Comoţie de toamnă

CatalinMarin2În general m-am îndrăgostit toamna. E ceva în neregulă cu anotimpul ăsta, o ironie, un vertij incontestabil, o nevroză. Deși nu-i pe gustul meu Bacovia, îmi vin în minte câteva versuri din „Moină”: „și toamna și iarna coboară amândouă / Și plouă și ninge / Și ninge și plouă”, nu știu de ce, dar așa mi-au venit, e vremea absurdului și a incoerenței.

Acum vreo 11 ani, toamna, m-am îndrăgostit prima dată la „prima vedere”. Am mers în vizită la un amic, iar Ea, stătea în bucătărie, între masă și perete. Își proptea bărbia peste brațele încrucișate așezate pe masă. Avea un păr brunet, bogat și creț, niște ochi verzi-măslinii și o expresie pe care n-am mai întâlnit-o de-atunci. Am amuțit și parcă m-am prostit brusc, nu-mi amintesc nimic din restul serii, până când a spus că trebuie să plece. M-am oferit să o conduc spre casă, aflând că locuiam destul de aproape de ea. M-am ridicat de pe scaun. S-a ridicat și ea. Am descoperit astfel că era cam mititică în raport cu mine, dar era prea târziu, eram deja mort, ca să zic așa. Îmi amintesc ochii ei aproape triști, zâmbetul ei incomplet, dar mai ales fandările sportive pe care le făceam când vroiam să o sărut. Spre iarnă, ne-am separat, dar în mintea mea toamna se leagă mereu de fata cea mititică și creață.

În același timp, toamna mă duce cu gândul la moarte. Însă imaginea morții din mintea mea nu-i o treabă înfiorătoare sau macabre; e ca un punkist adolescent care îți cere o țigară în timp ce citești și care intră în vorbă atât de prietenos încât îi dai trei; sau ca o fată frumoasă cu nas mare și strungăreață care îți zâmbește printre rafturile de la Mega Image. Toamna e ca momentele descrise de cei care au scăpat cu viață, la limită. Cred că problema stă în culori, toți știm că frunzele sunt verzi, iată că nu. Absurd. Frunzele mor, florile mor, gâzele mor, fluturii mor și totuși nimeni nu plânge. Absurd. Mă cuprinde un instinct turbat, un chef nebun de a fugi pe câmpuri care nu există, cu mușuroaie multe și iarbă uscată, să alerg până când mă împiedic de-o piatră, să cad, să văd furnicile de-aproape, să nu mă mișc, să aștept să vină ploaia, să sper că mă va înghiți pământul, dar să mă întorc la propria singurătate, să beau cafea neagră și tutun tare, d-ăla din pricina căruia mă apucă vertijul și sughițul.

Mă-ntreb, acum deja trecut de 30 de ani: de ce nici măcar toamna nu mă lovește melancolia? De ce „nervii” sunt emoția mea preponderentă? Atunci când mă apucă vreun soi de dor, înjur, mormăi, îmi mușc pumnii și înjur mai departe, stau mai departe, tac mai departe.

Cred că totul e irecuperabil: vara, toamna, tinerețea etc. Chestiunea asta cu trăitul în prezent nu se poate face dacă te ții cu ghearele de tine însuți, e un clișeu dătător de ochi peste cap, repetat inutil. Aleg astfel să mă urmăresc de la distanță, așa cum stai cu ochii pe un copil lăsându-l să alerge liber, și uneori nu-mi mai dau seama dacă sunt cel vegheat sau cel care veghează, dacă am plecat, dacă mă voi întoarce. Pe străzi, sub vuietul păsărilor negre, aștept să nu mai treacă toamna.

Despre Cătălin Marin

Cătălin Marin a scris 10 articole în Revista de suspans.

Cătălin Marin nu te place, dar îți amintește că a-i fi lui pe plac, nu-i sensul vieții tale. S-a născut la munte și are pante abrupte în sânge. Din meserie și pasiune e programator, din pasiune și compulsie e scriitor. A studiat informatică, a citit de toate, a făcut afaceri și un copil, a fost barman, picol, tester și încă este programator. A vorbit prostii mai mici decât cele pe care le-a făcut. Regretă dar nu se pocăiește. A publicat prima carte la 29 de ani și a numit-o „Spre seară nu se întâmplă nimic”, de-atunci s-a hotărât să scrie mai simplu și mai bine, speră să-i iasă. Are planuri pe următorii 30 de ani, dar nu e capabil să lucreze în corporație. Bea tutun, mănâncă bine, doarme prost, dar se trezește cu precădere deștept. Orice alt detaliu nu există.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *