Ofrandă pentru un idol muribund

George Arion – „Insula cărților”
Crime Scene Press, București, 2014

Pe vremuri, când o carte bună rezolva „problema” timpului liber, circula următoarea întrebare: ce cărți ai lua cu tine dacă ai fi nevoit să-ți petreci o perioadă lungă singur, pe o insulă pustie? Astăzi, timpul liber nu mai este pentru nimeni o problemă, întrucât tinde spre zero, iar cărțile, bune și mai puțin bune, sunt tot mai ușor accesibile, în formate diverse. Trebuie doar să vrei să ajungi pe o insulă pustie… acolo unde ne trimite și George Arion, cu romanul său despre Insula cărților.
Acesta se deschide cu un preambul teoretic voalat despre arta scrierii, din care narațiunea se va naște pe nesimțite și fără dureri și va curge tot așa, până la ultima filă. Ce se întâmplă când cineva începe să scrie o carte? Cuvintele prind viață și dobândesc trăsături umane: cele cu tupeu se înghesuie să intre în ea, cele sfioase stau pitite, cele neinteresate de subiect așteaptă unul mai atractiv. Această gâlceavă stârnită de unitățile de bază ale vocabularului unei limbi nu este altceva decât truda scriitorului, comparat de povestitor cu un antrenor de fotbal care trebuie să știe dacă un jucător e mai bun ca fundaș sau ca mijlocaș. Termenii de care ai neapărată nevoie ca scriitor pot să nu existe decât în altă limbă, sau, dacă există în limba ta, sunt insuficient de expresivi. Iată o dilemă atât pentru autori, cât și pe traducători, adăugăm noi. Cuvintele impertinente întind capcana digresiunilor, a amănuntelor inutile. Scrisul devine tortură, autorul transpiră căutând cuvintele cele mai potrivite, tocmai acelea care se ascund mai bine. Povestea de dragoste dintre el și text/personaje are trei opțiuni: a) se (de)săvârșește la vremea potrivită, grație cuvintelor ideale care se prind într-o horă și dansează fără sincope de la expozițiune până la deznodământ; b) ajunge la deznodământ, dar după ce cuvintele „se rup în figuri” pe muzica unui autor care cu o mână scrie și pe cealaltă o ține în priză; c) moare după primele declarații de dragoste, fade, neconvingătoare. Varianta a) este cazul fericit al operelor împlinite. Varianta c) înseamnă abandon, ceea ce nu e întotdeauna un lucru rău, nici definitiv. Cea mai periculoasă este varianta b), fiindcă are ca rezultat producții care se pot intitula, parafrazându-l pe Shakespeare, Zadarnicele chinuri ale scrisului și care arată ce se întâmplă când lupta dintre autor și cuvinte/personaje se încheie cu victoria celor din urmă.
Romanul Insula cărților este, pentru cine vrea să-l vadă astfel, un îndrumar de scriere obiectivă, un cadru teoretic amplu în care vom găsi, pe lângă legi nescrise ale scriiturii („autorii nu trebuie să-și exprime dezacordul sau simpatia față de personaje … cititorului îi revine misiunea să le caracterizeze, din poziția sa de observator neutru”), și opinii de povestitor autorizat: „Și într-o narațiune se poate opera cu scurtăturile despre care vorbesc fizicienii, nu numai în universul înconjurător, pentru ca distanțele și duratele să se prezinte într-un fel unor observatori și în alt mod altora, vestitele «găuri de vierme» au aplicabilitate și în proza unor scriitori care sfidează canoanele…”. Precaritatea deliberată a firului narativ din prima parte a cărții este compensată, în partea a III-a, de o intrigă polițistă – cum altfel, din moment ce George Arion este cunoscut ca autor de romane polițiste excelente.
Nașterea fără dureri a narațiunii este, de fapt, un proces prelungit până la pagina 85 (cartea având 263 de pagini). Până acolo, aflăm însă lucruri foarte interesante. Textul este autonom, își modifică singur anatomia, iar sarcina de a urmări destinul personajelor revine „povestitorilor autorizați, omniscienți și cu pielea mai tăbăcită”. Personajele există deja, traseul lor existențial e bătut în cuie, povestitorul nu face decât să-l pună la dispoziție spre lectură. Dar mai întâi își caută protagonistul. Nu știe cum arată, îi ghicește trupul masiv pe sub cuvertura cu care e acoperit în timp ce doarme. Eroul nu e al autorului, nici al naratorului, nici al cititorului. De ce? Pentru că, declară povestitorul, nu trebuie să aduci în realitate personaje și întâmplări din romane, ci să intri tu lumea lor, să fii „părtaș la tot ce trăiesc”.
Neimplicarea trebuie să fie legea naratorului-martor când vine vorba de personaje: „L-am putea sfătui să se culce la loc, evitând astfel experimentul periculos la care va fi supus” – iată cum naratorul, omniscient, știe de la bun început că personajul urmează să treacă printr-o încercare grea. Și iată cum rămâne doar narator, și nu creator de personaje: „i-am putea striga avertismente, evident nu ne-ar putea auzi, rostul nostru e să fim martori, cronicari conștiincioși care înregistrează ceea ce văd, o implicare de altă factură e imposibilă, ar însemna o încălcare a prerogativelor cu care am fost învestiți.”
Din postura de martor, povestitorul creează suspansul printr-un act nu lipsit de o ușoară malițiozitate față de cititor. Astfel, divulgarea parțială a unui eveniment esențial, dar care urmează să aibă loc mai târziu, este tratată ca o simplă scăpare: „blocul din care ieșise bărbatul – nu va mai intra niciodată în el – na! Am divulgat un amănunt care ar fi trebuit să fie o surpriză pentru cititori, la o altă ediție trebuie să eliminăm această precizare inoportună, făcută înainte de vreme.”
„Instanța supremă” nu este însă povestitorul autorizat: „… am putea fi acuzați că n-avem grijă de eroul nostru, nu-i impunem să urmeze un tratament care, într-o zi, maximum două, l-ar pune pe picioare [eroul a răcit – n.a.], și din nou trebuie să ne apărăm, n-avem cum să-i influențăm faptele și vorbele, altcineva ar putea fi, eventual, învinovățit că n-are grijă de el, ca de un copil mare, dar cine ar îndrăzni să comită un astfel de sacrilegiu, punând sub acuzație instanța supremă?” [s.n.].
Povestea începe într-o sâmbătă de aprilie, dimineața, la ora 6 fără un minut. Precizarea surprinde, fiindcă, în preambul, naratorul apelează la tehnica digresiunilor temporale tocmai pentru a duce timpul, și cititorul, de nas. În secundele care se scurg între salutul dat de erou colegei sale și răspunsul primit la el, naratorul intercalează o pagină și jumătate de amănunte despre numele acestuia, Petru Dulce.
Inițial, Petru Dulce pare a stăpâni timpul. Nu are ceas la mână, dar se trezește întotdeauna la orice oră vrea și indică ora cu precizie ori de câte ori e întrebat. Odată plecând de acasă, însă, la ora 7:10, „…nu s-ar mai putea modifica înlănțuirea întâmplărilor, așa cum nici avertismentul pe care i l-am adresa eroului, de a nu porni astăzi pe străzi, n-ar avea niciun rost… ce îți este scris, în frunte ți-e pus, ca un abțibild imposibil de dezlipit”.
În acest punct al romanului, spațiul nu pare a fi deosebit de relevant, urmând să câștige importanță ulterior. Suntem în București, însă numele străzii pe care locuiește Petru Dulce nu contează. Fizic vorbind, eroul stă într-un bloc vechi. Mintal, el locuiește „în fiecare noapte în ambianța dintr-o altă carte”. Petru Dulce este omul care, indiferent ce lovituri primește de la viață, are un singur remediu: cititul. Relaționarea sa cu personajele și dialogurile dintre ele devin un panaceu pentru boli trupești și sufletești.
De aventura extraordinară din roman are parte nu un erou cu însușiri extraordinare, ci un „om insignifiant”. Luate individual, trăsăturile fizice ale lui Petru Dulce tind spre perfecțiune, dar au fost asamblate în pripă. Îi lipsește charisma. Este un bibliotecar bătrân, pensionar, o adevărată enciclopedie, un devorator de cărți care preferă un trai izolat, nedorind să afle lumea că a citit enorm și știe pe de rost pasaje întregi din volumele citite. Un individ dublu ostracizat, acasă și în societate, simbolul excelenței agresiv marginalizate de ignoranță și mediocritate, dar și al intelectualului care preferă afirmării, nu întotdeauna justificat, ostracizarea și singurătatea.
„Ai grijă ce-ți dorești!” se spune în carte de mai multe ori. Dorințele se pot și împlini. Aceea a lui Petru Dulce, de a trăi numai înconjurat de cărți, se împlinește. Printr-un artificiu existențial transpus într-un banal accident de mașină, este trimis de un Necunoscut binefăcător să locuiască pe o insulă pustie, într-o casă splendidă, cu o bibliotecă imensă, dar dezordonată, pe care el, Petru, trebuie să o pună la punct. Tot ce se petrece pe insula și în casa aceea poartă însemnul stranietății, al nefirescului și, în cele din urmă, al maleficului, pentru că Petru Dulce face o descoperire cutremurătoare. Înainte de asta însă, suferă treptat metamorfoze surprinzătoare: se simte cuprins de lene, mănâncă mult și e atras de alcool, nu se ocupă de bibliotecă, începe să uite numele personajelor și conținutul cărților care-i ținuseră până atunci loc de iubite și prieteni. Și pleacă de pe insulă într-o ambarcațiune cu motor, căzând pradă unei furtuni – moment în care transformarea lui ajunge la final: zguduit de valuri, vomează peste bord „sute și mii de cărți”, de personaje care se îneacă: „Madame Bovary, ducele de Salina, Ifigenia, Richard al III-lea, Ana Karenina, Apostol Bologa, Meursault, Ivan Denisovici, Rastignac, Leopold Bloom, Lolita, Ladima, Chen, pieriți, ticăloșilor! […] ce poame mi-ați fost, cum m-ați înșelat! […] Na!, na-vă la toți, să vă săturați să mai smintiți lumea și s-o îndepărtați de lucrarea cea mai minunată a lui Dumnezeu, realitatea care ne înconjoară”.
Bătaia cu cărți – idolii muribunzi ai prezentului – imaginată de George Arion într-o scenă memorabilă, desfășurată sub protecția poliției și precedată de demonstrațiile elevilor de liceu care strigă „Și cu bac, și fără bac, pentru noi e tot un drac!”, produce același cutremur mintal ca arderea cărților din Fahrenheit 451, de Ray Bradbury. Scriitorul american își încheie romanul cu imaginea oamenilor-carte care memorează volume întregi, pentru ca o posibilă societate nou-renăscută să aibă ca temelie cărțile. George Arion încheie povestea cu un act de răzvrătire împotriva cărții, anticipat fictiv de părintele Ignacio în Lectura ca pedeapsă, operă cu care protagonistul se familiarizează pe insulă. Cărturarul Petru Dulce devine ignorantul Petru Dulce care duce dorul nevestei dezgustătoare, al traiului mediocru, al indivizilor care i-au nenorocit familia; nu-și mai amintește decât cruzimea bunicului, suferința bunicii, uciderea părinților, revolte, revoluții, războaie. Deznodământul părții a II-a nu face decât să arate că, fără o componentă spirituală, omul, un „sărman cu mințile rătăcite”, nu va depăși niciodată stadiul bazat pe instinctul de conservare fizică („mânuind o singură vâslă”, Petru Dulce se chinuiește să ajungă la mal după ce barca i-a fost răsturnată), uitând că ceea ce ar trebui conservat este spiritul, piatra de temelie a unei societăți care vrea să renască.
Suntem tentați să conchidem că nu una, ci două instanțe supreme coordonează narațiunea pe de-a-ntregul: Timpul și Spațiul. Ei sunt „noi, povestitorii”, care „prezintă eroul din mai multe unghiuri”, cum se scrie în partea a II-a, ca un corolar la preambulul teoretic al cărții. În Spațiul romanului, cartea, ea însăși personaj, este damnată, Timpul nu este nici el de partea eroului, pentru că toate ceasurile se încăpățânează să arate numai ora 9:25, iar protagonistul, ni se sugerează, ajunge să scrie tocmai cartea pe care o citim.
Ne plimbăm în spațiu, pășim din realitate pe o insulă a cărților, dar în timp stăm pe loc, la ora amintită, în care se înghesuie trecut, prezent, viitor, personaje, autori, cititori. Doar în partea a III-a a cărții stau lucrurile altfel. Cei numiți până atunci necunoscuți dobândesc identitate, iar misterele se dezleagă într-o nuvelă polițistă care, cu modificările de rigoare, ar sta în picioare și singură, așa cum și Insula cărților s-ar putea încheia liniștit după partea a II-a.
Am atins doar o mică parte din lucrurile care se pot spune despre acest roman excelent. Citit dintr-o suflare prima oară, impune a doua lectură cu creionul în mână, dar abia la a treia parcă începem să ne simțim mulțumiți de noi înșine. Nu vom înțelege complet cartea fără să citim și Precizările din final ale autorului, în special ultimele alineate, care ne încurajează să credem că printre noi există, totuși, oamenii-carte închipuiți de Ray Bradbury.

Despre Antuza GENESCU

Antuza GENESCU a scris 20 articole în Revista de suspans.

Antuza GENESCU (n. 14.01.1968), absolventă a Facultăţii de Litere şi Filosofie, Universitatea de Vest, Timişoara. Este preşedinta Clubului de Anticipaţie H.G. Wells din Timişoara. Traducătoare, scriitoare, organizatoare de evenimente SF. A organizat, cu sprijinul cenaclului H.G. Wells, cele două Săptămâni Internaţionale de Science-Fiction (1999, 2003) în cadrul Schimbului Cultural, Ştiinţific şi Science-Fiction Anglo-Român, în colaborare cu clubul Phoenicians din Londra. Este membră a Societăţii Române de Science-Fiction şi Fantasy. A tradus romane de Gene Wolfe, Vernor Vinge, Jack McDevitt, Robert J. Sawyer, Ken Grimwood etc. şi povestiri publicate în antologiile The Year’s Best Science Fiction (Gardner Dozois) şi The Year’s Best Fantasy & Horror (Ellen Datlow). A publicat povestiri science-fiction în „Paradox”, „Helion”, „Orient Latin”, „Banat”. Susţine rubrica „Lectograf SF”, în suplimentul literar „Paralela 45” al „Renaşterii Bănăţene”.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *