Teoria direcţiei şi practica dezorientării

M-am contrat cu doi tovarăși dacă adunarea cartofilor poate constitui sau nu o structură algebrică tipică. Eu ziceam că doi cartofi nu-s cartof, deci nu. Ei ziceau că un cartof cu un cartof fac un cartof mai mare. De la o ilustrare a Axiomei Alegerii, ceva cu pantofi și șosete, s-a ajuns la cartofi și la „Gödel, Escher, Bach” a lui Hofstadter, recursivitate versus recurență, precizie și imprecizie în termeni, apoi iar Gödel. Discuția în esență a pornit de la încercarea mea de a afla părerea unui matematician mai vârstnic, adică unul dintre cei doi tovarăși, despre influența grupului Bourbaki asupra matematicii. Nu de alta, dar matematicienii nu sunt pe toate drumurile, iar dacă tot am dat peste unul, chit că era puțin șnapsat, nu puteam rata ocazia. În esență, am purtat o discuție distractivă despre nimic important, forțând împreună bunul simț al logicii. Mare lucru n-am rezolvat, dar vreo oră tot am râs cu poftă. Pe baza unor observații ca:

„- Ai terminat matematica, dar tot nu reușești să te aduni.”

„- Fosta mea nevastă vedea relația ca pe un graf neorientat, eu încercam să îi spun că o văd ca pe un graf orientat cu două arce.

– Păi d-aia e fosta. Tu o dai cu arcele, iar ea și-o fi găsit determinantul”

sau

„- Știi dumneata cum se numește o mulțime mai mică? Îți zic eu, se numește puțime.”

„- Domne, e vorba despre o mulțime finită de perechi de șosete, nu o mulțime de șosete.

– Păi tu n-ai văzut ce infinitate e în sertarele mele?”

Lăsând la o parte că m-am simțit ca un puști rătăcit într-o autobază, amintindu-mi cumva de poantele pe care le-am prins de la colegii șoferi ai lui taică-meu, de la care am învățat-o p-aia cu „Bă, tu știi pe ce picior e păsărica?”, m-am gândit eu așa, că hazul are destul de puțină legătură cu termenii și cu limbajul, umorul este și va fi întotdeauna un amestec de surpriză și absurd, rost de bucurie fără rost.

Retras în singurătăți, mi-am amintit că în matematică este în regulă să presupui, dar groaznic de greșit să preconcepi. La nivel existențial, fără efortul necesar, preconcepția se confundă cu certitudinea și astfel, cel mai adesea involuntar, ne comportăm ca în bancul ăla cu examenul de la jandarmerie, unde examinații trebuiau să potrivească niște figuri în niște forme. Toată lumea a luat examenul. Mențiunea unanimă: „Jandarmii nu sunt prea isteți, dar sunt puternici și foarte puternici”. Trist este că preconcepția ucide surpriza; atunci când totul îți e cunoscut, nimic nu te mai surprinde și totul are sens. Iluzia evidenței lucrurilor duce la blazare prematură. Nu-i vorba despre „lucrurile mici”, ăsta-i alt clișeu idiot, de parcă a venit cineva cu metrul și a dat măsura lucrurilor: gogoneaua e mică, dragostea e mare. Pe ce criterii clasificăm în aceeași oală dragostea și gogoneaua? Ce au ele în comun și ce nu, n-am să dezbat. Cu sau fără critica rațiunii, lumea e aceeași. Adaptarea omului nu se mai petrece de multă vreme relativ la copaci, relief și animale. Marea provocare a adaptării omului post-modern, nu-i nici măcar societatea, ci el însuși. Poate avem impresia că homo erectus, mayașul sau țăranul persan nu aveau toate răspunsurile, ba din contră, aveau mult mai multe răspunsuri clare decât noi. Știau cum s-a format lumea, știau cum a apărut omul, cine e șeful, ce e sufletul și inclusiv pe ce picior e păsărica. Marele preot aztec smulgător de inimi își lua la fel de în serios meseria pe cât o iei și dumneata pe a ta, adică un pic mai mult sau mai puțin decât portarul de la primărie. Desigur, ei exagerează, tu nu. Nimic nu e nou sub soare chiar dacă toate au vremea lor.

Matematic sau nu, aș zice că lucrurile în lume sunt acolo unde le pui. Unde le lași, acolo le găsești și tare mi-e teamă că avem adesea obiceiul ca, de-a lungul vieții, să facem din sufragerie closet și să cam locuim în beci.

Despre Cătălin Marin

Cătălin Marin a scris 10 articole în Revista de suspans.

Cătălin Marin nu te place, dar îți amintește că a-i fi lui pe plac, nu-i sensul vieții tale. S-a născut la munte și are pante abrupte în sânge. Din meserie și pasiune e programator, din pasiune și compulsie e scriitor. A studiat informatică, a citit de toate, a făcut afaceri și un copil, a fost barman, picol, tester și încă este programator. A vorbit prostii mai mici decât cele pe care le-a făcut. Regretă dar nu se pocăiește. A publicat prima carte la 29 de ani și a numit-o „Spre seară nu se întâmplă nimic”, de-atunci s-a hotărât să scrie mai simplu și mai bine, speră să-i iasă. Are planuri pe următorii 30 de ani, dar nu e capabil să lucreze în corporație. Bea tutun, mănâncă bine, doarme prost, dar se trezește cu precădere deștept. Orice alt detaliu nu există.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *