Un maestru francez

Pierre Lemaitre ― Alex
Traducere de Doru Mareş
Editura Trei, Bucureşti, 2012

Alex (2011) e cea de-a doua carte a trilogiei Verhœven; a fost precedată de Travail soigné (2006) şi va fi urmată de Sacrifices (octombrie 2012). Un pic ciudată, deci, decizia editurii Trei de a începe să-l publice pe Pierre Lemaitre tocmai prin acest roman, mai ales că avea la dispoziţie şi câteva cărţi de sine stătătoare. Din fericire, există câteva capitole care explică reacţiile protagoniştilor şi aduc informaţii preţioase despre ce s-a întâmplat în prima carte a seriei – moartea soţiei însărcinate a comisarului Camille Verhœven, înstrainarea sa de prieteni şi de munca de poliţist.

În Alex, comisarul nostru de poliţie primeşte un caz care riscă să-l trimită înapoi în braţele depresiei şi ale psihiatrilor. E vorba de răpirea în plină stradă a unei tinere femei, rapire operată rapid şi cu brutalitate. Astfel începuse şi calvarul nevestei sale, iar Verhœven nu mai are nici un pic de energie pentru a trece încă o dată prin aşa ceva. Treptat, cazul capătă însă accente stranii şi debusolante: răpitorul se sinucide în faţa poliţiştilor care tocmai îl găsiseră, iar poliţiştii găsesc goală cuşca în care tânăra fusese închisă şi lăsată pradă şobolanilor. Mai rău, victima se transformă în asasin atunci când poliţia face legătura dintre identitatea răpitorului şi cea a fetei.

Lemaitre a fost pentru mine una dintre revelaţiile literaturii de suspans citite anul acesta.

Urmează o fugă halucinantă după tânăra care ar fi trebui să fie aproape moartă şi care străbate de fapt bună parte din Franţa ucigând cu cruzime şi aparent la întâmplare câteva persoane. Şi, la final, o întoarcere aproape poetică la statutul de victimă care te lasă cu gura căscată.

Pierre Lemaitre are aceeaşi compasiune faţă de criminali şi de victimele lor pe care am întâlnit-o la Simenon – o întristare în faţa împrejurărilor care îi fac pe unii oameni să-i omoare pe alţii şi o înţelegere care nu te face neapărat să ierţi, dar măcar să-ţi pară rău după viaţa pe care unii dintre ei ar fi putut să o ducă. Ce are în plus e o aplecare mult mai serioasă spre literatură – cei cărora le place să citească cărţi multe şi diverse vor recunoaşte împrumuturi delicate dintr-o seamă de scriitori clasici şi moderni, un dar pentru remixare şi o tehnică superioară celei a lui Simenon.

Mulţi cititori ar putea însă să respingă romanul acesta pentru că e, în parte cel puţin, deosebit de brutal. La asta autorul răspunde, în mod destul de tipic franţuzesc, cu o interogare asupra rostului romanului poliţist – trebuie el să traseze o limită a acceptabilului? Să umanizeze crima? Să exorcizeze barbaria din societate? Nu dă şi răspunsurile, rămânând ca fiecare cititor să aleagă cât şi ce poate suporta să citească.

Eu una am trecut peste teama şi greaţa date de unele scene şi am fost mulţumită că am făcut-o – sfârşitul romanului e cu adevărat frumos, deşi foarte întunecat. Sper să am ocazia să citesc în româneşte şi alte cărţi ale lui Lemaitre, a fost pentru mine una dintre revelaţiile literaturii de suspans citite anul acesta.

Despre Adina BARVINSCHI

Adina BARVINSCHI a scris 11 articole în Revista de suspans.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *