Htonian

eram încă necoaptă
în rochie ruptă de valuri
cu piele proaspătă pământie
perfect întinsă pe oase lungi
în mine îşi făceau cuib
ca viermii luminoşi în pământ
melancolii incurabile
e ceaţă de unde vin
din lac din pădure
cu palustre în părul de panglici arămii
scuip moluşte cu sânge pentru a mă asorta
adorm în matcă

*

îmi imaginez coastele tale subţiri ca pe nişte săbii
fragile în confruntarea cu apa
furnici mărunte îţi urcă pe piele când mă adormi
legănându-mi faţa vânătă lângă sânul tău venust
zgâriat de maluri abrupte
mă săruţi nu îţi cunosc gustul îmi eşti absentă

*

se dezlănţuie ploaia să ne adoarmă să ne
lege pielea una de alta degetele tale ude
de pielea mea umflată le simt
ca pe nişte melci umezi
stropi neîntrerupţi între pielea mea
şi a degetelor tale porii tot mai flămânzi
îţi beau cu poftă cerul întreg din şuviţe
totul e atât de departe tot mai departe
îmbăiază-mă în râul uitării
naşte-mă din nou

*

înăuntru universul arde până la pulbere
tu mă lingi pe rănile adânci mi-e dor
de mine mi-e teamă că dispar
tempesta mă va spăla de pe faţa pământului
pe cine ai mai mângâia când fulgeră
cine te-a pus să mă scoţi din ţărână
şi să-mi aduci flori vii
nu ştii că noi ne agăţăm de viaţă

*

am mereu dinţii mai ascuţiţi unghiile mai lungi
trupul mai lemnos deasupra mai moale dedesubt
tot mai sufocată de marasm
mi-e teamă să închid ochii pleoapele
mi s-ar suda ireversibil
ţi-aş spune că iubesc să privesc prin pleoape
salcâmul de deasupra trupurilor noastre
ai fi geloasă data viitoare m-ai îngropa
în altă parte şi nu cunosc alt pământ
acesta l-am gustat aici
la rădăcini sunt acasă
m-au ţinut în leagăn m-au alinat
tu ce mi-ai făcut

*

ochii îmi scânteiază foamea e tot mai mare
ai buze roşii ca sângele ţi le alintă vântul
furtuna face zi de sărbătoare
mă scoţi din sacul sfâşiat mă arăţi lumii
arse în întregime de soare
la care eu nu pot ajunge
îţi muşc umărul de foame dinţii
oasele îmi trosnesc îţi bate inima
ca o pasăre mică în trunchi de copac
mi-ai lipsit eşti speriată
ai pielea de nisip şi lumină
limba ta mă arde

*

în ce clipă m-ai rătăcit în frigul acesta şi nu te-ai mai întors
tremur te caut cu mintea cu degetele prin pământ şi gângănii
scoate-mă de aici e reavăn e putred
ia-mi punga de pe chip te aştept
nu am aer te aştept pielea mi se răsfiră te aştept
se umezeşte pământul te aştept
acoperită de zăpadă
cu larve reci umblându-mi sub piele
din mine o să-ţi crească flori

Despre Eva PRECUB

Eva PRECUB a scris 1 articole în Revista de suspans.

Debut în 2010 la editura Casa de Pariuri Literare din Bucureşti cu volumul de poeme „Aici nu mai locuieşte nimeni”. Al doilea volum, „Dacă ţi se face teamă de întuneric”, a apărut la editura Ecou din Cluj Napoca în 2012.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *