Cititor, nu consumator de cărți

Aproape că nu trece zi fără să auzim că românii citesc puțin, ba chiar mulți dintre ei – deloc. Jurnaliștii, părinții, bunicii, profesorii, editorii, scriitorii, poate chiar și câțiva angajați ai Ministerului Culturii și ai Ministerului Educației își arată cu fiecare prilej îngrijorarea și revolta. Toată lumea pare să se întrebe, fără ca aparent să găsească răspunsul, ce și cum să facă pentru a motiva populația să se repeadă asupra cărților în detrimentul programelor TV, al jocurilor pe calculator, al rețelelor de socializare și al câtor altele… pe care nu voi insista întrucât voi le cunoașteți deja, iar pe mine nu mă interesează să le dezvolt.

Nu consider că problema lecturii se rezumă la numărul cărților pe care le citesc, în medie, românii. Fiecare este liber să își petreacă timpul după bunul său plac, iar dacă lectura nu intră în preocupările cuiva, a i se băga cărți pe gât, în speranța că astfel va ajunge să le citească, s-ar putea să nu fie tocmai cea mai eficientă metodă. Dimpotrivă, putem bănui cam câtă poftă pentru desert mai are cel căruia i-a stat în gât friptura.

Cred însă că mai important decât cât citim este ce și cum citim. Nu este totuna să răsfoim o carte cu a o lectura cu maxim de atenție, tot așa cum o carte cu vânzări nesemnificative, care într-un an de la apariție nu a stârnit nici un ecou nu va putea sta niciodată alături de una care a primit premii prestigioase și pe care ne-au recomandat-o persoane în a căror judecată critică avem încredere. Alegerea unei cărți ține nu doar de gusturi, ci și de capacitatea noastră de a selecta din miile de variante posibile pe aceea care ne va oferi experiența cea mai plăcută.

Dincolo de ce și cum citim, la fel de important mi se pare și ce facem după ce terminăm de citit. Închidem cartea și trecem la următoarea? Sau… Poate că alocăm câteva clipe pentru a ne gândi la ceea ce tocmai am citit, poate alte minute le folosim pentru a-i povesti unui prieten despre ultima noastră lectură sau, de ce nu, căutând pe internet dacă autorul cărții respective mai are și alte volume publicate…

Lectura nu este o piesă de teatru într-un singur act, în care actorul are rolul să citească în gând paginile cuprinse între coperta unu și coperta patru. Lectura implică mai mult decât parcurgerea unui text: înțelegerea conținutului și evaluarea felul în care acesta este prezentat, capacitatea cititorului de a-și forma o opinie și de a o transmite celorlalți, interesul mai larg pentru literatură, nu doar cel limitat la universul finit al celor câtorva volume descifrate. Lectura îi ca protagoniști pe cititori, nu pe consumatorii de cărți. De aceea nici nu consider că are vreo importanță dacă în România se citește mult, puțin sau deloc, câtă vreme nu știm în ce măsură etapele lecturii sunt parcurse în întregime sau cititorii își asumă conștient responsabilitatea acestora.

Da, pentru că un cititor este, sau cel puțin ar trebui să fie, responsabil atât față de (alți) cititori, cât și față de scriitori. Trebuie să fie în măsură să echilibreze satisfacția personală, extrasă din experiența lecturii, cu cea a scriitorului, hrănită prin răspunsurile pe care acesta le primește, pe diverse căi, de la cititorii săi. În oglindă i se suprapune, evident, responsabilitatea scriitorului, subiect despre care vom discuta într-unul dintre numerele viitoare ale revistei. Până atunci, însă, avem un cititor de disecat.

Responsabilitatea cititorului față de cititor ține de sinceritate

Ți-a plăcut ultima carte pe care ai citit-o? De ce? Te-a impresionat mesajul pe care aceasta îl transmite, te-a captivat desfășurarea acțiunii, ai îndrăgit în mod special un personaj, poate chiar te-ai îndrăgostit de stilul autorului sau… Sau poate că ai urât-o din tot sufletul și ai făcut eforturi supraomenești ca să nu o abandonezi înainte de a fi parcurs și ultima pagină, când oricum ai aruncat-o cât acolo, căci finalul s-a dovedit a fi un mare fâs. Te bucuri că ai scăpat de „corvoadă”, dar iată că în jurul tău prietenii, cunoștințele, rudele par să fi înnebunit căci toți laudă cartea care ție numai nu ți-a scos peri albi. Iar tu? Tu ce faci? Te refugiezi într-o tăcere înbufnată sau alegi să-ți expui, în pofida majorității, părerea? Dificilă alegere.

Mai ales când volume incredibil de proaste ajung să aibă o poziționare surprinzător de bună – cocoțate pe raftul cu best seller-uri în librării, citate și răs-citate pe site-urile de socializare, lăudate de așa-ziși critici literari, omniprezente prin tot felul de topuri. Exemplele sunt de prisos întrucât am convingerea că fiecare dintre voi ați putea da oricând unele mai „bune” decât ale mele. Iar dacă mă înșel cumva, atunci este foarte probabil ca voi să trăiți într-o bulă de protecție literară foarte solidă. Și nu știu dacă să mă bucur sau să mă întristez.

Desigur, discuția dacă o anumită carte este bună sau proastă rareori se sfârșește cu un verdict unanim acceptat, ea fiind mai degrabă înclinată să degenereze în polemici, însă datoria noastră de cititori responsabili este să tratăm fiecare lectură cu un grăunte de sare, cultivându-ne spiritul critic. Astfel, în orice discuție, indiferent de poziția pe care o adoptăm, vom putea întotdeauna să ne argumentăm opiniile. Până la urmă, chiar și cel mai prost roman scris vreodată trebuie să aibă o calitate a lui pe care ceilalți, de cârcotași ce sunt, au trecut-o cu vederea – personajul principal este vampir, acțiunea are loc în Paris sau coperta se asortează cu pantofii.

Sinceritate înseamnă să spui răspicat că volumul cutare, pe care toată lumea pare să îl îndrăgească, este o porcărie și să fii în stare să aduci argumente valide în sprijinul afirmațiilor tale.

Și tot sinceritate, chiar dacă la unii poartă aer de vinovăție, este să recunoști că te-ai simțit bine citind ceea ce alții etichetează ca fiind literatură de duzină.

Din punctul meu de vedere, un cititor responsabil față de ceilalți cititori (implicit față de sine) este cel care trece fiecare lectură prin filtrul critic și își asumă eventualele revelații neplăcute.

Responsabilitatea cititorului față de autor se traduce prin solidaritate

Ne manifestăm aprecierea și susținerea pentru munca scriitorilor pe care îi îndrăgim.

În primul rând, cumpărându-le cărțile. Nu le piratăm, nu le cerem gratuit (cu sau fără autograf) și nici nu așteptăm ca prietenii/cunoștințele scriitori să ni le dăruiască. Dacă ne interesează ce a scris cutare, ne ducem și cumpărăm. Dacă nu, mai bine mâncăm o pizza și bem o bere în oraș, că tot cam atât ne-ar fi costat și o carte (plus că unora pizza le ține de foame).

Nici împrumutul nu este tocmai o abordare elegantă a solidarității față de autori. După cum spunea, și încă foarte bine, o prietenă de-ale mele „scriitorii români contemporani nu se împrumută”. De ce? Pentru că scriitorii români merită și trebuie să fie răsplătiți pentru munca lor. Nu este deloc ușor să scrii un volum bun, deși aparent este incredibil de ușor să publici unul prost, dacă ai banii necesari. Așa că fiecare volum pe care un autor îl vinde contează. Nu doar pentru contul personal, despre care ne-am lămurit cu toții că în România nu crește de pe urma scrisului, ci pentru că încrederea pe care o investește într-un autor un tiraj, fie el și mic, epuizat într-un răstimp decent, îi sporește acestuia șansele de a-și publica următorul volum.

Ori, dacă cititorii numai împrumută cărțile, fără să și cumpere, nu îl ajută cu nimic pe scriitor, ba chiar aș îndrăzni să spun că îl sabotează involuntar. Desigur, împrumutul nu este un act care trebuie interzis, blamat, sancționat, întrucât are propriile circumstanțe atenuante, ca atunci când vrei să-ți prinzi prietenii mai sceptici în mrejele unui scriitor și-i momești cu primul volum dintr-o serie, în speranța că, pentru a citi continuarea, aceștia vor cumpăra restul cărților. Dar, ca orice altă armă cu două tăișuri, împrumutul cărților trebuie făcut cu moderație, astfel încât să servească atât intereselor autorului cât și ale cititorului.

În al doilea rând, fiindu-le alături. Faptul că nu ne permitem, din diverse motive, să cumpărăm cărți, nu este echivalent cu neputința de a face totuși ceva pentru autorii pe care îi admirăm. Îi putem promova, de exemplu, distribuind anunțuri relevante pentru activitatea lor sau vorbind despre ei și opera lor prietenilor noștri. Putem participa la evenimentele care îi au drept protagoniști. Și, desigur, le putem scrie pentru a le povesti ce anume înseamnă activitatea lor literară pentru noi. Poate părea un gest copilăresc, însă mesajele sincere hrănesc sufletul scriitorilor, doar sunt și ei oameni. Într-adevăr, aprecierile sub formă de cuvinte nu-i ajută să-și plătească facturile, dar s-ar putea să le dea imboldul de a mai scrie un text care s-ar putea vinde sau le-ar putea aduce noi cititori. Important este să vrem să-i susținem, căci instrumentele prin care să facem asta ne sunt oricând la îndemână.

 

Suntem cititori, nu doar consumatori de cărți, ce avem de pierdut dacă facem, o dată pe săptămână, câte un exercițiu de responsabilitate? Poate, în timp, și statisticile vor arăta altceva.

Despre Cezarina Nicolae

Cezarina Nicolae a scris 36 articole în Revista de suspans.

Cezarina este autoare de proză fantastică (sub pseudonimul Cezarina Anghilac), prezentă în mai multe reviste online. Una dintre povestirile ei se regăsește în antologia Best of Mystery & Horror #1. A urmat cursurile celei de-a doua ediții a Atelierului de scriere creativă SF&F, iar din noiembrie 2015 are în grijă sumarul Revistei de suspans. De două ori pe lună moderează ateliere creative la Clubul Scriitoarelor și participă la cenaclul literar al Secției 14.

Print Friendly

4 Comentarii

    • Mulțumesc pentru lectură & impresii. Am avut ceva emoții cu editorialul ăsta :)

    • Mulțumesc! Ar trebui să înființăm un cult :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *