Umbra-cea-neagră și cei șapte autori

antologia „Povești din umbră” – editor: Bogdan Hrib
2017, editura Tritonic, colecția LIT, 180 pag.

 

O antologie care să reunească operele unor debutanți reprezintă, în același timp, un lucru de apreciat și un risc. Încurajarea unor scriitori aflați la început de drum, investirea lor cu încredere pentru a-i ajuta să ajungă între copertele unui volum este un lucru frumos. Pe de altă parte, există un dublu risc în acest demers.

În primul rând, există riscul ca unii dintre autori să nu se ridice la înălțimea provocării, ceea ce, în cazul unui antologator permisiv, poate duce la includerea în carte a unor texte necoapte, incomplet dezvoltate, ori chiar cu greșeli uriașe de exprimare, de logică, de… orice vreți. Asta poate genera un produs finit inegal cantitativ, ori chiar unul în întregime ratat. Unii cititori vor fi mai îngăduitori și vor considera că, dacă au găsit unu-două texte care să le placă, investiția de bani și de timp a meritat. Alții vor fi mai direcți și vor taxa orice derapaj de la o anumită ștachetă calitativă.

Al doilea risc este dat de faptul că, încă necopți, autorii pot fi puternic afectați de orice reacție critică. Fie vor renunța considerând că nu sunt buni de nimic, fie o vor face pentru că „cititorii sunt proști sau invidioși pe geniul lor neînțeles”. Din păcate, mai mult decât în oricare alt domeniu, în artă mi se pare că orgoliul este exacerbat la culme și creatorii au tendința să ia personal orice observație, fără să accepte că perfecționarea tehnicii e un proces de durată. Că, la început, e foarte posibil să faci un talmeș-balmeș cu câteva mici sclipiri, ici-colo. Că, pornind de la ele, vei începe să clădești, pas cu pas, un stil, o tehnică, vei învăța cum să construiești o intrigă logică, menită să țină cititorul cu sufletul la gură, să creionezi personaje tot mai credibile, să poți concentra ideea în cele câteva pagini ale unei proze scurte, ori să găsești echilibrul și suflul necesar unui întreg roman. Cu alte cuvinte, că trebuie să ai răbdare să crești, la fel ca în orice altă meserie.

În volumul Povești din umbră, șapte autori debutanți (unii dintre ei aflați chiar la primul text, alții având în spate câteva escapade în mediul online) imaginează șapte aventuri diferite pornind de la conceptul de umbră. Probabil pentru a nu supăra pe nimeni, ordinea este cea a numelor din catalog.

Volumul este deschis de Teodora Anghel cu Curaj la borcan, în care aflăm despre un băiat al cărui curaj a fost furat de un vrăjitor și închis într-un… borcan. Textul, scris în cheie fantasy, descrie periplul eroului în încercarea de a-și recupera curajul. Mi-au plăcut ideea și impresia de „text luminos” (în ciuda temei), dar autoarea mai are de lucrat la construcția intrigii și, în special, a relației dintre personaje, pentru a-i conferi veridicitate. Pentru o autoare de 17 ani, însă, începutul e promițător.

La Pădurea sufletelor uitate mi-a plăcut tactica aleasă de Alexandra Apețean. Povestea este simplă: un tânăr este părăsit de familie și de iubit și-și caută alinarea într-o pădure unde se trezește pion în mijlocul unor ritualuri străvechi. Tema fără prea multe pretenții îi permite autoarei să urmeze ca la carte pașii necesari completării unui text bine scris și echilibrat. Îmi plac scriitorii care riscă, dar cred că, la început de drum, cărările bătătorite sunt bune pentru „formarea mâinii”.

Cu totul altfel stau lucrurile în cazul lui Alexandru Balaci. Experiența vârstei își spune cuvântul în cazul lui, permițându-i, în Santinela, să se joace cu o idee ce-i poate face pe unii să dea ochii peste cap: posibilitatea de a părăsi voluntar corpul fizic. Autorul gestionează bine emoțiile și gândurile protagonistului, dezvăluind treptat fundalul poveștii, reușind astfel să mă țină captiv până la finalul care are acel crescendo menit să-i încununeze valoarea.

Umbra vraciului a Mădălinei Căpraru m-a întrebuințat destul de serios. Autoarea îmbină două povești aparent fără legătură una cu alta, despărțite prin spațiu, timp, perspectivă, mod de relatare. Nu am fost mereu mulțumit de modul în care a ales să „decupeze” episoadele, dar faptul că, la final, mi-am dat seama cum s-a legat totul, mă face să trag concluzia că a reușit să construiască suficient de bine povestea pe care dorea s-o spună.

Nici Rebeca G. Cojocaru nu riscă în Captivi destinului. Tema aleasă este una clasică în istoria literaturii universale: omul dispus să facă orice pentru a-și salva partenerul de viață, chiar și un „pact cu diavolul”. Și, ca în toate poveștile de gen, morala este „ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să se împlinească”. Alegerea unui drum bătătorit s-a dovedit înțeleaptă, mascând unele nesiguranțe, stângăcii ale autoarei și punând în valoare lirismul stilului ei (vizibil încă din titlu, unde nu se folosește așteptatul „captivii”, ci „captivi”).

Ștefan D. Guță avea la activ, înaintea apariției antologiei, câteva texte publicate online. Faptul că știam ce scrie m-a ajutat să aleg în ce cheie să interpretez texul În umbra lui Anubis. Pentru că una ar fi să-l iei în serios, ca o povestire în sine, iar alta să mergi pe ideea unui text ce brodează în jurul temelor din Stargate, Mumia și Indiana Jones, cu parodierile de rigoare. Am ales să-l citesc în a doua cheie, ceea ce mi-a permis să-l savurez ca pe unul dintre filmele sus-menționate. Dar mă tem că o persoană care ia pentru prima dată contact cu proza autorului să nu facă la fel. Prin urmare, nu știu dacă alegerea stilului a fost inspirată. Deoarece, dacă textul e luat „în serios”, apare ca unul plin de clișee și cu erori de logică (specifice filmelor cu pricina).

Cântecul umbrelor de Diana Trujan încheie volumul istorisind poveștile a patru instrumentiști de geniu ce ajung să cânte împreună într-un final apoteotic. Decupajele mi s-au părut mai naturale ca în cazul Mădălinei, ceea ce a făcut mai ușor de urmărit firul narativ, dar nu pot spune că am reușit să rezonez în întregime cu poveștile protagoniștilor.

Impresia generală pe care mi-a lăsat-o antologia Povești din umbră este una bună, mai ales ținând cont că avem de-a face cu volumul unor debutanți. Unele texte mai aveau nevoie de finisaje, unii autori de îndrumare, dar, per total, a ieșit un volum echilibrat. Nu e ușor să scrii pe o temă dată și faptul că, în aceste condiții, textele au fost suficient de diferite atât ca intrigă, cât și ca interpretare a conceptului de „umbră” reprezintă, în opinia mea, un plus. Toți autorii mi s-au părut cu potențial, rămâne acum să vedem care dintre ei vor confirma în perioada următoare.

Despre Lucian Dragoș BOGDAN

Lucian Dragoș BOGDAN a scris 31 articole în Revista de suspans.

Lucian-Dragoş Bogdan (n. 16 iulie 1975, Alba Iulia), a absolvit Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca. În prezent este educator şi coordonator la un centru de recuperare pentru copii cu dizabilităţi şi administrator al unei firme care se ocupă cu produse handmade. Locuieşte în Alba Iulia. A debutat în 1991, în nr. 17 al ziarului Alba Forum cu povestirea „Triunghiul Bermudelor”. A mai publicat în Argos, CPSF Anticipaţia, Discobolul, EgoPHobia, Ficţiuni.ro, Galileo, Gazeta SF, Helion, Helion Online, Jurnalul de imagine, Luceafărul, Lumi Virtuale, Nautilus. Este prezent în Almanahul Anticipaţia 2016 şi în antologiile Argos Doi, Dincolo de orizont şi Exit. Povestiri de dincolo. În anul 2015 a primit premiul RomCon pentru cea mai bună povestire SF a anului 2014 (pentru „Dincolo de orizont”) şi premiul I la a XXX-a ediţie a Concursului Naţional de Proză Scurtă Helion (pentru „Doar atât: scriu”). Volume publicate:Trilogie (2004), Zeul Kvun (2004), Frontiera (2006), Vraciul de pe norul interior (2014), Pânza de păianjen (2014), Uneori, când visez... (2015), Omul-fluture (în colaborare cu Teodora Matei, 2015), Întâmplări din oceanele timpului (2016), Povestiri fantastice (2016), Vânătorii de capete (2016).

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *