Rice, Lansdale, Ionescu, Keene, Găvan x 2

Mă recunosc înfrânt. În lupta cu timpul, eu pierd lună de lună. Citesc în medie câte o carte pe săptămână, majoritatea cărți bune, despre care ar merita să scriu, și totuși teancul de pe masă crește întruna, numerele din revistă se succed fără milă și părerile mele despre acele cărți rămân neexprimate. Nu că aș considera indispensabile părerile astea, dar cred că orice lectură merită să lase o urmă scrisă. Drept care am hotărât să simplific lucrurile: în locul unor recenzii adevărate, care iau și ele timp, am să ofer, într-o rubrică separată, doar concluziile fiecărei lecturi. Pe scurt, din câteva cuvinte, concentrat. Pastile. Câteva scântei. Doar atât cât să vă aprindă interesul. Kindle.

 *

Anne Rice, The Wolves of Midwinter, Alfred A. Knopf, New York, 2013, 401 pagini

Al doilea volum din ceea ce se prefigurează a fi noua serie de succes a doamnei Rice: The Wolf Gift, aia cu vârcolacii.

Dacă în primul volum făceam cunoştinţă cu Rueben Golding, un tânăr jurnalist care achiziţionează un vechi conac pe nume Nideck Point şi, totodată, primeşte „darul lupului”, pentru ca mai apoi să descopere că se află chiar în reşedinţa conducătorului unei străvechi „haite” de licantropi, seniorul Nideck însuşi, al doilea volum se ocupă de două lucruri: pregătirile de sărbătorile de iarnă la care participă toţi aceşti Morphenkinderi, care sărbători atrag vizite dintre cele mai diverse, şi chinurile prin care trece Rueben, vizitat fiind de fantoma lui Merchant Nideck, tânăra care şi-a pierdut viaţa în conac tocmai în noaptea când el, Rueben, a primit o nouă viaţă. Pe fundalul freneziei sărbătoreşti se desfăşoară această căutare, în care sunt atrase şi forţele nevăzute ale pădurii, nălucile, aşa-numiţii Forest Gentry. Păgânism şi creştinism (Yuletide vs. Crăciun), văzu şi nevăzut, durere şi bucurie, izbăvire, magie.

Cu acest roman, Rice mai pune câteva cărămizi la temelia unei noi şi, totodată, vechi mitologii. Şi o face cu acelaşi stil flamboaiant, burghez, cu aceeaşi delicateţe a limbii literare ca de fiecare dată. Plus că acum, aici, se simte parcă mai tare ca oricând că autoarea „is having fun, too”.

*

Joe R. Lansdale, Hot in December, Dark Regions Press, USA, 2013, 112 pagini

O nuvelă alertă, în genul thriller, din partea celui care s-a remarcat îndeosebi ca autor de literatură horror. Lansdale a scris peste treizeci de romane, iar proza lui scurtă a fost adunată în nu mai puţin de 18 culegeri de autor. Hot in December este exact ceea ce se spune în promo că ar fi: „A psychological thriller in the vein of Dean Koontz and Lee Child.”

Pe când pregătea liniştit un grătar în curtea casei sale dintr-un cartier aparent liniştit din estul satului Texas, Ron, fost combatant în Afganistan, este martorul unui accident de maşină. O vecină e ucisă pe trecerea de pietoni şi şoferul fuge de la locul faptei. Ron apucă însă să îl vadă şi, cetăţean onest, depune la poliţie toate semnalmentele lui. Va trebui, totuşi, să depună mărturie şi la proces. Şi va avea atunci nevoie de protecţia poliţiei, întrucât ucigaşul este nimeni altul decât fiul unui temut interlop. Ron nu se încrede în puterile poliţiei de a-i apăra familia. Şi bine face. Căci, în buna tradiţie a înfrăţirii universale între cei răi şi cei plătiţi să-i apere pe cei buni de aceştia, poliţia are în sânul ei oameni aflaţi, în acelaşi timp, pe statul de funcţii al interlopului. Ron apelează la ajutorul unui fost camarad de arme, care, la rândul lui, aduce în ajutor un alt fost militar, actualmente bodyguard mereu însetat de sânge – în fapt, un mercenar cu acte în regulă.

Evenimentele se succed cu rapiditate, deseori uitându-se de acel atribut „psihologic” lipit aici substantivului „thriller”. Ceea ce nu e chiar rău. Lansdale reuşeşte să transmită impresia pericolului iminent şi nevoia de a rezolva situaţia fără întârziere.

La rubrica deficienţe sunt tentat să trec neglijenţa cu care sunt descrişi răufăcătorii, care, la drept vorbind, nu beneficiază de nicio descriere. Prezenţa lor are doar rolul de a speria, pentru că altfel Ron şi gaşca lui s-ar fi luptat cu morile de vânt.

O lectură antrenantă, dar, din păcate, uşor de dat uitării.

*

Anamaria Ionescu, Pe cine nu laşi să moară…¸Ed. Tritonic, Bucureşti, 2013, 176 pagini

O culegere de proze scurte de facturi şi dimensiuni diferite. Le uneşte însă stilul autoarei, încă nu pe deplin format, dar deja recognoscibil prin predilecţia pentru anumite detalii, pentru anumite accente. Avem aici decupaje de viaţă aparent fără o noimă aparte (probabil că ea este mai evidentă pentru cercul de prieteni ai autoarei), dar şi naraţiuni cu certe valenţe poliţiste. Acestea, întâmplător sau nu, par a fi cele mai închegate, dar şi mai ample ca desfăşurare. „Ultima vacanţă de vară” sau „Recidiva” merită îndeosebi toată atenţia.

Anamaria Ionescu practică o proză cu puternice accente personale, izvorând din ceea ce autoarea cunoaşte mai bine: viaţa de reporter, lumea presei. Sinceritatea transpare, deci, lucru care aduce o notă în plus de veridicitate acestor texte.

Printre preferatele mele se numără, şi acum, „Micuţa Laponă”, o proză cu care cititorii revistei noastre s-au întâlnit în numărul 4 (ianuarie 2013).

Pe cine nu laşi să moară… e un volum care ne-o arată pe autoarea într-o ferventă căutare de sine – atât ca subiect, cât şi ca observator.

*

Brian Keene, Urban Gothic, Deadite Press, 2011, 435 pagini

Un roman dedicat de Keene lui Edward Lee. Ce poate fi mai explicit de atât? Un roman violent şi visceral. Un fel de Hostel cu un dram în plus de grotesc. Dacă se poate aşa ceva.

O ceată de prieteni ies cu maşina la un concert în altă localitate. La întoarcere rămân în pană într-un cartier mărginaş, dominat de negri. Când un grup de băştinaşi îi abordează, ei, acţionând pe baza ideilor preconcepute inculcate cu răbdare maniacală de cultura TV a zilelor noastre, se sperie şi o iau la fugă. Îşi găsesc refugiu într-o casă părăginită, casa de care toţi cei de-ai locului se feresc. Şi acolo, chiar după ce închid uşa, se dezlănţuie măcelul. Sunt atacaţi din start de o fiinţă uriaşă care mânuieşte un baros. Pleosc! Trosc! Şi căpăţâna unuia dintre ei e făcută chiseliţă. Sânge şi creieri peste tot. Dar mai ales pe chipul iubitei nefericitei victime.

Unul după altul sunt vânaţi apoi ceilalţi. Căci tipul cu barosul nu e singur. El e doar cel mai mare şi mai tont din familie. Mai este unul, mai mic însă, unul căruia îi place să se costumeze în… piei de femeie. Aşa, din cap până-n picioare, cu scalp cu tot. Mai sunt şi „ăia mici” din beci, cei de care nimeni n-ar putea trece.

Vânătoarea e tensionată şi niciun personaj nu scapă. Dacă nu e mierlesc în cel mai cumplit fel (odioşii locuitori ai casei sunt mari amatori de capcane felurite), atunci sigur nu ajung la capătul poveştii cântărind tot cât la început.

Urban Gothic e un roman şocant, intenţionat scârbos şi destinat celor care nu se lasă uşor impresionaţi. Cu toate acestea – lucru de mirare – în foarte puţine rânduri cade în macabru comic. Ăsta e semn că Brian Keene ştie cât de tare să întinde coarda.

*

Radu Găvan, Demonul şi ploaia, Smashwords Edition, 2013, 44 pagini

Trei povestiri surprinzător de sincere, tragice, actuale şi, cu mici şi neînsemnate scăpări, foarte bine scrise. Fără stridenţe metaforice, fără sforţări literaturizante, cu un firesc debordant, frizând naivitatea, textele lui Radu Gavan din acest mic ebook sunt expresia temerilor tânărului de azi, temeri în faţa pericolelor pe care societatea sluţită i le poate arunca în cale în orice clipă, oricât de tare s-ar strădui el să-şi vadă ― şters, modest ― de viaţa lui de familie (“Instinct”, “Demonul şi ploaia”) sau de iubirea sa adolescentină (“Mesajul”). Citiţi cărticica în câteva zeci de minute şi sunteţi mai câştigaţi decât dacă staţi o zi întreagă pe facebook.

*

Radu Găvan, Exorcizat, Smashwords Edition, 2013, 324 pagini

Dacă Demonul şi ploaia v-a deschis pofta de proza lui Radu Găvan, următorul pas logic este spre romanul Exorcizat. Mie, unul, aşa mi s-a întâmplat.

Şi am descoperit că intuiţia de cititor înveterat nu m-a trădat. Autorul se descurcă pe ogorul anevoios al romanului cu aceeaşi naturaleţe cu care se îngrijeşte de grădinuţa prozei scurte. Sigur, fiind la început, abordează modelul romanului secvenţial, semi-autobiografic, prezentând episoade întrucâtva disparate din viaţa protagonistului, totul într-o proză la pers. I sg. Aceasta este, să spunem, metoda sigură. Lui Radu Găvan i se potriveşte, oricum, foarte bine. Naratorul, un tânăr agent imobiliar, duce o viaţă searbădă într-un oraş cenuşiu. E certat cu părinţii, locuieşte singur într-un apartament minuscul, are un cerc foarte strâmt de aşa-zis prieteni, îşi petrece timpul navigând internetul, client fidel al site-urilor pornografice, dar şi, mai apoi, al celor matrimoniale. O bună parte din carte este ca un caleidoscop al nimicniciei, o panoramă a tristeţilor, nerealizărilor şi obsesiilor tânărului din România mileniului III. Înainte de ultimul sfert, însă, autorul îşi concentrează toate eforturile pe un singur fir al acţiunii. Tot ceea ce până atunci a fost construcţie de personaj răbufneşte acum în acţiune, în cea mai bună tradiţie a prozei nihiliste. Cadrele se succed cinematografic, dialogurile sunt vii, brutale, iar scenele – şocante. Bătaia din vila de milioane pe care protagonistul încearcă să o vândă e demnă de cele mai tari poveşti hollywoodiene.

Totul în Exorcizat izvorăşte din frică: „Frica m-a schimbat, frica de ratare, frica de a fi singur, frica de ceilalţi, ideea că oamenii răi sunt mai feriţi de necazuri, un gând ce m-a rost ca un cancer, mi-a schimbat felul de a fi, mi-a stârnit mândria.” Cuvintele acestea, veţi vedea, explică şi rezumă întregul comportament fizic şi psihic al protagonistului. Şi atunci veţi înţelege că toată cartea nu e decât o lungă mărturisire cu scop terapeutic, o, exact cum spune titlul, exorcizare.

Dacă vă place ficţiunea transgresivă, adică Palahniuk sau, de la noi, Nemerovschi ori Coloja, romanul lui Găvan vă va încânta. Dacă puţin vă pasă de încadrarea în anumite curente literare, cu atât mai bine. Exorcizat, parafrazând bancul cu apusul de-un portocaliu diafan, este aşa, numai că pe gri.

Despre Mircea PRICĂJAN

Mircea PRICĂJAN a scris 77 articole în Revista de suspans.

Născut la 2 septembrie 1980, Oradea; absolvit Facultatea de Litere, Universitatea Oradea – promoţia 2003, cu o teză despre Stephen King; masterat „Literatura română în context universal”, Facultatea de Litere, Oradea, cu o disertaţie despre literatura fantastică – 2004; în 2002, la Editura Universităţii din Oradea, apare romanul în 2 volume În umbra deasă a realităţii; articole, recenzii, interviuri, proză scurtă, traduceri din limba engleză în mai multe reviste din ţară (Familia, Vatra, Tribuna, Observator cultural, Orizont, Ziarul de duminică, Dilema, Prăvălia culturală, Luceafărul, Flacăra, Lettre Internationale, Respiro etc.) şi străinătate (Taj Mahal Review, Double Dare Press, Distant Worlds, Muse Apprentice Guild, SFFWorld etc.); tradus în jur de 50 de cărţi din limba engleză, apărute la editurile Aquila ’93, Millennium Press, Tritonic, Nemira, RAO, Polirom, Humanitas, Curtea Veche, All, Art, Trei. A fost redactor de carte la editura Curtea Veche. A fost editor-colaborator la revista FLACĂRA. A condus în intervalul 2003-2004 revista electronică IMAGIKON cu apariţie în limba engleză. Între 2010 şi 2012, a fost redactor-şef al revistei on-line SUSPANS. Din 2003, este redactor la revista de cultură FAMILIA. Din 2012, este editor al REVISTEI DE SUSPANS.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *