„O undiță pentru bunicul meu”, niciun cârlig pentru cititorul meu

Traducere: Irina Ivaşcu
Colecția „Biblioteca Polirom”

 

Pe laureatul premiului Nobel pentru literatură al anului 2000, Gao Xingjian, am avut onoarea de a-l întâlni la Iași, la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) 2017. Acolo, în cadrul uneia dintre serile FILIT, am avut ocazia de a-l asculta vorbind și de a-i lua un autograf. Pe scenă, omul mi s-a părut foarte modest, puțin timorat – părea chiar că nu se simte în largul său în centrul atenției, o caracteristică destul de comună geniilor autentice – și deloc spontan. Discuția în sine mi s-a părut plată și sterilă, condusă spre prețiozități de genul motivului fugii ca definiție a condiției umane și reflectarea sa în literatură. (Pentru cine nu știe, Gao este un scriitor de origine chineză, care a fugit din țara sa de origine de teama represaliilor, cărțile sale fiind actualmente interzise de către regimul comunist chinez.)

Cuminte, omul a răspuns strict la întrebări, elaborând puțin sau deloc pe margine, uneori recunoscând că nu pricepe ce anume e întrebat. Nici chiar atunci când a fost provocat din public, oferindu-i-se chiar și metoda, omul nu a putut fi spontan și inventiv. Astfel, rugat să recite câteva versuri din folclorul chinez, pentru a vedea dacă publicul poate înțelege „instinctiv” semnificația lor, el s-a mulțumit să-și exprime neîncrederea, explicând rolul traducătorului – de aici momentul de ilaritate involuntară care a salvat, oarecum, situația.

După ce întâlnirea s-a încheiat, dornic să primesc un autograf de la acest autor cu care, probabil, nu voi mai avea ocazia să mă întâlnesc vreodată, am cumpărat singura carte de proză disponibilă în acel moment la eveniment. Așa m-am ales cu „O undiță pentru bunicul meu”, carte apărută în 2017, la Polirom, în seria „Actual”, cu dedicație pentru mine (având numele complet scris de mâna autorului, la fel ca toți ceilalți).

Iar după ce am reușit să trec de bucuria „capturii” și am întors pagină, lectura volumului de proză scurtă s-a dovedit foarte rapidă și facilă. Avem șase texte, patru povestiri și două nuvelete, toate mai vechi, volumul original fiind publicat în 2001.

Primul, „Templul desăvârșitei compasiuni”, ne face părtași bucuriei pe care un cuplu de tineri căsătoriți o încearcă în jumătatea lor de lună de miere. Deși am crezut la început că voi găsi un cadru sumbru, marcat de brutalitatea regimului totalitar și de omniprezența reprezentanților și torționarilor săi, am găsit o poveste relaxantă, cu doi oameni pentru care o perioadă atât de scurtă de concediu în care pot merge oriunde vor ei înseamnă libertatea absolută și cu alții ca ei, oameni simpli, cu problemele lor diverse, care însă nu uită ce înseamnă omenia în efemeritatea clipei

„În parc” în schimb, următoarea povestire, este o imagine răsturnată a primei. Materializându-se printr-un dialog între un bărbat și o femeie, povestea ne sugerează o idilă care ar fi putut fi, o minus poveste de dragoste sufocată de urzirile potrivnice ale vieții cotidiene, apariția în peisaj a figurantei care așteaptă întărind și mai mult sentimentul de predestinare a eșecului. Și cam atât.

Urmează apoi un text bizar, „Accidentul”, care, deloc surprinzător, relatează un accident rutier fatal. Povestit rece, ca și când ar fi fost o declarație a unui martor către organele de anchetă, proza pare că vrea să arate cât de puțin înseamnă viața unui om, cât de subțire este dâra trecerii sale prin lume și cât de repede este ea ștearsă de nisipul uitării.

Din nou în contrast cu precedentul, urmează un text care părea că ar conduce spre aceeași inevitabilă fatalitate, însă de data aceasta providența – dacă poate fi numită așa – întoarce soarta lucrurilor. Înotătorul, pentru că despre el e vorba, atunci când se află în fața morții, are o singură luptă de dus. De îndată ce iese la liman însă…

Și așa ajungem la nuveleta care dă și titlul volumului, „O undiță pentru bunicul meu”. Avem practic în față un om care-și caută drumul spre casa părintească, un om care face slalom printre amintiri și compară frânturi de imagini din trecut cu frânturi de realitate prezentă. Este o poveste despre schimbare, despre efemeritatea lucrurilor și despre resemnare, despre uitare și regăsire. Este o mărturie a neputinței, un strigăt de disperare. Și, într-un final, când inserțiunile aparent fără sens ale unui comentator sportiv pe marginea unui meci de fotbal dintre Argentina și Republica Federală Germană capătă un oarecare sens, despre ceea ce ar fi putut să fie dar nu fost. Și despre un om care ar fi vrut să-i facă o bucurie bunicului său, dacă l-ar fi putut găsi.

În fine, „Clipe”, ultimul text al volumului, este o înșiruire de momente, unele palpabile, altele simbolice. Perechi de îndrăgostiți vorbind, marea cuprinzând un șezlong, gândaci, muzicieni de bar în recital, oameni trăgând de o funie, cineva pe o saltea udă, un copil la țară și așa mai departe… Oricât am încercat, nu am găsit vreo conexiune între aceste momente sau vreun sens al ansamblului.

Nu pot spune, privind în urmă, că „O undiță pentru bunicul meu” a fost o lectură neplăcută, dar nu pot unici ascunde faptul că m-a dezamăgit mult. Din cauza așteptărilor foarte mari pe care le-am avut de la o carte a unui laureat al premiului Nobel? Probabil.

Sigur, am găsit mostre de spiritualitate și cultură chineză, pasaje convingătoare de lirism și un oarecare tâlc ascuns în unele povești, însă acel element care să mă impresioneze, care să mă facă să meditez sau să mă șocheze prin întorsăturile din condei, a lipsit. Am prins puțin din China cea comună, a oamenilor simpli, dar cam atât. Ca o concluzie personală, nu cred că pentru astfel de texte a primit Gao premiul Nobel pentru literatură. Iar faptul că aceasta era singura carte de proză tradusă în română disponibilă la acea oră la Iași, la un eveniment la care marele autor era invitat, poate spune câte ceva despre piața de carte din România.

Despre Alexandru LAMBA

Alexandru LAMBA a scris 5 articole în Revista de suspans.

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar în 2017 a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (tritonic 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *