Rapoarte asupra unor lumi bizare

Thomas Ligotti – Teatro Grottesco
Virgin Books, 2008

 

Thomas Ligotti este probabil singurul scriitor pentru care categorisirea injustă a ficţiunilor sale este benefică. Găsim cărţile sale (dacă le găsim) în secţiunea horror a librăriilor, asta ducând la o limitare drastică a receptării sale în rândul masei largi a cititorilor, iar această încadrare se alătură arsenalului său de procedee de eludare a lumii literare. Ligotti este un scriitor izolat, un pustic al literaturii, un personaj la fel de învăluit în ceaţă ca personajele prozelor sale. Cu greu găseşti mai mult de două, trei fotografii cu el, câteva interviuri, dar niciun material audio şi video. Mai mult, cu ceva vreme în urmă ar fi anunţat că a renunţat la a scrie literatură. Nu ştiu dacă lucrurile stau chiar aşa. Nu ştiu multe despre Thomas Ligotti. Ce ştiu însă este că proza sa e pe cât de inaccesibilă, pe atât de necesară.

Ligotti nu scrie pentru cititorii grăbiţi, dornici să treacă prin cărţi precum contabili literari. Stilul este ermetic, aproape clinic – rapoarte asupra unor lumi bizare.

Teatro Grottesco este una dintre cel mai uşor de procurat volume de povestiri ale lui Ligotti, volum care l-a adus în faţa unui public mai larg (cumva contrar intenţiilor sale). Împărţit în trei secţiuni, prezintă o lume profund originală, incompletă, dar oarecum funcţională în inerţia sa ciuntită, deformată, sufocantă.

Chiar dacă Ligotti are o paletă restrânsă de tematici, revenind mereu la aceleaşi obsesii, făcând dificilă o grupare tematică în cele trei secţiuni, aş pune prima parte, „Derangements”, pe seama întâlnirii – întâlnirea cu sine, cu ceilalţi şi cu necunoscutul. În „Purity”, copilul se confruntă cu natura ascunsă a tatălui care experimentează eliberarea totală de constrângeri lumeşti pe alţii şi află că elementul familiei, precum predică tatăl, este unul dintre „obstacolele concepţiei”, pe lângă ţări şi zeităţi. O altă întâlnire, de data această fizică, nu conceptuală, este cea cu păpuşa-clovn din „The Clown Puppet”, o creatură atârnată de fire coborâte din abisul cosmosului, inspirând naratorului o groază lovecraftiană. Preferata mea din prima parte este însă „The Town Manager”, o poveste a cărei atmosferă şi ton trimit către povestirile „corporatiste” din partea a doua. Un oraş rămâne din când în când fără managerul ce-l guvernează, doar pentru a fi înlocuit de altul, un nou manager ce stabileşte noi reguli şi reproiectează structura socială a urbei. În încercarea naratorului de a se smulge acestei realităţi, o întrevedere, la fel de misterioasă şi nefirească ca toate celelalte din proza sa, îi dezvăluie suprema întâlnire: cu noul său rol.

Spuneam despre partea a doua că este compusă din povestiri inspirate din mediul corporatist. Două din cele trei povestiri ale secţiuni numite „Deformations” propun un univers în care oamenii sunt angajaţi ai unei megacorporaţii intitulate Quine, lucrând în fabrici conduse de departe de entităţi necunoscute, inumane, aplecaţi asupra unor munci inutile şi repetitive, drogaţi, privaţi de somn şi incapabili de reflexie asupra situaţiei în care se află. „Our Temporary Supervisor” este povestirea mea preferată. Aici întâlnim noţiunea unei existenţe inutile guvernate de forme de viaţă ce nu aparţin acestei lumi. Când managerul fabricii anunţă că va pleca pentru un timp, locul acestuia e luat de o creatură bizară în spatele geamului opac al biroului. Dacă am dispărea toţi dintr-odată (deloc exclus) şi această povestire ar rămâne intactă pentru cei ce vor veni să scurme prin rămăşiţele noastre, „Our Temporary Supervisor” ar depune mărturie sinceră despre ce am devenit.

Ultima parte, „The Damaged and the Diseased”, tratează tema unor comunităţi creative obscure, teatre groteşti, carnavaluri în benzinării, entităţi ce sug creativitatea artiştilor protagonişti într-un vampirism instituţionalizat. În această ultimă secţiune limbajul devine unul baroc, pe alocuri ermetic, cu lungi pasaje filozofice, tratate nihiliste şi invocaţii întunecate. Dacă ar fi să aleg o preferată din această secţiune, aceasta ar fi „The Bungalow House”, o povestire croită impecabil despre un bărbat care devine obsedat de nişte opere de artă, casete audio cu secvenţe de vis înregistrate de un artist obscur.

Ligotti m-a făcut să-mi reevaluez raţiunea de a citi, amintindu-mi cât de lipsit de rigoare am devenit, cât de grăbit, cât de slăbit.

Ligotti nu scrie pentru cititorii grăbiţi, dornici să treacă prin cărţi precum contabili literari. Stilul este ermetic, aproape clinic – rapoarte  asupra unor lumi bizare. Ligotti nu scrie „cum trebuie”, se opune literaturii de astăzi, cea „pe reţetă”, întorcându-se, în tonalitate, la H. P. Lovecraft, de aici şi desele trimiteri la acesta din fiecare cronică. Da, este lovecraftian în confruntările naratorilor săi cu forţele ascunse şi bănuite ale cosmosului, dar nu este nici prea departe de Franz Kafka, când personajele sale sunt angrenate în rutina inutilă, gri, fără de scăpare, a unei corporaţii, şi foarte aproape de Bruno Schulz în percepţia mediului familiar ca receptacul al grotescului tainic.

Proza lui Ligotti este profund diferită de ceea ce se scrie astăzi, dinamitând nu doar cultura scrisului propusă de autorii contemporani (prin structură, stil, acţiune, abordare tematică), ci şi cultura cititului actual, acţiune de inventariere deseori grăbită şi superficială. Ligotti m-a făcut să-mi reevaluez raţiunea de a citi, amintindu-mi cât de lipsit de rigoare am devenit, cât de grăbit, cât de slăbit.

„The Red Tower”, povestirea care i-a adus lui Ligotti un premiu Bram Stoker, însumează tot ce se spune că trebuie să eviţi ca autor: persoana I, expoziţie lungă, pasaje descriptive nesfârşite. Este un text lipsit de acţiune, un şir lung de descrieri ale unei fabrici căzute în paragină şi ale activităţii acesteia în producţia de organe deformate. Adevărata creaţie se petrece însă la subsol, într-un cimitir-incubator. O metaforă reconfortantă pentru cei care cred în viitorul literaturii horror, un strop de speranţă în viitorul unui gen care trebuie să nască noi monştri pentru a supravieţui.

Şi totuşi, dacă Ligotti ne învaţă ceva, acest lucru este că nu mai există nicio speranţă.

Despre A.R. DELEANU

A.R. DELEANU a scris 15 articole în Revista de suspans.

A. R. Deleanu (pseudonimul literar al lui Flavius Ardelean) s-a născut la Braşov în 1985. Este prozator, autor de ficţiune speculativă. A studiat management cultural, studii culturale, relaţii internaţionale şi studii europene în România şi Germania. Locuieşte în Oxford, unde se specializează în managementul editurilor. Este colaborator al revistelor Tiuk! şi Revista de Suspans. A publicat proză, articole şi poezie în Tiuk!, Suspans, Egophobia, Familia, Dilema Veche, Revista de Povestiri etc. Între decembrie 2011 şi septembrie 2012 a moderat alături de Mihail Vakulovski CenaKLUbul Tiuk! în Rockstadt, Braşov, iar între aprilie şi septembrie 2012 a reprezentat pe plan local editura Casa de Pariuri Literare. Este autorul romanului “Îmblânzitorul apelor” (Casa de Pariuri Literare, 2012) şi scrie şi publică în mod regulat proză scurtă.

Print Friendly

Un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *