Cătălina Fometici: „Acolo, în oglindă, este singura şi adevărata competiţie”

Cătălina Fometici face parte din generația de tineri autori publicați în ultimii ai. A debutat în 2011 cu povestirea „Oameni fără fețe”, povestire premiată cu Premiul Gazeta SF pentru Debutul Anului 2011. Timp de câțiva ani a fost o prezență constantă în Gazeta SF, Suspans.ro, Revista de suspans, EgoPhobia. Povestiri scrise de ea se regăsesc și în: „Dincolo de noapte: 12 feţe ale goticului” (editor Oliviu Crâznic), „Best of Mystery & Horror” (editor Mircea Pricăjan), CPSF nr. 20-21. În mai 2017 a publicat la editura Tritonic  primul volum de autor, „Câinii diavolului”, o colecție de nuvele tematice. (C.N.)

 

Cezarina Nicolae: Bună, Cătălina! Îți mulțumim că ai acceptat să răspunzi invitației noastre.

Cătălina Fometici: Salut, Cezarina! Eu îţi mulţumesc.

Recent ai debutat în volum cu o colecție de nuvele, „Câinii diavolului”. Ne poți spune câteva cuvinte despre aceasta?

Da, mi-am văzut în sfârşit îndeplinit visul de a-mi ţine propriul volum în mâini, şi pentru asta trebuie să le mulţumesc domnilor Michael Haulică şi Bogdan Hrib, care m-au trezit din amorţeală şi m-au pus la treabă.

Este vorba despre o mini-serie de trei nuvele: „Chipul întunecat al visului”, „Roşie ca sângele este Furia” şi „Câinii Diavolului”. După cum se poate vedea încă din titlul volumului, de data asta am atacat în forţă mitul vârcolacului. Am mai cochetat cu lupii în povestea Sub vălul nopţii (atât în versiunea veche, din 2012, cât şi în versiunea 2017), dar aici am vrut să fac lucrurile diferit: să prezint o acţiune mai amplă, mai dinamică, cu personaje cât mai umane şi mai palpabile. Îmi place să păstrez o notă de realism la nivelul dialogurilor şi reacţiilor personajelor, chiar dacă idealizez anumite portrete.

Acţiunea are loc în Franţa anilor 1767-1770.

Ducele Julien de Roanne, susţinut de regele Louis al XV-lea, vânează prin Pădurea şoaptelor o creatură stranie şi sângeroasă, dar vânătoarea ia o turnură neaşteptată când, în calea nobilului gentilom, apare frumoasa şi misterioasa Allayra.

În castelul Beyssac, într-o atmosferă idilică, tânăra aristocrată Odille de Montmorency patronează întâlnirile marilor învăţaţi şi filosofi ai regatului. Între aceştia se află şi marchizul Alain de Teileffer, un bărbat excentric şi libertin a cărui prezenţă oripilează, dar în acelaşi timp fascinează întreaga adunare.

Pe străzile Parisului aleargă patru cavaleri curajoşi, hotărâţi să răzbune o crimă monstruoasă. Dar se ivesc mereu alte şi alte mistere: căpitanul muschetarilor, care nu se ştie pe cine slujeşte cu adevărat; istoria controversată a prizonierei de la Bastilia; doamna de St. Camille, al cărei chip angelic pare să ascundă intenţii nu tocmai prieteneşti, şi o serie de morţi cumplite care se leagă inevitabil de numele marchizului de Teileffer.

Ca inspiraţie, am pornit de la cazul real al Fiarei din Gevaudan, un episod sinistru din istoria Franţei care mi-a atras atenţia cu mai mulţi ani în urmă. Alte surse de inspiraţie ar fi cărţile lui Alexandre Dumas şi scrierile Marchizului de Sade, dar şi filmul The Three Musketeers din 2011 – iubesc această versiune, deşi în general prefer ca ecranizările să fie cât mai fidele cărţilor; Milla Jovovich interpretează o Lady de Winter splendidă! Probabil că cei care au văzut filmul vor recunoaşte frânturi din ea reflectate în Alix.

Volumul tău de debut a apărut după aproape șase ani de la prima povestire pe care ai publicat-o în Gazeta SF. A fost această perioadă una de așteptare autoimpusă sau una determinată de împrejurări?

Într-adevăr, a trecut ceva vreme de la primul meu text publicat… Nu am vrut neapărat să se întâmple asta, pur şi simplu aşa a fost să fie. În 2011, când am debutat în Gazeta SF, aveam nişte texte „la sertar” şi aveam şi mai mult timp liber, astfel încât am reuşit să public aproape în fiecare lună, dar şi să scriu relativ repede Pădurea Vrăjită. Cele trei poveşti din serie (În zori pădurea era albastră, Pentru toate comorile iadului şi În urma lor doar flăcările) au fost nou-nouţe, proaspete din cuptor atunci când au fost publicate şi arată exact nivelul la care mă aflam în momentul respectiv. Acum, lucrurile s-au schimbat în ce priveşte timpul liber. De asemenea, au trecut nişte ani, am înaintat în vârstă şi vreau mai mult de la mine. Am recitit recent Pădurea Vrăjită şi m-am gândit: da, au fost nişte poveşti bune şi am primit reacţii pozitive din partea cititorilor; acum însă trebuie să scriu mai bine de atât, să mă prezint la alt nivel. Nu mă mai pot mulţumi cu o simplă zvâcnire de moment, cu un simplu experiment, cu o simplă joacă. Nu mai vreau să mă grăbesc, să „o las aşa că merge şi o fi bine”. Ideea este să evoluăm, să fim mereu mai buni. Nu mai buni decât alţii, pentru că eu, una, nu mă consider a fi în competiţie cu nimeni şi cred că este loc pentru toată lumea în orice ramură a artei, inclusiv în literatură. Nu, ci mai buni decât noi, cei de ieri. Acolo, în oglindă, este singura şi adevărata competiţie.

Pentru cititorii care ți-au urmărit îndeaproape activitatea literară de până acum, nu este o surpriză predilecția ta de a scrie despre evul mediu european. De unde interesul pentru respectiva perioadă?

Nu pot să spun că aș avea un interes anume pentru Evul Mediu în special, cât mai degrabă pentru anumite aspecte ale vremurilor trecute, în general. Vremuri în care cavalerismul, onoarea, loialitatea erau mai mult decât simple cuvinte cu rezonanță frumoasă și învechită. Nu știu dacă este doar o impresie căpătată în urma lecturilor ce tratează epoca medievală, dar mi se pare că oamenii acelor vremuri aveau un simț mai acut al datoriei, erau mai dispuși să lupte în numele a ceva ce considerau sacru (o idee, un principiu, o ființă iubită). Comparativ, oamenii zilelor noastre renunță mult prea ușor.

Totuşi, dacă e să aleg, mă atrage mai mult perioada de Renaştere şi Iluminism. Este interesant faptul că această epocă în care se încearcă o deschidere către raţiune, filozofie şi ştiinţă, rămâne totuşi atât de ancorată în superstiţii. Pe de o parte, mari descoperiri geografice şi o adevărată explozie a artelor; pe de alta, o Biserică extrem de închistată, pornită să-i extermine pe cei cu idei diferite. Multă lume aminteşte de atrocităţile Inchiziţiei, de exemplu, şi le asociază Evului Mediu; partea ciudată este că acele atrocităţi (vânătoarea de vrăjitoare, vânătoarea de eretici etc.) au avut loc cu precădere în Renaştere şi au durat până aproape de epoca modernă.

Oricum, m-ai prins: o mare  parte din acţiunea romanului la care lucrez (partea a doua, „Doamna din Dorchadas Bay”) are loc în Anglia medievală, în perioada 1214-1216 J Sunt aduse în discuţie fărâme de istorie reală (sfârșitul domniei lui Henry al II-lea, războaiele cu Franţa din timpul regelui John, Războiul Baronilor, Magna Charta, regenţa lui Marshall), pe fondul cărora se desfășoară o acerbă luptă pentru putere, comploturi, trădări, o intensă şi dureroasă poveste de dragoste, toate acestea împletite cu mituri şi superstiţii locale, zvonuri sinistre care circulă pe seama frumoasei doamne Honoria, ducesă de Ulster, și a întunecatului castel Abastor. Evenimentele sunt văzute prin ochii foarte tinerei Gemma de Lorris, doamnă de companie a ducesei de Ulster.
Cu toate acestea, perspectiva ta asupra Evului Mediu nu este una idilică. Răul, nefirescul, sunt elemente pregnante în scrierile tale, ca, de altfel, și speranța, puritatea, onoarea. Ce este pentru tine răul?

Oricât ne-am dori, nimic nu este idilic. Răul este mereu prezent în vieţile noastre şi se manifestă în măsura în care îi permitem să o facă. Nu vreau să vorbesc despre asta din punct de vedere religios; consider că religia este ceva extrem de personal, că fiecare dintre noi vede şi simte altfel. De exemplu, eu nu cred într-un diavol cu coarne care te duce în ispită sau te împinge la rele. Nu cred în „dracul m-a pus să”J Menţionarea diavolului sau a vreunui zeu ca pretext pentru o situaţie este o renunţare la responsabilitate şi, prin extindere, la anularea ideii de OM. Suntem oameni, suntem fiinţe raţionale şi posedăm liber arbitru; fiecare acţiune a noastră este o alegere pe care trebuie să ne-o asumăm.

Amerindienii obişnuiau să spună că în inima fiecărui om se duce o luptă continuă între doi lupi: unul este bun, blând şi generos, iar celălalt este îngâmfat, sângeros; câştigă acela pe care îl hrănim. Prin urmare, răul vine din interiorul nostru; eşti rău când faci rău.

Rău înseamnă să judeci fără să înţelegi, să condamni fără să cunoşti.

Rău înseamnă să acționezi cu bună-știință împotriva cuiva, să rănești intenționat.

Rău înseamnă să îi laşi de izbelişte pe cei care țin la tine, care cred în tine.

Rău înseamnă îngâmfare, aroganţă, orgoliu.

E adevărat: poţi să comiţi un rău fără să fi avut intenţia să  îl comiţi: ai interpretat aiurea un gest sau o acţiune, ai jignit pe cineva la nervi; toţi facem asta la un moment dat. Se poate repara un rău pe care l-ai făcut? Se poate; important este să vrei.

Nu cred în rău absolut sau în bine absolut. Cred în echilibru, în forţă interioară, în lupta dintre bine şi rău la nivelul fiecărui om în parte. Cred în bunătate, în iubire, în iertare. Cred în dreptate, în onoare, în loialitate. Cred în prietenie; pentru mine, prietenia este sacră, iar prietenii mei, la fel ca familia mea, sunt oameni pentru care aş muri fără ezitare.

Care sunt temele pe care îți place să le explorezi în povestirile tale?

La început de tot, când am scris primele mele texte, aveam o slăbiciune pentru mitologia greacă şi îmi plăcea să transform poveştile clasice cu zei şi eroi, mutând perspectiva de la un personaj principal la unul secundar sau episodic, jucându-mă cu motivaţiile eroilor, doborând zeii de pe piedestal.

Apoi, am citit-o pe Anne Rice şi am făcut o pasiune pentru vampiri, aşa că am scris şi eu Răsărit de soare. M-am oprit însă aici, deşi mă fascinează şi acum vampirii lui Rice şi abia aştept să apară serialul „The Vampire Chronicles”; am simţit că, dacă aş fi continuat astfel, riscam să o copiez şi acesta era ultimul lucru pe care doream să îl fac. În plus, nu consider că aș avea ceva nou și interesant de spus despre vampiri; prefer să îi citesc pe ai altora.

Istoria m-a fascinat întotdeauna; nu cea predată la şcoală, înţesată de ani şi evenimente care trebuiau învăţate pe de rost. Mă interesează, în schimb, istoria aceea care trebuie redescoperită, intrigile, jocurile de culise, acele întâmplări petrecute în spatele unor uşi închise şi pe seama cărora se poate specula la nesfârşit.

Alte teme ar fi: supranaturalul ca manifestare a răului, misterul, viața și moartea, iubirea, contrastul aparență/esență.

Ce te inspiră în alegerea temelor despre care scrii?

Trupa Magica

Rashid, personaj din romanul Harun şi Marea de poveşti al lui Salman Rushdie, spunea că este abonat la un robinet special, montat de un spiriduş; că bea din apa caldă a poveştilor şi, astfel, era alimentat constant cu inspiraţie. Din păcate, eu nu posed un instrument fermecat, deşi mi-aş dori enorm unul J În schimb, mă inspir din cele mai banale lucruri: o frântură de conversaţie auzită pe stradă, o întâmplare oarecare din trecut sau din prezent, o stare care mă cuprinde pe mal de apă sau în vârf de munte, o discuție interesantă cu un prieten drag, o fotografie, un nume, un vers dintr-o melodie. Nuvela Imperiul de sticlă, la care fac ultimele retușuri, este inspirată de un album întreg („Magica – The Scroll of Stone”; Imperiul este construit ca o continuare a poveștii relatate de piesele albumului).

Povestea „Gheţurile marelui Nord” a fost scrisă după ce am realizat un desen.

Seria „Pădurea Vrăjită” mi s-a întipărit în minte în vreme ce mă plimbam prin pădurea de la Scharlottenburg, asta după ce mi s-a spus că haiducii obișnuiau să vină acolo pentru a-și îngropa comorile.

De multe ori, îmi atrage atenţia o perspectivă diferită asupra istoriei, fără să mă intereseze prea mult dacă există argumente concrete în favoarea ei, dar care s-ar potrivi de minune într-o poveste, pentru că este de efect. Am fost acuzată că „îmi place să construiesc scenarii”. Evident, sunt scriitor, asta fac! Spre exemplu: textul de debut, „Oameni fără feţe”, se referă la execuția Annei Boleyn și la nebunia pe care acest eveniment i-a declanșat-o călăului. Povestea a fost inspirată de scena eşafodului din filmul Anne of the Thousand Days; scena respectivă nu a existat în realitate, întrucât Anne Boleyn a fost legată la ochi înainte de a fi executată, tocmai pentru a se evita o situaţie de acest fel. Unele detalii referitoare la personajul feminin sunt „furate” din scrierile lui Nicholas Sanders, deşi acestea nu au nici o susţinere istorică (mă refer la acuzațiile de vrăjitorie, care nu au fost menționate nicicând în timpul procesului, și pruncul diform eliminat la 3-4 luni, care prunc nu a fost cu adevărat diform). Călăul nu era un fost condamnat la moarte, nici nu a înnebunit după aceea, sau, cel puțin, nu se știe nimic despre așa ceva; o sursă contemporană menționează faptul că era foarte tulburat în vreme ce se pregătea să lovească, ca și cum ar fi știut că Anne era nevinovată, dar asta e tot.

Cătălina Fometici și Narcisa Brumar

Forma finală a romanului meu este inspirată de istoria castelului Leap din Irlanda, de mitologia celtică, de povestea contesei Bathory, de încăpăţânarea oamenilor de a vedea lucruri care nu sunt acolo şi de a le ignora pe cele care sunt şi, nu în ultimul rând, de o fiinţă foarte dragă mie, a cărei minunată prezenţă a oferit chip şi viaţă personajului principal.

Știu că lucrezi în paralel la mai multe proiecte literare. Ce ți-ai propus să finalizezi mai întâi?

Da, am obiceiul nu tocmai sănătos de a mă apuca de mai multe proiecte în același timp J  Am în lucru romanul „Ea a venit cu noaptea”, care de fapt este format din două romane aproape independente – „Castelul din Dorchadas Bay,” cu acțiunea plasată în Anglia victoriană, și „Doamna din Dorchadas Bay” – deci lucrez la amândouă în același timp.

Totuși, doresc să finalizez în primul rând Imperiul de sticlă, o nuvelă foarte specială pentru mine. O prinţesă războinică, despre care legendele spun că în vremuri vechi ar fi ucis un demon, dar care a dispărut în urma bătăliei finale, este găsită şi readusă la viaţă după mai multe secole. Ea este moștenitoarea de drept a Asworului, singura care poate ridica pretenții legitime la tron. Dar Asworul, reunificat în urma Războiului de Cincizeci de ani, este o moștenire grea; pe de-o parte, o grupare rebelă ameninţă să destrame în orice clipă ce s-a construit cu greu, pe de alta, graniţele sunt atacate de duşmani puternici din afară. Iar viitoarea regină ascunde un secret întunecat care atunci, demult, a fost îngropat împreună cu ea…

Ce alte planuri literare ai pentru 2017?

Nu-mi place să fac prea multe planuri; eu spun că va fi un an reușit dacă volumul „Câinii diavolului” ajunge la cât mai mulți cititori și dacă lucrurile vor merge bine cu „Imperiul de sticlă” și „Castelul din Dorchadas Bay”. Cu „Doamna din Dorchadas Bay” sper să vă fac cunoștință la anul. Iar pe viitor, probabil că ne vom mai întâlni cu unele personaje prezente în „Câinii Diavolului”… Dar despre asta vom vorbi atunci J

Mult succes în continuare!

Asemenea și ție, Cezarina, mult succes și toate cele bune!

Despre Cezarina Nicolae

Cezarina Nicolae a scris 45 articole în Revista de suspans.

Cezarina este autoare de proză fantastică (sub pseudonimul Cezarina Anghilac), prezentă în mai multe reviste online. Una dintre povestirile ei se regăsește în antologia Best of Mystery & Horror #1. A urmat cursurile celei de-a doua ediții a Atelierului de scriere creativă SF&F, iar din noiembrie 2015 are în grijă sumarul Revistei de suspans. De două ori pe lună moderează ateliere creative la Clubul Scriitoarelor și participă la cenaclul literar al Secției 14.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *