The game’s afoot. Din nou

Anthony Horowitz ― The House of Silk
Ed. Orion, paperback, 2012
416 p.

 

Mi-era dor de Sherlock Holmes. Nu de unul nou, ci de adevăratul şi unicul Sherlock Holmes. De acela pe care îl văd când închid ochii, pe Holmes împrumutând chipul lui Jeremy Brett, nu pe cel al lui Downey Jr. Morocănosul, gravul, alienatul Holmes, nu un Indiana Jones sau un GI Joe al Angliei victoriene. Cu reverenţă m-am apropiat de The House of Silk de Anthony Horowitz, noul roman cu Sherlock Holmes, şi am încercat să-mi imaginez greutatea responsabilităţii autorului în faţa acestei provocări. Apoi am alungat gândul ca pe unul prea teribil.

Forţa cărţii nu stă în acţiune, şi nici măcar în ideea centrală, ci în profunzimea personajelor. Fără a le altera, Horowitz şi-a permis să ofere noi faţete aproape tuturor personajelor din canonul semnat de Conan Doyle.

The House of Silk nu este un simplu roman cu Sherlock Holmes, ci, pentru prima dată în istorie, este unul care poartă pecetea „Conan Doyle Estate”, fiind astfel primul roman autorizat de această instituţie. Însuşi Holmes a devenit o instituţie, deci cum să te joci cu asta? Ei bine, exact asta nu a făcut Horowitz – nu s-a jucat. Şi bine a făcut. Povestea, tonul, limbajul, personajele, atmosfera – toate sunt la locul lor. Nimic deformat, ci poate doar aprofundat. Şi, iată, nimic rău în asta.

Naraţiunea este – cum altfel? – semnată de Dr. Watson, vocea lui, acum ceva mai îmbătrânită, fiind la fel de limpede ca acum o sută şi ceva de ani. Holmes este mort, primul război mondial bate la uşă. Watson ne avertizează că ceea ce urmează să citim este o poveste atât de îngrozitoare încât a ales să o scrie târziu, în amurgul vieţii, şi să o depoziteze grijuliu lăsând în urmă indicaţiile conform cărora manuscrisul nu are să fie deschis şi publicat decât după trecerea unui secol. Aşteptările sunt, iată, mari încă de la început. Ce ne mai poate şoca pe noi, cititorii secolului 21? Aproape nimic. Spun „aproape” pentru că – nu-i aşa? – „nu spune hop până nu sari şanţul”. Dar, cu toate că The House of Silk este impecabil scris, groaza de care suntem avertizaţi că stă la baza cărţii şi care ar fi putut sfâşia textura societăţii victoriene, după cum ne spune Watson, nu ne poate îngrozi. Din păcate.

Ceea ce începe ca un caz de şantaj asupra unui negustor de obiecte de artă se ramifică rapid în mai multe direcţii, atingând cu tentaculele sale atât clasele superioare ale societăţii, cât şi cele inferioare, neglijate de atâtea ori, după cum mărturiseşte chiar Watson, în poveştile sale anterioare. Un transport în America al unor opere de artă este interceptat de o bandă de tâlhari şi actul se răsfrânge asupra societăţii englezeşti într-un mod atât de impalpabil încât numai Holmes îl poate sesiza. Când îşi pune la treabă puştii străzii – the Baker Street Irregulars – primeşte un avertisment: unul dintre băieţi este ucis. Această crimă oribilă îl afectează profund şi, pe tot parcursul romanului, întâlnim un Holmes mai umbrit, ba poate chiar mai neputincios. Bănuiala că a dat peste ceva cu rădăcini adânci în ţesutul societăţii victoriene îi este confirmată când îi este înscenată o crimă, fiind apoi aruncat în temniţă. Holmes nu dezamăgeşte însă deloc şi cazul este rezolvat, însă doar aparent, doar pentru posteritate, deoarece toţi cei implicaţi în secretul numit „The House of Silk” scapă nepedepsiţi, fiind actori importanţi pe scena politicii în Anglia sfârşitului de secol 19. Ce este „The House of Silk” şi ce ascunde în camerele sale întunecate va trebui să descoperiţi singuri. Nu vreau să fiu răspunzător de păgubirea unei lecturi satisfăcătoare.

Spuneam că secretul casei de mătase nu este atât de teribil în ochii unuia ce trăieşte şi, din păcate, gândeşte în anul 2013. Este însă îngrozitor pentru societatea acelor timpuri, pentru structurile puritane şi conservatoare ale acelor vremuri în acele locuri. Cazul este chiar bazat pe o întâmplare adevărată din 1891. Nu vreau să spun că nu este îngrozitor ce se petrece, vreau doar să spun că, dacă nu accepţi ca cititor programatica autorului, aceea de a readuce la viaţă spiritul prozei lui Doyle, şi aştepţi un scenariu de tipul celui din Tăcerea mieilor, vei fi dezamăgit. Mai mult, nivelul acţiunii este puternic diminuat, pentru a fi în ton cu canonul lui Holmes. Şi asta este, în opinia mea, de bun augur.

Forţa cărţii nu stă în acţiune, şi nici măcar în ideea centrală, ci în profunzimea personajelor. Fără a le altera, Horowitz şi-a permis să ofere noi faţete aproape tuturor personajelor din canonul semnat de Conan Doyle. Aflăm că Lestrade nu doar îl respectă pe Holmes, ci chiar îi poartă o afecţiune secretă, împărtăşită târziu lui Watson şi numai lui. Watson şi el îşi recunoaşte limitele şi regretă că nu a dedicat mai mult spaţiu în opera sa Londrei şi celor nevoiaşi din burţile sale ascunse. Mycroft este mai temător, mai precaut, lipsit de puterile sale izvorâte din apartenenţa sa la matricea politică ce suportă Regatul. Şi asta nu e tot. Una dintre scenele puternice ale cărţii ne prezintă un matematician retras, o figură întunecată, în care nu putem decât să bănuim că se ascunde Moriarty, care se oferă să-l ajute pe Holmes să scape din închisoare, în ciuda faptului că este unul dintre marii criminali ascunşi ai Angliei.

Dar poate că cea mai importantă schimbare se petrece în sufletului lui Holmes. L-am găsit mai cenuşiu, mai afectat de ce descoperă, mai neputincios în faţa destinului – un erou tragic. Şi, la final, când un Watson singur şi bătrân îi invocă amintirea în odaie, văzându-l parcă aievea cum cântă la vioară, nu te poţi abţine să verşi o lacrimă pentru profunda legătură de prietenie dintre cei doi, chiar şi după moartea unuia dintre ei. Eu nu m-am putut abţine. Acelaşi lucru vi-l doresc şi vouă.

Despre A.R. DELEANU

A.R. DELEANU a scris 15 articole în Revista de suspans.

A. R. Deleanu (pseudonimul literar al lui Flavius Ardelean) s-a născut la Braşov în 1985. Este prozator, autor de ficţiune speculativă. A studiat management cultural, studii culturale, relaţii internaţionale şi studii europene în România şi Germania. Locuieşte în Oxford, unde se specializează în managementul editurilor. Este colaborator al revistelor Tiuk! şi Revista de Suspans. A publicat proză, articole şi poezie în Tiuk!, Suspans, Egophobia, Familia, Dilema Veche, Revista de Povestiri etc. Între decembrie 2011 şi septembrie 2012 a moderat alături de Mihail Vakulovski CenaKLUbul Tiuk! în Rockstadt, Braşov, iar între aprilie şi septembrie 2012 a reprezentat pe plan local editura Casa de Pariuri Literare. Este autorul romanului “Îmblânzitorul apelor” (Casa de Pariuri Literare, 2012) şi scrie şi publică în mod regulat proză scurtă.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *