O culegere de povestiri sumbre

Oliviu Crâznic (ed) ― Dincolo de noapte. 12 feţe ale goticului
Editura Millennium Books, Satu Mare, 2012
256 pagini

 

De la bun început trebuie să lămurim cel mai important termen cu care operăm: goticul. În prefaţa antologiei pe care a îngrijit-o pentru editura Millennium, Oliviu Crâznic, altminteri un foarte bun cunoscător al genului şi, astfel, al caracteristicilor acestui gen, extrapolează, desigur, cu bună ştiinţă. Recunoscând ca trăsătură fundamentală a goticului medievalismul (pe lângă senzaţional, supranatural şi, decurgând din acestea, teroarea), Oliviu afirmă: „deşi a luat de-a lungul timpului variate chipuri, în unele cazuri transformându-se radical, goticul nu a murit niciodată”, şi continuă exemplificând cu autori contemporani, de genul Stephen King, Peter Straub, Joyce Carol Oates, Carlos Ruiz Zafon. Cu siguranţă, incongruenţa nu poate să scape nimănui. Simplu prezentată problema: aşa cum spunem că goticul trăieşte în operele scriitorilor moderni de horror, putem afirma că prin aceleaşi opere dăinuie clasicismul elen. Căci, la urma urmei, discutând despre gotic discutăm despre un curent literar datat, emanaţie a unui moment în timp, aşadar un episod încheiat, unul care, foarte adevărat, a prilejuit apariţia şi dezvoltarea altor curente/şcoli literare, inclusiv horror-ul actual.

“Dincolo de noapte. 12 feţe ale goticului” este o antologie de proze horror şi bizare în care s-au strecurat şi trei proze cu adevărat gotice. O selecţie bună, autori care au un cuvânt de spus în acest gen. Luate separat, toate prozele vor plăcea cu siguranţă cititorilor pasionaţi de fiori.

Acestea fiind spuse, şi după ce am citit cu maximă atenţie antologia care are în subtitlu particula „gotic”,trebuie spus, de asemenea, că în cuprinsul ei găsim exact trei povestiri de factură gotică: prima îi aparţine antologatorului însuşi, fiind un prequel la romanul său de debut … şi la sfârşit a mai rămas coşmarul (o veritabilă demonstraţie de scriere gotică!), iar celelalte două sunt scrise de Florin Pîtea (Văgăuna bântuită, interesant exerciţiu de recreare a limbajului cronicăresc din Medievalul românesc) şi de Raluca Băceanu (Fraţii de Saint-Yves, o poveste bine articulată care pune accent în principal pe latura melancolică a goticului, spre deosebire de contribuţia lui Oliviu, unde, ca de obicei în scrierile sale, predomină spectrul terorii şi imaginile senzaţionale).

Observaţia de mai sus nu vrea să însemne decât că, în privinţa scopului declarat, antologia este împlinită în proporţie de doar o treime. Un rezultat, în ceea ce mă priveşte, absolut mulţumitor, ţinând cont de faptul că pentru a scrie literatură gotică astăzi un scriitor are nevoie nu doar de lecturi extinse din reprezentanţii curentului, dar şi de cercetări amănunţite ale textelor medievale şi, în definitiv, ale tratatelor de istorie. În această privinţă, cred că nimeni nu s-ar încumeta să se ia la „trântă” cu Oliviu.

Şi celelalte texte? Ei bine, celelalte povestiri variază ca tematică de la fantastic întunecat la horror curat. Şi sunt, citite cu nesocotirea copertei, o desfătare cu rar ţi-este dat să întâlneşti.

Ştefana Czeller, autoarea romanului Cerneală şi sânge, deschide antologia cu o povestire bine scrisă despre mântuire în vreme de război. Atmosferă bine construită, personaje solide, o structură a naraţiunii care vădeşte buna cunoaştere a literaturii cu fiori. Urmează George Lazăr, un autor pe care l-am urmărit cu extraordinară plăcere în toate antologiile la care a participat, dar şi în cazul celor două romane publicate până acum. Se pare că naraţiunile mai scurte îl „prind” mai bine. Şi în „Ziditorii de biserici” face dovada unei mâini sigure de prozator. Este, şi aceasta, o poveste din comunismul românesc, din care îşi trage puternic seva absurdului şi, prin acesta, al groazei. Fără îndoială, cea mai puternică piesă a antologiei. Liviu Radu imaginează în „Diferite nuanţe de beznă” o dezlegare a misterului care l-a învăluit pe temutul criminal britanic Jack Spintecătorul. Pentru aceasta apelează la un artificiu aparţinând literaturii SF: călătoria în timp. O poveste simpatică, dar departe de ce poate ieşi de sub pana autorului. Narcisa Stoica glosează în „Argint-viu” pe marginea ocultismului. Scriitură fără poticneli din partea autoarei romanului fantasy, lansat recent, Taxidermie şi o poveste cu multe ramificaţii. Totuşi, departe de-a ne duce cu gândul la Lovecraft, cum suntem preveniţi în şapou. Dan Doboş, în scurta proză „Violet”, ne aduce mărturisirea fantastică a unei călăuze autohtone pentru vizitatori americani. Descrieri puternic vizuale, exact ceea ce textul avea nevoie. „Sub vălul nopţii”, contribuţia Cătălinei Fometici, este, ca bună parte din textele autoarei, o istorisire secvenţială în care primează retorica dialogului. De obicei, poveştile imaginate de autoare s-ar preta unei desfăşurări epice de dimensiunea nuvelei ori chiar romanului. La fel şi aici. Dacă George Lazăr oferă cea mai bună proză din acest volum, locul secund îi revine Laurei Sorin, graţie „Copiilor Diavolului”. Trebuie remarcat faptul că asistăm aici la debutul autoarei, lucru cu atât mai meritoriu pentru reuşita ei. Dincolo de proza bine strunită, Laura ştie să găsească acel element de noutate în fiecare subiect, oricât de „fumat” ar fi acesta. În cazul de faţă este vorba despre relaţia muritorilor cu sferele superioare – fie ele ale binelui (îngerii), fie ale răului (demonii). După o pauză lungă, o regăsim cu încântare şi pe Ana-Maria Negrilă. „Ora morţii” pare desprinsă din seria „Zona Crepusculară”: un fost angajat al unei mari corporaţii se întoarce după ani de la o catastrofă în care au pierit mulţi colegi ai săi şi îşi pune în aplicare răzbunarea. Încheierea este asigurată de Ciprian Mitoceanu. „Ispăşirea” e o poveste cu fantome. Ca într-un teatru absurd, fantomele dintr-o casă abandonată se ceartă, se consolează, complotează. Cel care le-a provocat moartea – fantomă şi el – zace întins pe podea, legat în lanţuri. După o introducere cam lungă, în scenă intră… Oliviu, autorul romanului … şi la sfârşit a mai rămas coşmarul. Dacă facem abstracţie de acest giumbuşluc nefericit, textul se susţine, totuşi. Clădirea e ameninţată cu demolarea, ceea ce stârneşte panică în rândul fantomelor. – O mai bună concentrare pe subiect ar fi fost de dorit.

Una peste alta, Dincolo de noapte. 12 feţe ale goticului este o antologie de proze horror şi bizare în care s-au strecurat şi trei proze cu adevărat gotice. O selecţie bună, autori care au un cuvânt de spus în acest gen. Păcat doar că blazonul, ceea ce ar fi trebuit să ţină piesele componente laolaltă, este atât de şubred. Altminteri, luate separat, toate prozele vor plăcea cu siguranţă cititorilor pasionaţi de fiori.

Despre Mircea PRICĂJAN

Mircea PRICĂJAN a scris 77 articole în Revista de suspans.

Născut la 2 septembrie 1980, Oradea; absolvit Facultatea de Litere, Universitatea Oradea – promoţia 2003, cu o teză despre Stephen King; masterat „Literatura română în context universal”, Facultatea de Litere, Oradea, cu o disertaţie despre literatura fantastică – 2004; în 2002, la Editura Universităţii din Oradea, apare romanul în 2 volume În umbra deasă a realităţii; articole, recenzii, interviuri, proză scurtă, traduceri din limba engleză în mai multe reviste din ţară (Familia, Vatra, Tribuna, Observator cultural, Orizont, Ziarul de duminică, Dilema, Prăvălia culturală, Luceafărul, Flacăra, Lettre Internationale, Respiro etc.) şi străinătate (Taj Mahal Review, Double Dare Press, Distant Worlds, Muse Apprentice Guild, SFFWorld etc.); tradus în jur de 50 de cărţi din limba engleză, apărute la editurile Aquila ’93, Millennium Press, Tritonic, Nemira, RAO, Polirom, Humanitas, Curtea Veche, All, Art, Trei. A fost redactor de carte la editura Curtea Veche. A fost editor-colaborator la revista FLACĂRA. A condus în intervalul 2003-2004 revista electronică IMAGIKON cu apariţie în limba engleză. Între 2010 şi 2012, a fost redactor-şef al revistei on-line SUSPANS. Din 2003, este redactor la revista de cultură FAMILIA. Din 2012, este editor al REVISTEI DE SUSPANS.

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. Nu știu cum se face, dar sunt de acord cu tine și cu mulți alți cititori ai antologiei care au dat verdictul asupra celei mai bune povestiri din antologie, respectiv cea a lui George Lazăr.

    E cu atât mai surprinzător ca Ziditorii de biserici să se afle în fruntea clasamentului cu cât, după cum ai punctat în text, povestirea nu se află între cele 3 texte pur gotice ale antologiei, George Lazăr fiind un “ambasador” al SF-ului de tip Crichtonian, în textele lui de bază (și mă refer aici la cele două romane) îmbinându-se bine viziunea viitorului cu dilemele existențialiste și cu tehnologiile de vis.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *