Arhanghelul

Semnele din piaţă dezvăluie că isteria provocată de cărţile lui Ion Biceanu va continua şi anul ăsta. Editurile se laudă cu tiraje de zeci de mii de copii, epuizate în doar câteva zile. Deoarece scriitorul s-a prăpădit fără urmaşi, sărac şi uitat de toată lumea, nici nu s-a mai ridicat chestiunea drepturilor de autor. Competiţia s-a mutat însă în arhivele bibliotecilor publice, unde trimişi speciali din partea editurilor scotocesc înfriguraţi, prin fondul de carte veche, după exemplare rare, dar cu atât mai preţioase, din creaţia prozatorului ardelean.

Considerat până mai ieri un autor minor, Ion Biceanu nu a beneficiat de reeditări ale volumelor sale de povestiri. Pe parcursul vieţii, deşi a publicat mult (mai ales în regie proprie), a vândut puţin, iar după moartea petrecută în preajma celui de-al doilea război mondial, viaţa şi opera sa nu au mai trezit nici un fel de interes. Astăzi, situaţia s-a schimbat dramatic. În librării, a apărut deja o monografie impresionantă, şi cică se mai pregătesc vreo două, iar cea mai recentă istorie literară i-a dedicat un capitol consistent.

… Apelând la mijloacele unui realism viguros, împletit cu o metafizică a rostului omului în lume, Biceanu descrie un tărâm al suferinţei, populat de personaje mărunte, cărora destinul le pregăteşte doar încercări îngrozitoare… 


Copyright © 2013, Cristofor Arts


Pe data de 17 iunie 2007, câţiva muncitori forestieri care-şi făceau de treabă prin pădurea Găureasa din apropierea izvorului Someşului Rece, din Munţii Apuseni, au descoperit un arhaic vagon de tren îngropat în ţărână. […] Mare le-a fost surpriza muncitorilor, recunoscând un şasiu de vagon de tren, întrucât prin zonă nu trecea şi nici nu trecuse vreodată o cale ferată. […] În interior, șezând faţă în faţă, pe cele două bănci de lemn, ce rezistaseră destul de bine timpului, se găseau două corpuri descărnate.

De fapt, nu mă îndoiesc nici o clipă, critici şi cititori deopotrivă urmăresc indicii ale crimelor sale odioase.

Cum, nu aţi aflat încă povestea completă a lui Ion Biceanu? Ca să vezi! Iat-o, în varianta ei cea mai scurtă, dar absolut autentică, întrucât provine chiar de la sursă. Mi-a dezvăluit-o, la un pahar de vorbă roşie ca sângele de unguroaică focoasă, însuşi inspectorul Basil Mănescu.

Pe data de 17 iunie 2007, câţiva muncitori forestieri care-şi făceau de treabă prin pădurea Găureasa din apropierea izvorului Someşului Rece, din Munţii Apuseni, au descoperit un arhaic vagon de tren îngropat în ţărână. Bradul rămuros pe care l-au doborât cu drujba a căzut cu atâta putere la sol, încât pământul s-a surpat, scoţând la iveală o parte dintr-o carcasă de fier ruginit, de care abia se mai aninau nişte scânduri putrede. Mare le-a fost surpriza muncitorilor, recunoscând un şasiu de vagon de tren, întrucât prin zonă nu trecea şi nici nu trecuse vreodată o cale ferată. Cel mai apropiat tronson feroviar, care lega municipiul Turda de orăşelul Câmpeni, se afla abia la vreo 20 de km, spre sud. Atunci cum naiba ajunsese vehiculul taman acolo? Parcă îl paraşutase cineva sau îl adusese în spate vreun uriaş din basme ….

După ce au îndepărtat pietrişul care ascundea vagonul alcătuit dintr-un singur compartiment, uimirea oamenilor s-a transformat în groază. Căci, în interior, șezând faţă în faţă, pe cele două bănci de lemn, ce rezistaseră destul de bine timpului, se găseau două corpuri descărnate. Din straiele lor nu mai rămase mare lucru, dar suficient cât să înţelegi că era vorba de o pereche – un el şi o ea. La picioarele lor, o geantă măricică din piele de porc părea intactă.

Chemaţi la faţa locului, poliţiştii din Alba s-au minunat şi ei de sinistra descoperire. După fotografii şi măsurători, au confiscat atât vagonul cât şi cele două schelete. Rezultatele probelor prelevate au confirmat că cei doi morţi erau de sexe diferite, tineri la data decesului, de până în 30 de ani şi că zăboviseră în acea cuşetă mai bine de un secol. Datele indicau că moartea se produsese undeva la cumpăna veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea. Micile scrijelituri de pe coastele care altădată protejaseră muşchiul miorcardic, scrijelituiri ce apăreau la ambele cadavre, păreau a fi fost provocate de lama unui pumnal ascuţit. O crimă dublă, poate?

Ipoteza sinuciderii în doi a fost exclusă, după ce poliţiştii nu au dibuit nici nu fel de cuţit în vagon sau prin bagaj. Iar să crezi că, după ce şi-a înjunghiat partenera/partenerul şi şi-a înfipt şi lui pumnalul în plină inimă, făptaşul (el? ea?) a mai avut puterea să arunce (cu ce rost?) arma albă în boscheţi, era – să recunoaştem – o presupunere destul de deplasată. Din aceleaşi considerente, cădea şi varianta unei crime urmate de sinuciderea – din cauza remuşcărilor? -,  a ucigaşului. Aşadar, altcineva le curmase viaţa celor doi. Dar cine? Şi cum era clar vorba de o a treia persoană, atunci nu mai devenea obligatoriu ca fărădelegea să se fi petrecut chiar în vehicul, ci oriunde îl altă parte.

Vagonul micuţ, fără nici un fel de însemne, aducea destul de bine cu o caleaşcă. Sau cu o trăsură de lux. Doar că era deservit de roţi solide de fier, prinse în boghiuri foarte simple. Roţile, pătate de rugină, păreau totuşi în stare de funcţionare. Deşi vehiculul semănă cu cele din filmele de epocă, ce reconstituiau a doua jumătate a secolului al XIX-lea, specialistul de la muzeul din Cluj, chemat să-l autentifice, a dat nedumerit din umeri, fiindu-i imposibil să spună unde şi când a fost fabricat.

Nici bagajul nu a relevat vreo noutate. În gentoiul de piele se aflau doar câteva haine degradate de vreme, ce degajau un miros rânced, o carte subţire cu file din hârtie textilă, şi mici mărunţişuri femeieşti. Nu găsiră bani, nici acte de identitate şi nici – dar asta abia după ce un poliţist mai dezgheţat a ridicat problema – vreun bilet de călătorie cu trenul! Asta îi uimi din nou foarte tare.

Deşi timpul scurs de atunci adusese (fără nici o îndoială!) şi dispariţia autorului faptei, dar şi dezlegarea lui de orice răspundere penală, crima fiind prescrisă după 20 de ani de la comiterea ei, Poliţia din Alba a încercat, mai mult de amorul artei, un fel de reconstituire. Din păcate, toate eforturile poliţiştilor de a înţelege ceva din drama ce se derulase cu mai bine de o sută de ani în urmă nu au avut nici un fel de sorţi de izbândă.

Altădată zonă minieră bogată şi plină de zbucium, cu sate, târguri şi orăşele clocotind de viaţă, partea aceea de Apuseni ajunsese, la începutul mileniului al treilea, aproape complet părăsită şi năpădită de vegetaţie. Închiderea, de-a lungul ultimului veac, a tuturor minelor de aur a condus încetul cu încetul la pauperizarea şi depopularea zonei. Cele câteva localităţi izolate care se încăpăţânaseră totuşi să reziste abia de mai numărau câteva suflete – şi ele foarte aproape de momentul tainic al reîncarnării. Deşi bătrâni ca munţii, oamenii nu putură oferi vreo informaţie. Niciunul dintre ei nu ţinea minte să fi auzit vreodată de aşa ceva.

― De aşa, ce?

Pe drept cuvânt, poliţiştii nici nu prea ştiau bine despre ce ar fi trebuit să-i întrebe. Despre doi tineri dispăruţi în mod misterios, în urmă cu o sută de ani? Păi, se stinseseră de atunci zeci de mii de oameni, şi nu toţi de moarte bună! Despre zvonul unor legături primejdioase? Ehei, dar câte bârfe nu cloceau babele! Despre legendele locului? Abia atunci, dintr-o dată cu chef de vorbă, bătrânii se puneau pe turuit, înşirând aventurile lui Avram Iancu, ale lui Horea ori ale nu mai ştiu căror eroi din partea locului. Dar poliţiştii nici nu voiau să asculte d’alde astea!

― Apăi, eu aşa le-am auzit de la tătâne-miu, care le-o învăţat de la tătâne-său, care le ştia de la bunic-său şi tot aşa. Că Iancu nost’ o fost om mare, ce nu trebuie nicicând uitat!

Nici cercetarea presei vremii nu a condus Poliţia la vreun rezultat. Pe la 1900, încă provincie a Imperiului Austro-Ungar, Transilvania deţinea puţine publicaţii pentru românii ortodocşi din Apuseni. Aşa că poliţiştii au lăsat în cele din urmă totul baltă. Se părea că insolita enigmă a vagonului celor două schelete nu putea fi rezolvată.

*

Ei, bine, atunci a intrat în scenă Inspectorul. Pasionat de caz, a reluat cercetările de la zero. Adică a început investigaţia cu o nouă inspecţie a vagonului, a scheletelor şi a bagajului. Iar privirea i-a căzut aproape imediat pe volumul intitulat ‚Arhanghelul’, scris de un anume Ion Biceanu, aruncat iniţial printre boarfe, probabil pentru a fi citit în timpul bizarului voiaj. Ceva parcă nu se potrivea. Deşi toate celelalte detalii ale asasinatului sugerau o falsă călătorie, cartea (de citit în călătorie; care călătorie?) era cât se poate de concretă.

Chiar în depozitul poliţiei judeţene din Alba, aşezat pe un scaun şubred de lemn, Inspectorul se apucă de citit.

Volumul era mai curând o broşură, deoarece conţinea o singură nuvelă. Curios, dar dacă pe copertă era trecut un titlu: ‚Arhanghelul’, bucata de proză se numea altfel – ‚Călătoria’, da, da, chiar ‚Călătoria’! – şi mai avea şi cifră romană VI trecută înaintea titlului. Ţi se inocula subtil ipoteza că broşura (povestirea, mai bine zis) era un fel de foileton, adică doar o mică parte dintr-un volum mai mare. Dar pe unde puteau fi restul capitolelor?
Nuvela descria minuţios chinurile sufleteşti cumplite prin care trecea un miner, ce-şi suspecta nevasta de adulter. Din mici fărâme de întâmplare, bărbatul căpătase certitudinea că soţia, frumoasă ca o nestemată, pe care o preţuia mai mult decât tot aurul din lume, plănuia să-l părăsească şi să plece în lume cu amantul, un anodin proprietar de pământ. Ba, din câte iscodise minerul, cei doi aveau în minte să-l deposedeze şi de mica agoniseală pentru care trudise din greu în baia de aur. Fuga celor doi avea să se petreacă undeva spre sfârşitul verii, de îndată ce iubitul femeii urma să-şi încaseze o ultimă, dar consistentă, redevenţă.

Incapabil să mai mănânce, să mai respire chiar, bărbatul se topea d’an-picioarele! În cele din urmă, nemaiputând suporta calvarul, băieşul, ajuns aproape o umbră, s-a spovedit popei bisericii de care ţinea, conjurându-l să-l sfătuiască cum să procedeze.

― Las-o să se ducă-n în lumea ei, i-a cerut preotul. Eliberează-te de chin, redându-i ei libertatea! Domnul va şti ce pedeapsă să-i dea.

Iar minerul, cuminte şi cu frică de Dumnezeu, l-a ascultat şi s-a întors acasă mai liniştit.

Dar povestirea de-abia acum devenea cu adevărat palpitantă. Căci, retras în şură, ori de câte ori slujbele îi ofereau un răgaz cât de mic, popa se punea pe meşterit un vagon simplu de tren, aşa cum văzuse el, cu mai mulţi ani în urmă, când se plimbase cu blânda-i soaţă prin capitala Imperiului Cezaro-Crăiesc. Noaptea târziu, preotul îşi aşterne gândurile pe hârtie, iar tu, cititorule, asişti la un straniu transfer de trăiri, slujitorul bisericii fiind cel care pare a pătimi acum din cauza trădării femeii altuia…

Apoi, odată lucrarea încheiată, popa aşteaptă şi, la momentul potrivit, ca un veritabil înger al răzbunării, îi acostează pe cei doi fugari în pădure, luându-le şi viaţa şi averea. După ce ascunde punga cu aur într-o scorbură din apropierea potecii, cară pe rând cele două cadavre în vagonul de tren, pe care-l pitise într-un hăţiş. Îl transportase acolo cu ajutorul a doi cai puternici. După ce cotrobăieşte prin bagaj, le sustrage actele, dar ascunde printre rufe o legătură de file, pe care le tipărise de unul singur … La final, oficiază o scurtă slujbă de înmormântare, apoi prăvale grohotiş peste vagon.

Te întrebi imediat de ce ucigaşul complicase atât de tare totul? De ce nu săvârşise pur şi simplu crimele, spre a lepăda după aceea trupurile neînsufleţite fiarelor sălbatice? Urmele omorului s-ar fi şters mai uşor. Care era rostul acestei regii macabre?

Dar şi mai uluitor era altceva. Şi, într-un anume fel, asta ar fi putut dezlega totul. Pe popa din nuvelă îl chema Ion Biceanu, la fel ca pe autorul cărţii. Simplă coincidentă, artificiu literar modern, sau doar modalitatea de a atrage atenţia cititorului că toată întâmplarea reprezenta purul adevăr şi nu rodul fanteziei? Pricepeai repede, din senzaţia de spaimă care-ţi răcorea spatele şi-ţi electriza părul de pe ceafă, că prozatorul însuşi participase la odioasa crimă. Era ceva în scrisul acela simplu, care mărturisea o suferinţă ce depăşea puterile unui om obişnuit.

Deţinător al inavuabilelor secrete ale comunităţii, popa Ion Biceanu decisese să nu mai rămână un simplu spectator. Ca un Iisus modern, ce renunţă la gestul clasic de a-ţi întinde şi celălalt obraz, el pune mâna pe hanger şi taie în carne vie. Vrea dreptate aici, pe lumea asta şi nu justiţie divină! El preia păcatele şi suferinţele celor pe care îi slujeşte şi implicându-se cu de la sine putere în destinul lor, se condamnă de unul singur la flăcările Gheenei. La moartea eternă!… Nuvela era o spovedanie, care cuprindea referiri foarte vagi la multe alte întâmplări vindicative la fel de sângeroase. Extrem de palpabilă se dovedea însă durerea care însoţea toate aceste gânduri. Te puteai scufunda în ea, iar senzaţia aceea de negru, de negru intens, punea stăpânire pe tine, te înhăţa şi nu-ţi mai dădea drumul…

Când Inspectorul a ridicat privirea din carte, din care nu mai citea de mult, se lăsase bezna. O clipă, doar o clipă, s-a speriat că nu mai era poliţist, ci miner, şi că ortacii îl uitaseră din greşeală în mina cea întunecată.

Concluziile anchetei Inspectorului au stârnit scandal. Identificarea unui criminal în serie, cu aură de justiţiar malefic, în rândurile slujitorilor Bisericii i-a cutremurat pe unii. Cu toate că atât arhivele BOR, cât şi puţinele date biografice aflate la dispoziţia publicului (pe care se clădise şi monografia) demonstrau fără putinţă de tăgadă că Ion Biceanu funcţionase vreme îndelungată ca preot ortodox într-un sat din Apuseni, Patriarhia a respins cu indignare ‚aberaţiile fără temei’ ale Poliţiei din Alba, catalogându-le drept ‚un atac fără precedent al minorităţii greco-catolice la adresa Bisericii Strămoşeşti!’.

În schimb, publicul a devenit avid de opera lui Biceanu. Aşa s-a dat startul reeditărilor. Iar când, pornind chiar de la povestirea cu pricina, un cititor a descoperit, în scorbura unui copac, peste un kilogram de aur, lumea a luat-o razna. Deşi printre pepite, se afla şi o verighetă groasă pe care scria Maria, oamenii au ignorat informaţia. Şi ce dacă pe femeie o chema Maria? Treaba ei! Omul e sortit pierii, dar aurul este nemuritor!

Potrivit legii în vigoare, doar o treime din cantitatea de aur revenea găsitorului. Dar asta nu i-a descurajat pe căutătorii de comori. Români din toate provinciile s-au revărsat spre Apuseni, iar investitori străini au promis redeschiderea vechilor mine de aur. Până una alta, oamenilor locului a început din nou să le meargă binişor. Şi în pofida faptului că nimănui, da’ chiar nimănui dintre noii-venţi, nu-i păsa de poveştile lor despre Horea şi Iancu, toţi gorunii din zonă au fost luaţi la puricat!

*

― Uite, i-am atras atenţia Inspectorului, arătându-i mândru mantaua de ploaie, cizmele de cauciuc, târnăcopul, cazmaua şi hărţile detaliate pe care le copiasem de prin atlase.

― La ce-ţi folosesc?

― Nu pot sta deoparte când semenii mei se îmbogăţesc….

Din fotoliul în care stătea, delectându-se pe îndelete cu vinul roşu, Inspectorul m-a studiat încruntat. Avea aceiaşi ochi inteligenţi dintotdeauna, dar obosiţi, de parcă o tot ţinea într-o citită.

― Mă întreb dacă nu ni s-a întins tuturor o capcană….

― O capcană? De către cine?

― Imaginează-ţi un om foarte inimos, plin de har, ajuns preot într-o comunitate de mineri…

― Şi ce-i cu asta?, l-am întrerupt eu cu nepăsare.

― Iar acest slujitor al Bisericii asistă, o bună perioadă de timp, la necazurile semenilor, şocat de hazardul care le guverna vieţile. Când găseau aur, minerii se dedau viciilor, petrecerilor şi cheltuielilor extravagante. Când filonul seca, redeveneau cerşetori, muritori de foame, abia ducându-şi traiul mizerabil de pe o zi pe alta. Toate astea afectau în rău viaţa comunităţii, iar preotul nu mai ştia ce să facă pentru a le sări în ajutor.

― Şi zici că e mai bine acum?

― În calitate de duhovnic, continuă Inspectorul netulburat, Biceanu cunoaştea mai bine decât alţii dramele oamenilor, iar ca scriitor, acelaşi Biceanu, le înţelegea pe deplin. Ce ar fi putut face?

― Păi, ce ar fi putut face?

― Iniţial a scris evaziv, aluziv despre ele, căutând soluţii, cum să le spun?, filozofice, da, filozofice. Dar o suită de evenimente îi dau de gândit. Minele încep să se închidă, oamenii îşi pierd locurile de muncă şi părăsesc zona, iar consideraţiile sale, în primul rând etice, şi abia după aceea literare, îşi pierd nu atât valabilitatea, cât mai curând obiectul. Lumea despre care scria murea încetul cu încetul. Cred că aşa i-a venit ideea…

― Ce idee, frate? Că nu pricep neam din ce spui…

― Fii atent! Biceanu realizează că soluţiile sale la problemele oamenilor, adică felul lui propriu de a intui răsplata, pedeapsa, binele, răul şi toate celelalte sale vor fi uitate, pentru că, într-un viitor destul de apropiat, nimeni nu-i va mai citi cărţile. Tot efortul său va fi fost în zadar. Atunci decide să schimbe situaţia…

― Adică?

― Scrie doar despre evenimente absolut autentice, pe care le ştia d-a fir a păr, din taina spovedaniei. Mai mult, alege să participe la ele, să intervină, dar nu ca asasin!

― Dar crimele, ele totuşi există…

― Cu siguranţă! Chiar şi poveştile despre aur, în mare măsură, pot fi adevărate! La fel, aici nu mă îndoiesc nici o clipă, întreaga suferinţă transmisă de povestiri este sinceră. Biceanu chiar era un preot deosebit. Dar niciuna dintre crime nu este opera lui, nici cea din vagon, nici celelalte despre care a tot scris. Fiecare omor a avut făptaşul său, în cazul vagonului, chiar soţul înşelat. Era miner, aşadar ştia prea bine cum funcţionează un vagonet, dar şi de unde putea face rost de materialele necesare, de roţi, de boghiuri. I-a ucis pe cei doi şi i-a încredinţat din nou ţărânei. Ar fi putut să-i ascundă într-o mină părăsită, dar poate că aşa ar fi spurcat pământul cel sfânt… Pe urmă şi-a mărturisit vina preotului, ca şi ceilalţi criminali….

― Iar popa cel bun la suflet nu a găsit altceva de făcut decât să scrie nişte cărţi şi să preia el rolul de păcătos. Haida-de!

― Exact! Dacă nu ar fi fost aşa, Biceanu nu ne-ar fi lăsat carţile sale ca pe un soi de cheie a enigmelor. A preferat să-şi asume păcatele enoriaşilor, pierzându-şi onorabilitatea, dar câştigându-şi posteritatea. În acest fel, suferinţa sa a fost răsplătită.

― Stai! am strigat. Dar cartea, cărţile de locul crimelor…?

― Ce e cu ele?

― Cum au ajuns acolo?

― Aşa cum am explicat deja, sunt convins că preotul le-a pus acolo. Ţi-am spus doar că el ştia foarte bine ce se petrecea în comunitatea pe care o păstorea. A fost maniera lui de a participa la crimă. Modul de a-şi cumpăra un bilet pentru eternitate!

Am privit dezamăgit spre Inspector.

― Deci tocmai tu, marele detectiv, crezi că nu există un criminal în serie?!

― Criminal, nu. Mai degrabă invers. Un dătător de viaţă în serie. Priveşte câtă energie clocoteşte din nou în Apuseni! Nu, nu cred că Biceanu a fost un criminal, ci doar un om care a înţeles că sfârşitul oricărei lumi nu este adus de cine ştie ce catastrofă devastatoare, ci de nedreapta uitare, şi a acţionat în cunoştinţă de cauză. Ne-a trimis un mesaj peste timp. Nu uita că orice arhanghel este în primul rând un mesager.

După ce a plecat la rosturile lui, mi-am împachetat fără întârziere lucrurile în rucsac. E deştept inspectorul ăsta, nu neg, doar mi-e amic, chiar un foarte bun amic, dar se mai înşală şi tipii isteţi. Toate datele pe care le-am strâns susţin că Ion Biceanu a fost un îngrozitor criminal în serie. Care şi-a schingiuit şi ciopârţit semenii, le-a furat averile şi apoi le-a pitit prin pădure. Pe urmă, ne-a lăsat indicii despre ascunzători. Nu mă întrebaţi de ce a procedat în felul ăsta, că nu ştiu să răspund. Chiar în Biblie se spune că orice crimă este jocul unei minţi bolnave. Acesta a fost jocul lui Biceanu. Iar eu accept provocarea. Undeva, în Apuseni, într-o pajişte cu cinci brazi aşezaţi în formă de pentagon, mă aşteaptă o comoară fabuloasă. Scrie la pagina 147 din ultimul volum de povestiri…

Despre Paul TUDOR

Paul TUDOR a scris 2 articole în Revista de suspans.

Paul Tudor s-a nascut la 31 august 1967, la Tg. Jiu. Din 1981 locuieste în Iasi, unde, dupa studii politehnice abandonate în 1990, a absolvit în 1995 Facultatea de Filosofie a Universitatii Al. I. Cuza. În 2006 a obtinut doctoratul în filosofia mintii. În prezent este jurnalist si asistent universitar. Este membru al cenaclului Quasar si al AtelierKult, a publicat povestiri în Obiectiv-Vocea Brailei, Antarg si în antologia AtelierKult: povestiri fantastice (2005).

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *