Lupta cu Infernul (Dan Brown – „Inferno”)

Dan Brown – „Inferno”
(Robert Langdon #4)
Traducere: Adriana Bădescu
2016, editura Rao

 

O spun din capul locului: omul le are cu suspansul. Știe cum să te țină-n priză, cum să-ți stârnească curiozitatea. Și știe cum să-și scoată personajele dintr-un bucluc ca să le bage în altul. Cu alte cuvinte, Dan Brown știe să scrie crime. Și, da, Codul lui Da Vinci și Înger și demon mi s-au părut bune. Nu excepționale, dar bune.

Acestea fiind zise, vă avertizez, de-acum încolo sunt cârcotașă. Rău. Tocmai pentru că vorbim despre un autor al cărui nume a devenit deja brand, când deschid un roman purtând semnătura lui am din start niște pretenții. Să o luăm metodic.

În Inferno profesorul Langdon este implicat fără voia sa (ca de obicei) într-un complot stârnit de un om de știință vizionar, îngrozit de înmulțirea peste măsură a speciei umane. Pe scurt, omul are convingerea că omenirea e pe punctul colapsului din cauza suprapopulării și a consumului până la epuizare a resurselor terestre. Posesor al unor resurse financiare remarcabile și admirator fără rezerve al lui Dante și al Infernului său, omul nostru pune la cale o soluție de triere a populației, să zicem, îngrozitor de radicală. Pofesorul de simbolistică se trezește implicat de cei din Organizația Mondială a Sănătății într-o cursă contra cronometru pentru a opri declanșarea unui adevărat…infern.

Da, Brown știe să cum să lase impresia că s-a documentat temeinic. O bună parte din roman se petrece în Florența. Nu cred ca veți găsi vreun ghid al orașului italian care să cuprindă vreo informație pe care autorul să nu o fi inclus în Inferno. Mă număr printre cei care se bucură să descopere în romane repere locative sau istorice reale, care pot fi vizitate sau depre care pot citi într-o carte de istorie. Și, pe cale de consecință, strâmb din nas cu malițiozitate când reperele nu sunt tocmai corecte. Dar de data asta Brown exagerează. Adică Langdon și tânăra Sienna sunt fugăriți de un fel de trupă de comando prin Florența, dar când trece pe lângă o statuie, profesorul găsește resurse să-și amintească în ce secol a fost creată, cine e artistul autor și cum a ajuns în muzeul cu pricina. Nu știu cum e structurată mintea unui profesor de simbolistică, dar, dacă eu aș fi urmărită de niște tipi periculoși și aș avea bafta ca asta să se-ntâmple într-un oraș care mi-ar fi familiar, neuronii mei ar fi canalizați exclusiv spre găsirea unui ascunziș sau a unor scurtături eficiente. Turul mental al monumentelor l-aș lăsa pentru vremuri mai liniștite. Zic și eu…

Este clar, scriitorul e fan Italia. Pe de altă parte, când acțiunea ajunge în Istanbul, surpriză! Pe măsură ce citeam, nu îmi puteam reprima impresia că Brown nu numai că nu a pus piciorul în orașul de pe Bosfor în viața lui, dar nici măcar documentarea nu a făcut-o personal. De altfel, în cuvântul de final, autorul îi mulțumește persoanei care i-a pus la dispoziție informațiile despre metropola turcă. Povestea ne spune cum că Langdon fusese cândva în Istanbul și făcuse cercetări pentru o carte. Cu toate astea, habar n-avea de existența Cisternelor romane (Basilica Cisterns sau, pe limba locului, Yerebatan Saray Sarnıci). Chestia asta e ca și cum ai spune că ai fost la Paris, ai vizitat Louvre-ul și turnul Eiffel, dar habar n-aveai că există și catedrala Notre Dame.  Pe bune?

Trec peste faptul că acțiunea atinge, pe ici pe colo, limitele credibilului. De altfel, eu am convingerea că nu poți scrie o serie mystery&thriller care numără deja cinci volume, fără ca, la un moment dat, să sari dincolo de limita posibilului. Cu atât mai mult cu cât alegi ca personaj cheie un cadru universitar. Dar sunt două chestii care mă nedumeresc. Prima ar fi că Langdon este foarte surprins de câte ori se trezește amestecat într-o vâltoare d-asta. Really? Adică te-ai luptat cu biserica, ai cunoscut-o pe urmașa lui Iisus, ai contribuit la neutralizarea unui dispozitiv care ar fi ras Roma de pe hartă și, la a patra aventură, mai ești surprins că ți se-ntâmplă chestii d-astea? O altă nedumerire sunt veșnicele povești de dragoste neîmplinite ale profesorului. Adică pot înțelege că omul are de-a face cu femei în situații limită și nu vrea să profite de chestia asta (hmmmm…), dar totuși… Din această perspectivă, înțeleg de ce americanii l-au ales pe Tom Hanks pentru variantele filmate ale poveștilor. Cu tot respectul pentru cariera lui de actor, omul arată ca unul care e adeseori pe punctul să, dar nu i se-ntâmplă niciodată. Fac, pe această cale, un apel la colegul american de condei să-i dea și lui Langdon o clipă de fericire, la un moment dat. Dacă se poate, înainte de pensionare. După câte pătimește, săracul, merită.

Nu luați cârcotelile mele ca pe un motiv să ștergeți romanul de pe listă. Dincolo de aceste mici neajunsuri (din perspectiva mea), Inferno este ceea ce promite să fie: un crime marca Dan Brown. Este ușor de citit și captivant. Companie excelentă în vacanță sau în metrou după o zi de muncă. Cu mențiunea că, la data la care scriu aceste rânduri, nu am citit încă Origini, declar sus și tare că Îngeri și demoni și Codul lui Da Vinci rămân, deocamdată, cele mai bune romane din serie.

Despre Anamaria IONESCU

Anamaria IONESCU a scris 52 articole în Revista de suspans.

Anamaria IONESCU (n. 3 septembrie 1976 Bucuresti) este licenţiata în drept şi redactor al postului Radio România Antena Satelor, al Societăţii Române de Radiodifuziune. Scriitor român, autor de proză scurtă si romane. A debutat cu nuvela "Călătorie în familie" în rubrica "Luxul lecturii", realizată de publicistul Dan Mucenic în cotidianul "Atac"(2008). A mai publicat în revista literara "Fereastra". Are apariţii literare frecvente în revista "Vatra Veche" din Tg. Mureş. În 2009 s-a numărat printre laureații concursului de literatură Agatha Grigorescu Bacovia – Mizil, cu nuvela "Confesiune". În acelaşi an debutează editorial cu volumul de proză scurtă "Camera obscură". Continuă să publice cu o oarecare regularitate în "Vatra Veche" (Tg. Mureş). În 2013 a apărut cel de-al doilea volum de proză scurtă, "Pe cine nu laşi să moară...", la editura Tritonic, şi o povestire în volumul colectiv "Poveşti pe două roţi". In 2014 a publicat "Nume de cod: ARKON", primul din seria mystery&thriller "Sergiu Manta". 2015 este anul apari'iei unei editii revazute si adaugite a volumului de proza scurta de debut, "Camera obscura" la editura Tritonic.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *