Scriitor, nu mașină de înșiruit cuvinte

Acum o lună scriam despre responsabilitățile pe care cititorii le au atât față de ei înșiși (și, de ce nu, de ceilalți oameni cu pasiuni similare), cât și față de scriitori. Astăzi, iată că le-a venit rândul și celor din urmă să fie trași în mijlocul cercului și responsabilizați.

Responsabilitatea scriitorului față de scriitor este o măsură a evoluției personale.

Cât de mult ești dispus tu, scriitor, să muncești pentru a-ți vedea numele pe coperta volumului la care ai visat? Și cum se va reflecta tot acest efort al tău în produsul final?
Prima grijă a scriitorului, pe lângă aceea de a scrie și a duce la bun sfârșit texte literare, ar trebui să fie felul în care se prezintă textele sale. Și când spun „se prezintă”, nu mă refer la așezarea în pagină (care ar trebui să fie cât mai simplă, fără tot felul de înflorituri, liste și formatări), cât la calitatea scriiturii – să nu existe greșeli de scriere, de exprimare, de ortografie, de documentare sau inadvertențe în desfășurarea acțiunii și descrierea personajelor.

Asta înseamnă că scriitorul este atent și la gramatică, și la ortografie, nu numai la felul în care se desfășoară firul narativ. Oricât de neplăcut ar fi, limba română este principalul său instrument de lucru. Prin ea își exprimă ideile lui geniale, prin ea transmite cititorului emoții și informații. Vrea, nu vrea, odată intrat în centrifuga asta a scrisului (și nu vorbesc despre statusuri pe Facebook, deși recomand ca și acolo să ne exprimăm corect), este de datoria lui să îmblânzească limba română și să și-o atragă de partea sa, altfel s-ar putea să se trezească mușcat tocmai de ce îl doare mai tare – de manuscrisul acela pe care toți redactorii îl aruncă mai înainte să fi terminat de citit prima pagină. Vești proaste pentru unii, știu. Dar gândiți-vă la un grădinar care nu a mai ținut o sapă în mână, cât îi va lua lui să planteze niște flori și cum va arăta munca lui la final? Ei, atunci de ce scriitorii ar trebui să fie mai indulgenți cu ei înșiși când vine vorba de folosirea limbii romane? Pentru că există redactori?

Da, o să ziceți. Redactorul ce-ar mai face, săracul, dacă scriitorul i-ar trimite manuscrisul perfect? Ar lăsa serviciul să se apuce de grădinărit? În primul rând, șansele sunt infime ca un manuscris au nu aibă nicio greșeală, chiar dacă autorul a lucrat, să zicem, zece ani la el, tot scriind, și revizuind, și ștergând, și rescriind. Sigur este ceva care i-a scăpat. O virgulă, o exprimare nefericită, o intrigă secundară care se duce în bălării. Desigur, redactorul este cel care are experiența și pregătirea necesare pentru a sesiza toate aceste rătăciri (și încă altele la care probabil că nici nu ne-am fi gândit). Totuși, știm prea bine că nu toți redactorii fac asta. Și apoi, una este să trimiți un manuscris cu zece greșeli în total, și alta să trimiți același manuscris cu câte zece greșeli pe pagină. S-ar putea să nu-l citească nici dracu’, să ajungă într-un coș de gunoi, sau, și mai rău, să ajungă publicat așa cum l-ați trimis (cu câteva corecturi de formă care oricum nu se observă în marea de greșeli).

Este de ajuns să deschidem la nimereală vreo treizeci de volume publicate în anul trecut la diverse edituri ca să ne dăm seama că, în unele cazuri, nici măcar redactorul nu-l poate salva pe scriitor de propria lui ignoranță. Cacofonii, „i-uri” în plus sau în minus, cuvinte scrise sau folosite greșit, limbaj de lemn – iată doar câteva dintre ingredientele care prevestesc o lectură tip dezastru. Sigur, selfpublishing-ul, publicatul pe propriile speze sau pe nimic, salariile mici, vaccinurile, carnea de vită, poluarea ajută la propășirea acestor obiceiuri nesănătoase.

Totuși, dragi scriitori, asemenea soartă doriți pentru volumele voastre? De flori crescute strâmb, cu bulbii tăiați de sapa ignoranței? Să se poticnească privirile trecătorilor în ele, precum ochii sărmanilor cititori (redactori sau nu) în virgule și spații nejustificate, să facă zeci de pauze pentru că frazarea defectuoasă sau inadvertențele din volum îl împiedică să înțeleagă conținutul?

Este totuși vorba despre cartea voastră, nu a redactorului de la care așteptați minuni, iar datoria de a scoate din ea tot ce-i mai bun, vă aparține.

Responsabilitatea scriitorului față de cititori este o combinație între modestie și sinceritate.

Publicarea nu vine la pachet (doar) cu glorie și recunoaștere, așa cum probabil mulți novici în ale scrisului au visat chiar mai înainte să fi învățat să traseze bastonașe cu stiloul. Munca scriitorului nu se termină odată ce-a pus „sfârșit” pe ultima pagină a manuscrisului și l-a trimis unei edituri care l-a și acceptat spre publicare. Dimpotrivă, aceasta continuă cu cel puțin aceeași tenacitate cu care a fost scris textul. Din păcate, în situația în care se află acum piața de carte din România, scriitorul, dacă vrea să-și vândă textele, trebuie să se implice în promovarea acestora – mai mult, mai puțin, fiecare după puteri, ambiții și așteptări. S-o fi putând în alte țări ca autorul să se concentreze doar pe ce știe el să facă mai bine, dar până și în străinătate acestuia i se cere un minim de interacțiune cu publicul său.

S-a dus timpul în care scriitorii stăteau în turnul lor de fildeș, izolați și morocănoși, scriind vers după vers, roman după roman. Cititorii de azi sunt curioși, vor să-i cunoască, să-i vadă, să-i asculte, să afle cum au luat naștere poveștilor lor preferate. Așa că, dragi scriitori, încercați să fiți prietenoși cu cei care vă citesc. Răspundeţi la întrebări când vi se adresează, daţi autografe, participaţi la lecturi publice, lansări, evenimente (nu numai ale voastre), încercaţi să aveţi o interacţiune constantă cu publicul. Fiţi voi înșivă, fără a face abuz de acea superioritate dăunătoare a celui care a izbândit în ce și-a propus. Izbânda este încă departe, căci soarta cărților se decide în fiecare zi, cu fiecare cititor care trece pe lângă un volum și alege sau nu să-l cumpere. Clasementele, topurile, share-urile (și ele făcute după criterii destul de subiective) ocupă doar temporar un loc în memoria colectivă, după ani rămân doar rapoartele de vânzări, sumele intrate sau nu în cont și cititorii care își aduc aminte cu plăcere de textele voastre. Numere și cuvinte de încurajare. Poate chiar și cuvinte mai puțin flatante, dar din care scriitorul a avut ce învăța. Are și critica rostul ei, dacă este făcută cu scopul de a ajuta, ne motivează să facem lucrurile mai bine.

De aceea scriitorul trebuie să fie conștient de mesajele pe care le transmite, voit sau nu, prin textele sale, și să fie pregătit să și le asume. Sunt autori care dau de pământ cu tot ceea ce ține de „corectitudinea politică”, apoi tot ei se simt discriminați, neînțeleși, subminați când reprezentanții grupurilor vizate reacționează negativ la scrierile lor. Este ca și cum ai băga mâna într-un coș cu vipere și te-ai plânge apoi că ai fost mușcat. Sigur că iese circ, un circ zgomotos, cu iz de mondenism ieftin, care nu poate decât să le dăuneze celor care l-au declanșat și l-au întreținut.

Și tot o măsură a asumării este felul în care scriitorii tratează reacțiile negative ale cititorilor. Răspund pe un ton înțepat, cerându-le socoteală nefericiților care au îndrăznit să le conteste capodoperele? Se prefac că nu le-au văzut? Se grăbesc să dea dreptate, să promită că vor îndrepta pretinsele greșeli? Se retrag să investigheze? Nu cred că există o abordare corectă, deși extremele în mod clar nu-i fac vreun bine celui care le adoptă. Totuși, scenariul în care scriitorul este deschis față de critici, în care îl apreciază pe cititor pentru simplul fapt de a-i fi citit textele, dar nu cu slugărnicie, gata să-i dea dreptate în orice privință, ci trecând prin filtrul logicii mesajele acestuia, îl apropie cel mai mult de succes. Pentru că, odată ce încetează să își mai pună întrebări cu privirile la realizările sale, omul se oprește din evoluție.

Iar scriitorii sunt și ei oameni, nicidecum mașinării. Perfectibili, așadar, dar cu atât mai valoroși cu cât reușesc să rămână, prin scrierile lor, în memoria cititorilor. Altfel, mai bine ne-am reorienta cu toții – scriitori, redactori, cititori – spre grădinărit. A, stai, și acolo trebuie să muncim pe brânci și facem lucrurile cât mai bine cu putință, altfel riscăm să nu ne răsară nici măcar o buruiană.

Despre Cezarina Nicolae

Cezarina Nicolae a scris 54 articole în Revista de suspans.

Cezarina este autoare de proză fantastică (sub pseudonimul Cezarina Anghilac), prezentă în mai multe reviste online. Una dintre povestirile ei se regăsește în antologia Best of Mystery & Horror #1. A urmat cursurile celei de-a doua ediții a Atelierului de scriere creativă SF&F, iar din noiembrie 2015 are în grijă sumarul Revistei de suspans. De două ori pe lună moderează ateliere creative la Clubul Scriitoarelor și participă la cenaclul literar al Secției 14.

Print Friendly, PDF & Email

2 Comentarii

  1. Mi-au placut foarte mult ambele editoriale, atat cel despre cititori cat si cel despre scriitori. Felicitari! Ar fi interesant si un articol despre responsabilitatea editurilor: modul (foarte) defectuos de comunicare cu cititorii (intrebari fara raspunsuri sau cu raspunsuri tip, fara legatura cu intrabarile tale), continuarea seriilor incepute si lasate balta (nu e mai normal sa se faca un studiu de piata, inainte de inceperea unei serii?), calitatea traducerilor si a modului de redactare a unei carti, etc. Sunt cateva frustrari ale unui cititor care cumpara carti, atat din punctul de vedere enuntat in editorul anterior cat si pentru a-mi aduce marunta contributie la cresterea vanzarilor editurilor. Toate cele bune!

    • Mulțumesc pentru lectură și sugestii. Într-adevăr, continuarea firească a celor două editoriale ar trebui să fie „responsabilitatea editurilor” față de scriitori și cititori. Voi ține cont de asta și mă voi gândi la o modalitate de abordare a acestui subiect pentru -unul dintre numerele următoare :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *