Zilele acestea

Cele mai frumoase zile din an seamănă cu cea de azi, când frigul ne pișcă pielea exact atât cât să ne scoată din amorțeală, când soarele ne încinge creștetele cu blândețe, promițându-ne vara pe care, peste doar două, trei luni, o vom respinge cu îndărjire. Amorțeala din membre, spinări și șale, încremenirea gândurilor, a voinței încep să se înmoaie. Crește iarba, răsar gâzele, păsările devin asurzitoare. Până și culoarea spălăcită a blocurilor, a străzilor și a aglomerației dinainte de 9 dimineața începe să bată în verde violent.

Uneori parcă este mai bine să-ți acoperi ochii, să-i aperi de atâta inocență.

Într-o seară am trecut prin centrul orașului. M-a întâmpinat îmbulzeala binecunoscută – mașini, câini comunitari, trecători grăbiți. Ieșeau în evidență șuții mărunți cu potențial interlop neexplorat, familiile spărgătoare de semințe și auto-proclamații  părinți în căutare de bani pentru laptele copiilor. În fundal, printre neoane cu efecte stroboscopice , vitrine încărcate de oferte, ritmuri muzicale stridente, zăream părțile cenușii, „rușinoase” ale orașului – construcții abandonate, clădiri de pe care se desprinde tencuiala, spații comerciale mâzgălite cu spray, ferestre acoperite cu OSB. Așa cum alții au cartiere întregi de clădiri din cărămidă roșie, așa avem noi orașe întregi de praf aspru, pământos, dar din care nu va încolți nicicând vreo sămânță.

„Seamănă cu periferia din Mumbai”, a spus cineva care nu fusese vreodată acolo, dar văzuse documentare despre India. M-am gândit că s-ar putea să aibă dreptate, că exact lucrurile pe care alții le dau deoparte la noi sunt fix în mijloc, să fie văzute și luate drept exemplu de toată lumea. Un fel de eșafodaj modern manifestat prin urbanism eșuat, prin igienă superficială, „doar în locurile care miros”, prin agresivitate și prin înșelătorie, prin limbaj și comportament de mahala.

Totuși, dimineața, centrul orașului devine miez. În scurtele clipe în care strada se golește de mașini, soarele se înghesuie între două blocuri. De acolo, se reflectă în toate vitrinele de peste drum, în hainele atârnând cu lunile pe manechine, în covrigii prea arși sau prea necopți, în ghișeele ca niște închisori ale caselor de amanet. Perspectiva se schimbă brusc, ca atunci când privești folografia alb-negru a unui peisaj și îți imaginezi cum arăta acesta în realitate, ce culori, în ce concentrații și în ce proporții, îl compuneau când fotograful a apăsat pe buton. Sau când, cu ajutorul unui program, a procesat imaginea.

Peisajul se destramă la primul claxon, la prima tânguială a cerșetorului din colț, iar călătorul, oprit în loc de scurta minune, își continuă drumul spre un nou miez. Primăvara este vreme de hoinăreală și de visare.

Despre Cezarina Nicolae

Cezarina Nicolae a scris 54 articole în Revista de suspans.

Cezarina este autoare de proză fantastică (sub pseudonimul Cezarina Anghilac), prezentă în mai multe reviste online. Una dintre povestirile ei se regăsește în antologia Best of Mystery & Horror #1. A urmat cursurile celei de-a doua ediții a Atelierului de scriere creativă SF&F, iar din noiembrie 2015 are în grijă sumarul Revistei de suspans. De două ori pe lună moderează ateliere creative la Clubul Scriitoarelor și participă la cenaclul literar al Secției 14.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *