Un sequel pasabil

Stephen King – Doctor Sleep
Scribner, 2013
531 pagini

 

Lui Stephen King se ştie că nu-i place să joace după reguli universal acceptate. Dimpotrivă, de cele mai multe ori, el este cel care stabileşte regulile, el le inventează. De-a lungul timpului, mulţi au fost cei care l-au rugat (mai mult sau mai puţin politicos) să scrie continuări pentru diverse cărţi ale sale. De la Salem’s Lot, la Christine şi The Shining. De fiecare dată, el a respins din start o asemenea idee. Cu o singură excepţie. Danny Torrance, băieţelul cu puteri supranaturale din The Shining. Cred că încă de la începutul anilor ’80 datează interviul în care King recunoaşte că este curios cu privire la viitorul lui Danny şi că i-ar plăcea dacă la maturitate acesta s-ar însura cu Charlie din Firestarter. Doar fiindcă împreună ar avea nişte copii interesanţi.

[Doctor Sleep e] un roman dezordonat, doar parţial meritând statutul de continuare pentru The Shining, în care găsim, într-adevăr, pasaje excepţionale, aruncare însă fără osebire între altele care nu ajută nici măcar la împingerea acţiunii către un climax pe care autorul însuşi pare să-l descopere abia în ultima sută de pagini.

Mai în glumă, mai în serios, uite că Stephen King s-a lăsat răpus de curiozitate. Pentru prima şi ultima dată, se grăbeşte să ne asigure cu orice ocazie. În Doctor Sleep, cel mai recent roman al său, se întoarce la băieţelul din The Shining, 36 de ani mai târziu.

Din capul locului trebuie să spun că rezultatul final mi s-a părut dezamăgitor. După ce am ajuns la capăt cu audiţia lui The Wind Through the Keyhole, acel volum independent şi nu prea din seria Dark Tower, mare mi-a fost bucuria să pot asculta primele câteva capitole din Doctor Sleep. Adică exact cele care leagă acţiunea noii cărţi de clasicul The Shining. Sunt capitole puternice, acelea, în care King ni-l prezintă pe Danny suferind în continuare de pe urma experienţelor traumatizante de la Overlook. Căci, deşi infamul hotel a ars complet, sufletele pe care le ţinea prizoniere nu au pierit, ci s-au desprins de acel loc, urmându-l pe Danny spre noile lui destinaţii. Mai avem în acele capitole lecţia pe care Danny o primeşte, ca şi prima dată, de la Dick Hallorann, bucătarul de la hotel, o lecţie care se va dovedi utilă şi peste ani, în povestea propriu-zisă din Doctor Sleep, şi, nu în ultimul rând, avem aici, la începutul cărţii, relaţia încordată dintre Danny şi Wendy, mama lui, pe care compania de asigurări a recompensat-o pentru cele întâmplate cu o sumă suficient de mare ca să nu trăiască mereu cu spaima zilei de mâine. Cu toate acestea, comunicarea cu singurul ei fiu e departe de cea dorită. Toate acestea, auzindu-le citite la finalul lui The Wind Through the Keyhole, m-au umplut de nerăbdare. Părea că Stephen King găsise calea de întoarcere în una dintre cele mai îndrăgite cărţi ale sale. Părea.

Dincolo însă de personajul lui Dan Torrance, care se vede şi el căzut în patima alcoolului, ca tatăl său, deşi el găseşte până la urmă forţa e a reveni la suprafaţă, romanul nu oferă nimic special. Povestea fetiţei Abra, care deţine o „strălucire” aparte, şi a The True Knot, şleahta de bătrâni vampiri energetici care prind veste că ea există şi îşi pun în cap să o înhaţe pentru a-şi umple rezervoarele, ca să o mai ducă aşa, hoinărind prin lume în coloane de rulote, alte câteva sute de ani, povestea asta se putea lipsi foarte bine de prezenţa lui Danny, cu tot background-ul lui. Nici palida încercare de a-i justifica prezenţa prin amplasarea „bătăliei finale” pe platoul montan unde mai înainte se înălţa hotelul Overlook nu se arată altceva decât a fi chiar asta, o palidă încercare.

Sigur că suntem bucuroşi, şi aici, de scriitura uşor recognoscibilă a lui King, de uşurinţa cu care creează personaje, situaţii, de tot ceea ce îl face autorul apreciat care este – tot, mai puţin un lucru, de altfel, foarte însemnat: măsura. Căci dacă Doctor Sleep are un cusur, dincolo de cele spune anterior, atunci lipsa măsurii este acesta. În nenumărate rânduri ai impresia că autorul nu ştie exact unde vrea să ajungă şi ce personaj merită mai mult atenţia sa. Aşa se face că iroseşte pagini întregi descriind lucruri de strictă coloratură, neînsemnate pentru cartea ca întreg, sau conturând personaje de care se dispensează mai apoi cu lejeritatea lui George R. R. Martin.

În concluzie – un roman dezordonat, doar parţial meritând statutul de continuare pentru The Shining, în care găsim, într-adevăr, pasaje excepţionale, aruncare însă fără osebire între altele care nu ajută nici măcar la împingerea acţiunii către un climax pe care autorul însuşi pare să-l descopere abia în ultima sută de pagini. Da, o lectură obligatorie pentru toţi iubitorii lui Stephen King, dar una peste care publicul larg poate trece fără teama că pierde ceva esenţial.

Despre Mircea PRICĂJAN

Mircea PRICĂJAN a scris 77 articole în Revista de suspans.

Născut la 2 septembrie 1980, Oradea; absolvit Facultatea de Litere, Universitatea Oradea – promoţia 2003, cu o teză despre Stephen King; masterat „Literatura română în context universal”, Facultatea de Litere, Oradea, cu o disertaţie despre literatura fantastică – 2004; în 2002, la Editura Universităţii din Oradea, apare romanul în 2 volume În umbra deasă a realităţii; articole, recenzii, interviuri, proză scurtă, traduceri din limba engleză în mai multe reviste din ţară (Familia, Vatra, Tribuna, Observator cultural, Orizont, Ziarul de duminică, Dilema, Prăvălia culturală, Luceafărul, Flacăra, Lettre Internationale, Respiro etc.) şi străinătate (Taj Mahal Review, Double Dare Press, Distant Worlds, Muse Apprentice Guild, SFFWorld etc.); tradus în jur de 50 de cărţi din limba engleză, apărute la editurile Aquila ’93, Millennium Press, Tritonic, Nemira, RAO, Polirom, Humanitas, Curtea Veche, All, Art, Trei. A fost redactor de carte la editura Curtea Veche. A fost editor-colaborator la revista FLACĂRA. A condus în intervalul 2003-2004 revista electronică IMAGIKON cu apariţie în limba engleză. Între 2010 şi 2012, a fost redactor-şef al revistei on-line SUSPANS. Din 2003, este redactor la revista de cultură FAMILIA. Din 2012, este editor al REVISTEI DE SUSPANS.

Print Friendly, PDF & Email

3 Comentarii

  1. Zdravana-i shi “The little green god…”
    Etiologie, diagnostic, tratament shi…complicatii.

  2. Mie nici macar pasabil nu mi se pare. Sunt la jumatatea cartii si sincer imi pare rau de banii pe care i-am dat pe ea. Ceea ce ma frustreaza considerabil tinand cont ca e cam prima data cand mi se intampla asta la un roman de King (si le-am citit cam pe toate). Am senzatia ca parcurg cel mai ordinar roman de Koontz. Abra & familia ei hip si Rose & The True Knot sunt printre cele mai proaste personaje/grupuri de personaje pe care le-am intalnit la King.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *