramă păreau să degajeze acea răceală, iar Enrico percepea suferinţa încrustată în ele, deşi n-o înţelegea.

Ludovic îi ceruse să se poarte normal, dar erau atâtea lucruri pe care nu le pricepea.

Tânărul marchiz cercetă un timp pereţii încăperii, lucru care păru să-i îngrijoreze pe cei doi; soţia lui şi musafirul ei îi urmăreau lui Enrico fiecare gest, cu o inexplicabilă aviditate, care pe un om obişnuit l-ar fi stânjenit sau chiar, speriat. Dar Enrico era prea tulburat şi absorbit de simţurile sale, care-i dădeau  semnale difuze, ca să se mai mire de atitudinea lor.

Regretă că trebuia să se desprindă de lambriuri fiindcă acestea păreau să ştie poveşti cărora el nu le descifra încă sensul. Ochii lui se oglindiră în cei azurii ai iubitei sale; citea în ei multă grijă, dar şi o mică imputare.

– Unde e Lucio?… o întrebă el, cu uimire, de parcă abia atunci i-ar fi sesizat lipsa. Nu pot ajunge la el, mental, adăugă imediat ca pe un scuză că aducea vorba despre el în acel moment. Nici pe tine, draga mea, nu te simt îndeajuns ca să pot înţelege.

Ridică mâna şi îi mângâie obrazul. Roxana nu se retrase, dar ochii ei nu-şi recăpătară strălucirea.

– Săptămâna trecută, începu ea, pe un ton glacial, Lucio a plecat să-şi viziteze părinţii şi tu l-ai însoţit spre moşia acestora. Dar te-a prins furtuna pe drumul de întoarcere şi ai ajuns la castel cu hainele zvântate pe trupul scuturat de friguri. Medicaţia prescrisă de doctorul Eduardo nu te-a ajutat atât de repede pe cât ne-am fi dorit; am aşteptat răbdători să-ţi revii din acele stări letargice însoţite de febră şi delir.  De aici, surprinderea noastră să te vedem pe picioare…

– Şi Lucio? insistă marchizul.

Roxana îşi muşcă buzele.

Bărbatul făcu o grimasă de neplăcere. Nesocotea sfatul lui Ludovic. Acele informaţii trebuiau obţinute pe alte căi, dar nu se credea potrivit să treacă singur prin acel coşmar.

– Nu mai avem nicio veste de la el, de când a plecat de acasă.

Marchizul o privi stăruitor, nemulţumit de explicaţia ei. Semăna cu o minciună  repetată într-atât de mult că devenise aproape adevăr. Îşi coborî privirea spre medalionul de la gâtul soţiei şi pipăi uşor lănţişorul de argint.

Roxana tresări, iar reacţia aceasta îl determină pe Enrico să vadă schimbarea: pandantivul oval, platinat fusese înlocuit cu o camee pe care era zugrăvit chipul unui tânăr minunat. Chipul lui Lucio. Marchizul netezi uşor cameea cu policarul, apoi degetele sale urcară în lungul lanţului, unde descoperiră o şuviţă de păr negru, împletită printre zale. Şi aceea era tot al lui Lucio.

Îi veni în minte că o camee cu portretul unei persoane se poartă numai când aceasta e decedată. Şi şuviţa de păr se păstra în aceleaşi condiţii. Pe timp de doliu.

Obrajii Roxanei se topeau în lacrimi, când ochii înlăcrimaţi ai soţului ei îi căutară privirea.

– Îl vom găsi, murmură ea, dezmierdându-i părul.

Enrico încuviinţă nesigur. Îi sărută palma, apoi o înlătură cu grijă şi se ridică de pe fotoliu, îndreptându-se spre fereastră.

– Doriţi să fumaţi? întrebă bărbatul. N-ar fi indicat în starea domniei voastre, dar dacă…

– Rocs! Femeia îl aţinti cu privirea. Părinţii lui Lucio au murit anul trecut într-un accident, spuse el, cu o stranie veselie, de parcă ar fi dezlegat unul din misterele universului.

Trebuia să admită că făcuse asta, dar pentru propriul lui univers.

Două lacrimi se scurseră pe obrazul său şi, în clipa următoare, Enrico se prăbuşea în neant. Presimţea că nu e vorba de acelaşi care i-l răpise pe Lucio, dar măcar acesta aducea un strop de uitare.

 

 

20 iulie 1912, Paris

 

Văzând-o acum, putea să determine cu uşurinţă faza la care ajunsese ea în ceea ce psihiatrii numesc „travaliul de doliu”. Obrazul îi era la fel de palid ca atunci când urcase în trăsură pentru a merge la părinţii ei, dar nu mai plângea ca în ziua aceea. Părea mult mai calmă, semn că se afla undeva între starea controlată şi cea de regresie.

Singură, fără nicio rudă care să-i ofere consolaţie, ea izbutise să treacă peste înmormântare. Plânsese lângă sicriul lui Julien şi se îngrijorase de letargia lui Ludovic. Dar acum era bine. Ochii nu i se mai umezeau imediat la auzul numelui celui plecat, ci doar dacă se insista asupra poveştii în sine. Era sigură că Roxana trecuse prin aceeaşi tragedie şi o mulţumea puţin gândul că ea îl avusese alături pe Ricardo.

Ludovic nu suferea asemeni lui Enrico; el era conştient de realitatea în care trăia. Şi nu subjugase voinţa lui Julien, ci pe a unui duşman de-al său pe care îl determinase să-l ucidă pe tânăr în urma unei încăierări.

Unul dintre conceptele lui era de a plăti cu aceeaşi monedă pe oricine îi producea vreun neajuns. Poate că Julien meritase să fie scărmănat niţel, dar ar fi fost de ajuns o sperietură. Îl putea opri pe om, dar n-o făcuse. Şi îl durea al naibii de tare.

Trebuia să-l fi lăsat în pace când tânărul îi părăsise. Iar acum venise iarăşi la soţia lui, dar nu pentru o împăcare căci ştia că nu era posibilă. El căuta s-o tulbure, să o priveze şi pe ea de liniştea pe care el n-o putea găsi.

Ea picta în faţa şevaletului şi n-avea habar de prezenţa bărbatul ce o urmărea de pe aleea ce ducea spre foişor.

Peisajele pe care le surprindea în tablourile ei erau unica bucurie a tinerei. Zumzâitul unei albine, zborul unui fluture, cântul unei ciocârlii, întreaga natură îi dovedea că lumea nu s-a oprit în loc odată cu inima scumpului ei iubit şi că existau atâtea motive pentru ca Genuvieve să trăiască.

Când bărbatul urcă treptele foişorului, femeia tresări şi intenţionă să-şi strige servitorii. Dar el îşi împreună palmele rugător.

– Gen, te rog. Trebuie să vorbim.

Îi întinse buchetul de garoafe roz pe care-l culesese din grădina casei lor. Ea se încruntă şi îi făcu  semn să păstreze distanţa. Lăsă pensula pe măsuţa de lucru şi medită un timp la spusele lui.

– Trebuie? De ce faci din asta o obligaţie? Eu nu vreau să vorbesc, subiectul este închis.

– Nu despre Julien. Despre noi…

Ea zâmbi cu tristeţe, apoi scutură din cap. El o convinse să ia buchetul.

– Nu. Despre nimic. Te rog. Nu mai am puterea să te ascult.

– Gen, nu mă goni, dragostea mea…

– Dragoste? Mă uimeşti! Să aud acest cuvânt sacru din gura unui păcătos ca tine mă face să mă înfior. Aşa îl alintai şi pe Julien pe când îi tăiai grumazul? Ohh, bietul de el! Biata de mine!… Noi ţi-am adus iubire, iar tu ne-ai nenorocit!

– N-am vrut să vă fac rău. Vreau să schimb ce-a fost şi să ştii că voi lupta până ce-mi voi salva familia.

– Nu spune vorbe mari. Da, ai posibilitatea să schimbi şi, totuşi, nu pari să mişti un deget. Măcar îi permiteai lui Julien să rămână în casa lui, atunci când a plecat; mai bine departe de noi decât fără viaţă… Lacrimile i se urcară în ochi. Nici rănit nu te văd, ca să cred că ai încercat să te pui între el şi pumnalul ucigaşului. Eşti o fiinţă atât de abjectă încât mă întreb cum de te-am putut iubi cumva.

– Genuvieve, draga mea, înţeleg ce e în sufletul tău, dar un lucru îţi spun: nimeni nu te va iubi cu inima mea!

– Crezi? Julien m-a iubit din prima clipă şi n-a trădat niciodată dragostea noastră!

– Vrei să spui că eu am trădat-o? Şi oare nu am făcut-o iubindu-l pe acelaşi bărbat de care erai şi tu îndrăgostită?

– Taci! Nu mai suport să te ascult! Nu pricepi nimic din ce-ţi spun. Doar ţie ţi-am promis în faţa Cerului că-ţi voi mereu alături şi asta am vrut să fac, dar pe zi ce trece văd şi mai clar că ai devenit un alt om.

– Gen, suflete, nu spune asta…

– Pleacă! Nu vreau să te mai privesc!

Servitorii apărură imediat, de parcă ar fi aşteptat un semnal din partea ei şi îl înconjurară pe Ludovic, rugându-l să-i urmeze.

Femeia închise ochii şi strânse cu disperare buchetul la piept, de parcă în petalele acelea ar fi fost adunată toată fericirea ei pierdută. Apoi, o podidiră lacrimile şi scăpă florile din braţe, acestea revărsându-se pe rochie şi pe podeaua foişorului.

Bărbatul o strigă, dar ea îi aruncă o privire plină de dispreţ. Servitorii îl conduseră până la poartă.

Oftă adânc. Aşteptă să treacă o birje, apoi traversă şi, ajungând în parc, se aşeză pe o bancă. Scoase din buzunarul hainei o agendă pe care începu s-o răsfoiască. Căuta pagina de jurnal ce purta ziua şi luna curente, dar care fusese scrisă cu un an în urmă.

Aceasta începea cu povestirea unei întâmplării neplăcute petrecută la notariat. Ludovic îşi amintea că venise cu nişte acte importante pentru moşia sa, dar omul întârziase o oră. Aşteptându-l degeaba, bărbatul lipsise de la întâlnirea cu primarul căruia voia să-i propună o afacere importantă mai înainte ca acesta să plece într-o călătorie. Lucrurile se rezolvaseră în timp, dar ziua aceea rămăsese în mintea lui ca una proastă.

Avea acum şansa să schimbe norocul acelei zile.

Ceea ce văzuseră Enrico, Lucio şi soţii von Stundetod şi consideraseră a fii un roi dens de fluturi multicolori erau de, fapt, atomii trupului şi ai hainelor bărbatului, care se despărţeau în timpul teleportării, ca să se întregească iar în locul unde ajungea.

Trebuia doar să-şi dorească să ajungă în acel loc şi se trezea acolo.

În faţa lui se materializă astfel un pat încăpător din lemn de paltin îmbrăcat în foiţă de aur. Spătarul era tapiţat cu un desen cu păuni, iar cearceafurile de culoarea rubinului se asortau cu baldachinul crem de deasupra spătarului. În pat dormeau doi tineri îmbrăţişaţi, Genuvieve şi Julien.

Ludovic ridică unul dintre scaunele cu tapiţerie roşie de la măsuţa de cafea şi îl puse pe catifeaua de culoarea untului. Se aşeză comod, contemplându-i pe tinerii adormiţi.

Cei doi erau nişte copii pe lângă el. Genuvieve avea douăzeci şi doi de ani, iar   Julien abia împlinise nouăsprezece. Ludovic însă trecuse de patruzeci; altul în locul lui şi-ar fi făcut griji că tinerii lui iubiţi ar putea fugi împreună, dar el refuza să creadă că aceştia ar fi capabili de a-l părăsi.

Şi nu se înşela. Se dăruia amândurora trup şi suflet, primind în schimb aceeaşi afecţiune pe care o oferea necondiţionat.

El stricase totul, cu gelozia lui stupidă. Ucisese un copil ce avea viaţa înainte şi nenorocise copila care îi dăruise doi copii frumoşi şi cea mai bună parte a tinereţii ei.

Uneori, nu suferea s-o vadă pe Genuvieve în braţele lui, îl enerva că trebuia s-o împartă cu el. Şi cum din pricina vârstei simţea nevoia să-l protejeze şi să-l înveţe, îl plasa inconştient pe aceeaşi treaptă cu fiicele sale şi-l îndrăgea mai degrabă ca pe un fiu decât ca pe iubitul lor.

Iar Julien nu era prost ca să nu priceapă că Ludovic căuta să-l îndepărteze.

Nu-i permisese niciodată să deţină controlul, nici în probleme moşiei atunci când el era plecat din oraş şi nici în aşternut, amintindu-i că pe undeva avea acelaşi statut în familie ca Genuvieve. În ultima perioadă, aproape că îl gonea din dormitor trimiţându-l la apartamentul din aripa opusă, sub pretext că patul de acolo era mai moale. Julien nu spunea nimic, doar ofta şi pleca spăşit spre camera lui.

Câteodată avea impresia că femeia împărtăşeşte ideile soţului ei căci nu reacţiona în nici un fel. Spera ca tăcerea ei să fie motivată de dorinţa de a nu-l supăra pe Ludovic, dar nu putea fi sigur de asta.

Ludovic l-a determinat pe şeful tipografiei unde lucra Julien să-l concedieze pe acesta; cum salariul era unicul venit, tânărul devenea şi mai supus căci se vedea nevoit să se roage de el pentru orice nevoie financiară. Văzând aşa, Julien s-a întors în casa lui şi era pregătit de o viaţă nouă. Dar Ludovic a venit să-l anunţe că fiul lui se născuse şi Genuvieve, ca şi el, de altfel, îl voiau înapoi la moşie.

Gândindu-se la copilul său, Julien a uitat totul şi s-a întors. Dar Ludovic n-a uitat. A continuat să-l abuzeze psihic, şantajându-l că nu-şi va mai vedea nicicând fiul, dacă avea de gând cumva să plece din nou.

Într-o seară, după o discuţie în contradictoriu, Julien a apucat un pumnal şi, mai în glumă mai în serios, i l-a pus vârstnicului pe grumaz. Ludovic a râs şi l-a încurajat, spunându-i că el ar fi la fel de nemuritor ca zeii şi lama ascuţită nu-l poate răni. Şi s-au jucat astfel, sub privirile îngrozite ale invitaţiilor la petrecere, până ce Ludovic l-a împins la pământ şi l-a dezarmat. În graba gesturilor, lama pumnalului i-a zgâriat gâtul. Moşierul nu l-a iertat cu adevărat pe tânăr şi n-a uitat niciun moment.

Dar în perioada unde venise Ludovic erau fericiţi. Îi privea cum dormeau şi îl încerca o emoţie deosebită la gândul că ei îi aparţineau doar lui. Şi se simţea binecuvântat că avea dragostea lor, că fusese primul lor iubit şi nici el nu mai îndrăgise pe nimeni în afara lor. Căci, deşi îmbătrânise, el nu iubise până s-o cunoască pe Genuvieve, deoarece nicio femeie nu i se păruse potrivită mai mult decât pentru conversaţie şi dans.

Cât despre bărbaţi, avusese din adolescenţă o atracţie pentru cei cu care împărţea natura, dar ceva îl oprise mereu să meargă mai departe de o ocheadă. Nu i se părea contrar bunelor moravuri, cum ar fi fost normal, ci deplasat faţă de poziţia lui socială.

Auzise însă că într-o căsnicie totul e permis. Şi atunci, menţinând înaintea oraşului ideea că îl va adopta pe Julien după ce acesta se va obişnui în familia Lacroix, a întocmit pe ascuns un certificat de căsătorie pentru toţi trei şi a încercat să le facă viaţa frumoasă amanţilor săi.

Ludovic se ridică apropiindu-se de pat. Cei doi erau acoperiţi pe jumătate cu cearceafurile, dar totuşi insuficient pentru privirile jucăuşe ale soţului lor. Genuvieve se cuibărise sfioasă în braţele lui Julien. Sânii ei cu gurguie trandafirii şi rotunzi ca două mere atingeau uşor pieptul neted cu muşchi fermi ai tânărului, în ritmul lin al respiraţiei. Bărbatul obişnuia să dezmierde cu gingăşie această parte a trupului unde îşi aveau lăcaşul inimile celor doi soţi.

Privirea vârstnicului se plimbă apoi pe spatele delicate ale tinerilor pe care adora să le umple cu săruturi, primind în schimb chicoteli delicioase şi scântece voluptoase. Nu mai răbdă şi, apucând marginea de jos a cearceafului, îl trase încetişor, dezvelindu-i. Văzând trupurile lor goale, suflarea i se înteţi, un zâmbet trufaş îi lumină chipul şi ochii îi sclipiră.

Îşi amintea că se treziseră dis de dimineaţă şi luaseră micul dejun împreună, în foişor. Apoi, el plecase spre notariat, iar ei, probabil, se iubiseră şi adormiseră înapoi.

Însă, când îi cerceta mai cu atenţie, Genuvieve se sculă, somnoroasă, întinse cearceaful peste ei, apoi se ghemui iar în braţele lui Julien. Ludovic îşi înălţă sprâncenele uimit şi zâmbi.

Se duse către vaza decorativă şi luă de acolo o pană de imperial; se întoarse la pat şi, venind în dreptul soţiei, o atinse pe umăr cu vârful penei. După asta, îl atinse pe el, pe obraz. Amândoi îşi ridicară câte o mână ferindu-se de ceea ce poate credeau a fi insecte, dar se nu clintiră de la locul lor. Iar Ludovic era stârnit al naibii de tare de imaginea lor senzuală ca să se poată mulţumi doar cu privitul.

Aşa că îi gâdilă mai departe cu pana până ce femeia se întoarse pe cealaltă parte, oftând agasată. Ludovic râse. Se aşeză frumos între ei, peste aşternurile satinate. Se aplecă peste ea şi îi sărută apăsat obrazul, pe urmă, îi mângâie şi îi muşcă puţin umărul lui Julien. Era hotărât să-i trezească.

Genuvieve se întoarse adormită, tresări, apoi zâmbi dulce văzându-şi soţul. Julien căscă şi se întinse.

El se ridică de pe pat şi îi dezveli din nou, aruncând deoparte învelitoarea. Cei doi încercară să-şi acopere goliciunea unul cu trupul celuilalt. Se uitau la el ca nişte copilaşi temători, dar supuşi, semn că ar fi consimţit faţă de orice ar fi avut el de gând cu dânşii.

Ludovic îşi dezbrăcă hainele pe îndelete, apoi veni lângă ei în pat. Cu atingeri delicate, îi determină să stea întinşi pe spate, coapsă lângă coapsă, umăr lângă umăr;   trase cearceaful peste sine, apoi îi îmbrăţişă, lăsându-se în voia simţurilor.

Buzele lui se uniră cu cele ale Genuvievei, apoi coborârî pe gâtul ei, pe sân, pe pântece. Pe urmă, continuară cu cel al lui Julien, urcând pe piept, pe grumaz şi, mai apoi, pe gură. Ei gâfâiau şi, privindu-l printre gene, cereau mai mult. Şi atunci, sărutările lui deveneau mai fierbinţi, mai lacome vrând parcă să pecetluiască fiecare părticică a trupului ca acesta să nu mai simtă niciodată altceva decât desfătarea pe care i-o aducea el.

Undeva printre săruturile lui Ludovic pe gât şi cele ale lui Julien pe buze, Genuvieve îi şopti iubitului ei că îl doreşte. Julien ezită puţin, pe urmă, mărturisi sfios că şi el îl vrea. Genuvieve îl fixă cu privirea, apoi chicoti şi îl lăsă să-i sărute gâtul, timp în care Ludovic îi dezmierda coapsele.

Bărbatul ştia cum avea să continue actul amoros din acel punct şi, uneori, îi era teamă să nu le înşele aşteptările. Fiindcă dacă îi putea avea pe cei doi, iubindu-l pe unul şi alintându-l pe altul, alternativ, înspre final, ştia că îi necesita pe amândoi ca să poată întâmpina juisarea.

Absorbit de jocul amoros cu Genuvieve, ce-şi ţinea fruntea pe umărul lui şi-l strângea în braţe cu un fel disperare izvorâtă din pasiune, Ludovic gusta când umerii ei, când buzele şi grumazul lui Julien.

De două ori avu impresia că vede o dâră roşiatică pe gâtul acestuia, dar îşi închipui că-l zgâriase fără să vrea; a treia oară, sângele cald curgea de-a binelea  pe gâtul lui şi pătase cearceaful. Ludovic tresări speriat, dar tânărul era liniştit, lucru care-l determină să creadă că-şi imaginase totul.

– Ce e, dragul meu? Eşti bine?…

Femeia se desprinse din îmbrăţişarea lui, la fel de îngrijorată. Îi mângâie părul repetând întrebarea tânărului.

– Nu te simţi bine? Vrei să ne oprim?

Ludovic scutură din cap cu o uşoară îndoială şi continuă ludiul. Îşi scoase mâna de sub aşternuturi şi i se confirmă neliniştea: aceasta era plină de sânge închegat. Se încruntă. Nu se şterse ca nu să-i supere şi mai tare pe ai săi, dar nici nu-l  mai alintă pe Julien.

Îşi ridică ochii spre el şi, pentru o secundă, zâmbetul lui straniu îl făcu să se gândească la un spectru. Îi îngheţă sângele în vene. Devenise dintr-o dată atât de palid şi, cu toate că-l simţea alături, avu senzaţia că trupul lui zace departe de el, culcat pe fundul unei gropi adânci. Groapa în care se afla în prezent şi pe care Ludovic nu voise s-o viziteze.

Se dezmetici abia când îşi dădu seama că iubita lui era aproape de a atinge plăcerea. Îi umplu faţa şi gâtul de sărutări pătimaşe, dar nu se grăbi să-l iubească pe Julien. Îi era teamă să se uite la el şi îl îngrozea de-a binelea ideea că se împreuna cu un stârv putregăit. Dar nu le putea destăinui nimic şi îi era ciudă că amândoi păreau  să-şi fi pierdut complet puterea telepatică.

Se hotărî, totuşi, să rişte. Şi auzi imediat un scrâşnet de oase de se întrebă dacă nu cumva Julien avea să se transforme în ţărână chiar sub ochii lui. Şi dacă se întâmpla asta, îşi pierdea minţile acolo. Rânji cu o privire de nebun în ochi. Genuvieve şi Julien schimbară o privire uluiţi.

În momentul următor, se auziră vocile servitorilor în salon. Iar Ludovic înlemni ascultându-şi propria voce. Bărbatul cerea să fie chemaţi tinerii ca să poată lua prânzul împreună.

Se răsuci îngrozit spre ceasul cu cuc de pe peretele din spatele său. Socoti că nu trecuse atât de mult timp încât să se întoarcă Ludovic acasă. Şi, într-adevăr, ceasul îi confirmă că trecuse doar o oră.

– Chiar s-a întâmplat ceva, murmură el ca pentru sine. Ceva care a modificat spaţiul şi timpul…

Şi, desprinzându-se din îmbrăţişarea lui Julien, se repezi la hainele de pe scaun; le luă şi ieşi în fugă pe uşa camerei. Cei doi intenţionară să-l urmeze, dar apoi îşi ziseseră să-l lase puţin singur.

Ludovic aproape că se ciocni de sosia lui care venea spre dormitor. Se uitară lung unul la celălalt, sosia prea uluită ca să poate vorbi, iar Ludovic stingherit, luptându-se să-şi acopere goliciunea.

– Ăăă, mergi, Julien are nevoie de tine acum.

Sosia se încruntă, apoi repetă fără a-şi da seama ce spune:

– Are nevoie de mine…

Trecând pe lângă el, bărbatul îşi desfăcu cravata şi începu să-şi descheie nasturii cămăşii.

– Mulţumesc, scumpe domn! spuse omul exact în clipa când Ludovic voia să se teleporteze.

Tresări violent şi, întorcându-se spre el, încuviinţă făcând tot soiul de grimase caraghioase. Aşteptă ca acesta să intre în cameră, pe urmă plecă.

Era conştient că nu aceea era calea salvatoare şi că, făcând dragoste cu ei, nu făcuse altceva decât să-şi hrănească egoismul. Săruturile lui energetice aveau, într-adevăr, puterea de a ocroti ca un scut de orice rană, dar durată nu era mai mare de câteva ore. Iar grumazul lui Julien urma să fie vătămat abia peste un an.

Oricum, la ceva trebuia să folosească călătoria asta. Imaginile acelea nu erau simple închipuiri, ci coşmarul pe care trebuia să-l trăiască.

Intrând în casă, o găsi la fel de pustie cum o lăsase. Genuvieve nu era acolo. Iar tabloul lui Julien din salon purta acelaşi doliu în jurul ramei argintate.

Totul fusese în zadar şi de data aceasta. Şi, pe deasupra, acum îi era frică de Julien, ce se întâmplase acolo îl tulburase peste măsură.

Un lucru era cert, n-avea să mai aibă relaţii intime până ce n-o recupera pe Genuvieve a lui.

Despre Aurelia CHIRCU

Aurelia CHIRCU a scris 12 articole în Revista de suspans.

M-am născut în Bucureşti, pe 13 februarie 1980. Am terminat Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Spiru Haret, secţia engleză-germană şi sunt traducător. Am debutat pe hârtie, în 1996, în revista şcolară “Noi despre noi” din Alba Iulia cu câteva capitole dintr-o nuvelă intitulată “Cum să ajungi vedetă”, pe care n-am terminat-o. Apoi, am apărut în format electronic, în revista online Faleze de piatră, cu un capitol din romanul “Regis de Aeternum”. Am mai publicat în revistele online Suspans, Egophobia, Gazeta Sf şi Srsff. Am fost nominalizată la premiile Galileo pentru prozele apărute în Gazeta SF.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *