Un horror reușit

Brian Keene ― Darkness on the Edge of Town
Deadite Press, SUA, 2011

 

La finalul istoriei sale, Walden era doar un orășel liniștit și pierdut undeva pe harta Virginiei. 11.873 de locuitori, potrivit statisticilor oficiale. Nimic mai mult. Genul de orășel prea mic pentru a nu exista probleme deosebite și suficient de mare pentru ca locuitorii să nu se cunoască prea bine. Eventual te întâlnești dimineața cu cineva oarecum cunoscut, dar nu ai idee cum îl cheamă, unde lucrează sau unde l-ai mai văzut. Undeva prin Walden, probabil. Departe de imaginea idilică și canonică a orășelului provincial, presărat cu căsuțe standard și vecini care se salută zâmbitori în fiecare dimineață, poate se întâlnesc la sfârșitul săptămânii pentru a vorbi despre ipotecă, slujbă, cât de bine s-a descurcat băiatul cel mare la ultimul meci de fotbal și unde ar fi bine să-și petreacă următorul concediu. Walden este un oraș în care cei mai mulți sunt străini unul pentru altul, și poate este mai bine așa. Locul în care nu se întâmplă nimic deosebit. Și dacă se întâmplă cuiva necunoscut, atunci vei afla cel mult la știrile de seară, fără să-ți pese de fapt. E doar informație perisabilă. Pentru că, așa cum îți dai seama destul de repede, Walden nu este o utopie, este orășelul standard în lumea reală. Poate că poartă alte nume în alte locuri, dar este același.

„Darkness on the Edge of Town” este un horror reușit. Este destul de dificil să preiei o temă deja folosită, eventual de un autor cu mult mai mult succes decât tine, și să o folosești nu doar inspirat, dar și cu succes. Riscant și funcționează doar arareori.

Până când restul lumii dispare, iar orașul Walden este învăluit în beznă. O beznă densă, care nu mai lasă nimic să treacă. Dacă totul a început cu „să se facă lumină”, acum se pare că cineva a folosit varianta opusă. Cuvintele care anulează totul. Soarele, apa, Internetul, electricitatea, undele radio, totul a dispărut. Nimic nu mai funcționează, și acel frumos, dar atât de fragil puzzle numit civilizație s-a spulberat în ceea ce ar putea fi o dimineață. Sau seară. Un întuneric aparent viu, care înconjoară limitele așezării unde o barieră invizibilă pare să îi separe pe cei din Walden de „ceilalți”. Ceilalți, care poate nici nu mai există. Cei care au plecat în dimineața respectivă la muncă, cei îngroziți de beznă, care au riscat și au părăsit relativa siguranță a orașului, cei care au trecut de această limită au dispărut pentru totdeauna. Uneori cei rămași în urmă au mai putut auzi urletele celor trecuți dincolo. Nimic mai mult. Iar acest întuneric malefic reușește tot mai mult să preia controlul și să te transforme în altceva, chiar dacă ești încă în Walden. Ca o pâclă ce îți acoperă mintea și șterge regulile. O furie caldă și tentantă ajunge să te cuprindă în momente când altădată ai fi zâmbit și ai fi mers mai departe. Bezna te transformă. Și într-un sens te eliberează. Unii aleg sinuciderea, alții încep jafurile, violurile, crimele, torturile.  Sunt dese scenele foarte grafice, sângeroase, fără limite, și Keene este unul dintre autorii care știu să le introducă în scheletul epic într-o manieră nu doar eficientă, ci și cinematografică. Cei care vin din curiozitate sau frică la limitele orașului vor vedea în bezna din afară pe cineva iubit, care îi cheamă. Sau cel mai cumplit coșmar. Sau cel mai ascuns secret. Undeva în ascunzișul minții fiecăruia se găsește ceva. Ceva doar al tău. Ceva neștiut de nimeni. Decât de beznă. Care în afara Walden-ului este altfel.

Robbie Higgins, unul dintre anonimii locuitori, se numără printre supraviețuitori. Sau captivi. Înainte de întuneric livra pizza, încerca să păstreze relația cu prietena sa Christy și uneori se mai întâlnea cu vreunul dintre vecini. Acum este unul dintre puținii care vor încerca să își păstreze, pe cât posibil, umanul din interior. Conștiința. Iar Darkness on the Edge of Town este jurnalul ultimelor sale zile. Zile întunecate în care încearcă să supraviețuiască în haos și mai ales să afle ce s-a întâmplat, și cum ar putea ca totul să fie ca înainte de întuneric. Nimeni nu știe. Poate doar Dez, straniul „homeless” din Walden, care susține că el a oprit întunericul să devoreze totul, că a spus „cuvintele” potrivite și a desenat la limitele orașului simboluri ce ar părea magice dacă cineva ar crede în asta. Abyssus Invocat. O pentagramă. O cruce. Ceva asemănător unei semiluni. Rune. Simboluri complicate, presărate cu sare, ce ar opri bezna și mai ales pe cel ce nu poate fi numit. Deși are multe nume. Verminus. Nuada. Lud. Shub-Niggurath. Lamashtu. Și altele. Orori cosmice. Nu se știe pentru cât timp. Și din teamă, dar mai ales din dragoste, altădată anonimul Robbie încearcă pe cât poate să devină un erou. Poate nu atât erou, cât om. Și să găsească o cale de a evada din Walden. Deși unde mai poți fugi atunci când în afara granițelor nu mai există nimic? Închisoarea perfectă.

Romanul semnat de Brian Keene amintește puternic de The Mist, nuvela lui Stephen King publicată în 1980 și, din nou, în volumul Skeleton Crew din 1985, cunoscută mai ales datorită excelentei ecranizări din 2007 realizate de Frank Darabont. Probabil singurul regizor care l-a înțeles cu adevărat pe King până acum. „Blestemul” lui King – cărțile sale sunt cunoscute mai ales datorită filmelor. Nu este un plagiat sau o bizară coincidență, chiar Brian Keene o vede ca pe o puternică și recunoscută influență, probabil nu departe de tribut, iar unul dintre personajele secundare chiar amintește de film. Dar ideea comunității izolate, scoasă în afara regulilor și timpului civilizației umane, regresând rapid la un stadiu haotic și primitiv, carnal și criminal, se regăsește tot la King în Sub Dom, proaspăt tradusă (după o lungă așteptare) la editura Nemira. Iar paralelele ar putea merge și mai departe, un alt exemplu celebru fiind Împăratul muștelor. Și nu numai. Doar că în cartea lui Keene prăbușirea la adăpostul și cu sprijinul întunericului este și mai rapidă, și mai crudă, și mai puternică. Magică, pentru că aici apariția beznei și a tuturor fenomenelor ce o însoțesc este de natură magică, cu numeroase referințe lovecraftiene, sau mai exact din universul fără sfârșit și în spectaculoasă expansiune, chiar dacă inegală valoric, a Miturilor Cthulhu. Nume, gesturi, explicațiile pe care le dă misteriosul Dez, ce pare doar un alt alcoolic care bântuie străzile, manifestările întunericului, felul în care amplifică emoțiile negative și dorința de a răni, toate acestea sunt categoric elemente ce l-ar fi amuzat pe bizarul domn care putea acum multe decenii să spună, fără exagerare, că el este Providence. Interesantă această opțiune și încadrare a romanului în seria lovecraftiană; m-a atras chiar mai mult decât mă așteptam.

Pentru că Darkness on the Edge of Town este un horror reușit. Este destul de dificil să preiei o temă deja folosită, eventual de un autor cu mult mai mult succes decât tine, și să o folosești nu doar inspirat, dar și cu succes. Riscant și funcționează doar arareori. A fost și primul roman de Brian Keene pe care l-am citit, deși auzisem de numele autorului de ceva vreme, și mă bucur că startul a fost nu doar bun, dar și promițător. Nu știu când și dacă se va traduce vreo carte de Keene la noi, dar aceasta ar putea fi un bun debut în domeniu.

Despre Gabriel DAMIAN

Gabriel DAMIAN a scris 23 articole în Revista de suspans.

Nascut pe 4 octombrie 1979 in Bucuresti. Studii: Liceul Teoretic Ion Barbu, profil limbi straine (1994 - 1998) Universitatea Ecologica - Facultatea de Stiinte ale Comunicarii (1998 - 2002) Universitatea Bucuresti - Facultatea de Istorie - master Istoria ideilor si mentalitatilor (2002 - 2004) A lucrat ca redactor, editor stiri, editor content (Artline.ro), administrator site librarie online (Tamada.ro), librar, anticar. Blog: cinabru.blogspot.com

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *