Cronin, Kiernan, Keene, Nevill, Gaiman, Campbell

Mă recunosc înfrânt. În lupta cu timpul, eu pierd lună de lună. Citesc în medie câte o carte pe săptămână, majoritatea cărți bune, despre care ar merita să scriu, și totuși teancul de pe masă crește întruna, numerele din revistă se succed fără milă și părerile mele despre acele cărți rămân neexprimate. Nu că aș considera indispensabile părerile astea, dar cred că orice lectură merită să lase o urmă scrisă. Drept care am hotărât să simplific lucrurile: în locul unor recenzii adevărate, care iau și ele timp, am să ofer, într-o rubrică separată, doar concluziile fiecărei lecturi. Pe scurt, din câteva cuvinte, concentrat. Pastile. Câteva scântei. Doar atât cât să vă aprindă interesul. Kindle.

*

Justin Cronin, The Passage, Ballantine Books, 2010, 912 pagini

Un roman care s-a lansat cu foarte mare vâlvă acum câţiva ani. Era girat întâi de toate de maestrul King. Trei atuuri anunţate: începutul unei trilogii epice; efortul unui autor de mainstream, recompensat cu însemnate premii literare; o nouă viziune asupra vampirismului. Prima jumătate a cărţii am citit-o atunci, imediat după momentul lansării. Am descoperit o proză frumos alcătuită, o poveste incitantă, cu artificiile şi tertipurile necesare genului. Într-adevăr o nouă şi binevenită perspectivă a poveştii cu vampiri. De ce nu am citit tot romanul atunci? Pentru că există o ruptură temporală mare în poveste. Ceea ce trebuia să fie doar un prolog, Justin Cronin alege să dezvolte pe vreo trei-patru sute de pagini. Şi pe când te obişnuieşti şi începe să îţi pese de oamenii de acolo, întregul lor univers dispare şi suntem aruncaţi o sută de ani în viitor. Într-o nou univers, cu alţi protagonişti. Am revenit însă acum la carte, după mai bine de un an. Şi am continuat lectura ca şi când abia de acolo aş fi început cartea. Da, da, e un prim roman dintr-o serie care promite lucruri faine. Odată trecut de acea parte care explică geneza noii lumi post-vampiri, surprizele se ţin lanţ. Şi, exceptând anumite accente exagerate (deh, înclinaţia spre supereroi a americanilor), The Passage se prezintă ca genul de roman care te convinge să investeşti în părţile lui următoare. Ei bine, spre bucuria mea, The Twelve este deja pe piaţă. Iar pe când îl voi fi citit, sper să apară şi The City of Mirrors, partea finală.

*

Caitlin R. Kiernan, The Dr0wning Girl, Roc, 2012, 352 pagini

Acesta este ceea ce se cheamă roman-senzaţie. A făcut turul tuturor marilor premii literare de pe glob. Pe două dintre ele le-a şi câştigat: James Tiptree Jr şi Bram Stoker. Subintitulat „A Memoir”, povestea e gândită, evident, ca o mărturie. Una înşelătoare, însă. Căci Imp, naratoarea noastră, suferă de schizofrenie. Mintea ei e un talmeş-balmeş de întâmplări reale şi închipuite, real-închipuite. Totul pornind de la basmele copilăriei. Scufiţa Roşie şi Mica Sirenă, în principal. Imp retrăieşte, în memorie, acelaşi eveniment definitoriu (întâlnirea pe un drum la ceas de noapte cu Eva Canning, goală), în retrăieşte din mai multe perspective. Nu ştim niciodată clar dacă această Eva, pe care Imp o aduce acasă, este reală sau doar o închipuire. Tocmai pendularea asta între fantezie şi concret naşte ambiguitatea care, zic eu, dă forţă cărţii. E-un roman de stirpe rară, de genul lui A Dark Matter – că doar nu degeaba Peter Straub oferă laudatio-ul de pe copertă! Merită încercat. Nu doar o singură dată.

*

Brian Keene, Take the Long Way Home, Deadite Press, 2011, 104 pagini

Gabriel Damian a scris deja, pe larg, despre nuvela asta în numărul trecut al RS. Sunt întru totul de acord cu toate consideraţiile lui. Brian Keene e genul de scriitor care ştie cât, ce şi unde trebuie pus ca să rezulte o poveste alertă, scrântită, interesantă, pe care cititorul să n-o abandoneze până la capăt. Take the Long Way Home e un exemplu foarte bun. Imagini puternice, idei aparent banale răsucite pentru a stoarce din ele sensuri noi (treaba cu trâmbiţa care anunţă apocalipsa e foarte mişto redată, cred că şi un budist poate empatiza cu personajele), un fir epic fără bucle inutile, straight to the point, personaje memorabile, pe care le definesc acţiunile lor, iar nu, şcolăreşte, intervenţia descriptivă a autorului… Nu vă spun mai multe. Pentru amănunte şi analize mai aprofundate, mergeţi la textul lui Gabi. Keene rocks!

*

Adam Nevill, The Ritual, Pan Books, 2011, 434 pagini

Cu britanicul Nevill am făcut cunoştinţă acum trei ani, când am citit Apartment 16, cel de-al doilea roman al lui, despre care m-am pronunţat pe site-ul meu, aici. Concluzionam atunci că tânărul scriitor are uneltele necesare la îndemână, ştie să le folosească, dar că îi lipseşte încă simţul gradării acţiunii. În cazul lui Apartment 16, cel care scârţâia era finalul prea grăbit. The Ritual este al treilea roman al său. Marchează un evident progres. Remarc totuşi şi aici o ruptură de ritm. Dacă în prima parte (a la Deliverance) acţiunea cam trenează, odată ce personajele se reduc numeric şi începe a doua parte (adevăratul ritual, a la Texas Chainsaw Massacre), totul capătă coerenţă, dinamică, sens. Acţiunea se petrece într-o pădure deasă din Cercul Arctic, în pustietăţile scandinave, ţara vechilor vikingi. Ideea unui grup de fanatici nordici sătui de bunăstare şi pace, care mai şi cântă pe deasupra death metal, hotărâţi să redevină ceea ce au fost odată printr-o serie de sacrificii rituale este îndrăzneaţă. Ba chiar şocantă, mai ales după logica impecabilă în care autorul aranjează explicaţiile sălbaticilor wanna-be. Probabil că, per total, romanul a fi avut de câştigat dacă cele două planuri, din cele două jumătăţi ale cărţii, ar fi avut mai multe corespondenţe. Chiar şi aşa, rămâne o poveste horror a zilelor noastre, din partea celui pe care The Guardian l-a numit „Britain’s answer to Stephen King”.

*

Neil Gaiman, The Ocean at the End of the Lane, William Morrow & Company, 2013, 192 pagini

Ca multă lume, am aşteptat şi eu acest roman-roman al lui Gaiman. Deşi niciuna dintre celelalte lecturi din autorul nostru nu m-a transformat iremediabil într-un fan al lui, eram aproape convins că Oceanul… va făptui minunea. Din păcate, n-a fost să fie. În continuare, mi se pare că Neil Gaiman şi-a arogat un nimb mesianic, profetic, whatever în genul fantasy, socotind că orice cuvânt al său invocă imagini şi sensuri doldora de semnificaţii. Practicant al unei proze mai degrabă poetice, Gaiman ţese poveşti alegorice, altminteri simple, ba chiar uneori frizând banalul, undeva la graniţa literaturii pentru copii şi cea pentru „oameni mari”. Acesta este şi cazul de faţă. Deşi marketat ca întoarcere a autorului la o proză „matură”, Oceanul se vădeşte a fi o scurtă meditaţie melancolică, o rememorare tristă a unui eveniment tulbure petrecut în copilăria naratorului. Mi s-a părut în multe locuri o poveste fuşerită, insuficient dezvoltată. Mai aproape de Coraline decât de Zei americani. De menţionat că am citit ediţie originală, nu traducerea Iuliei Dromereschi lansată la Paladin în aceeaşi zi (!) cu lansarea, să-i spunem, „princeps”.

*

Ramsey Campbell, The Last Revelation of Gla’aki, PS Publishing, 2013, 138 pagini

Campbell a debutat ca epigon al lui Lovecraft. Influenţa autorului din Providence se simte, de altfel, într-o foarte mare parte a operei sa. De puţine ori, însă, Campbell a scris ceva declarat lovecraftian. The Last Revelation of Gla’aki, o nuvelă, este, din acest considerent, o raritate. Un tribut la adresa celebrei „Dunwich Horror”. Leonard Feirman e-un bibliotecar cam blazat de la Universitatea Brichester care are ocazia de a completa colecţia bibliotecii cu ediţia completă a unei lucrări rarissime: titulara Last Revelation of Gla’aki (un fel de Necronomicon). Pentru asta trebuie să se deplaseze în sătucul Gulshaw, pe malul mării. Curând descoperă că strângerea tuturor volumelor necesită mai multă muncă şi un sacrificiu mai mare decât se aştepta la început. O lectură instructivă, o demonstraţie de scriere lovecraftiană de la un maestru. În final, un citat: „While Cthulhu makes Himself known tom en through their dreams, Gla’aki fastens on their minds so as to make their dreams His own.” Cine e mai tare, deci?

Despre Mircea PRICĂJAN

Mircea PRICĂJAN a scris 77 articole în Revista de suspans.

Născut la 2 septembrie 1980, Oradea; absolvit Facultatea de Litere, Universitatea Oradea – promoţia 2003, cu o teză despre Stephen King; masterat „Literatura română în context universal”, Facultatea de Litere, Oradea, cu o disertaţie despre literatura fantastică – 2004; în 2002, la Editura Universităţii din Oradea, apare romanul în 2 volume În umbra deasă a realităţii; articole, recenzii, interviuri, proză scurtă, traduceri din limba engleză în mai multe reviste din ţară (Familia, Vatra, Tribuna, Observator cultural, Orizont, Ziarul de duminică, Dilema, Prăvălia culturală, Luceafărul, Flacăra, Lettre Internationale, Respiro etc.) şi străinătate (Taj Mahal Review, Double Dare Press, Distant Worlds, Muse Apprentice Guild, SFFWorld etc.); tradus în jur de 50 de cărţi din limba engleză, apărute la editurile Aquila ’93, Millennium Press, Tritonic, Nemira, RAO, Polirom, Humanitas, Curtea Veche, All, Art, Trei. A fost redactor de carte la editura Curtea Veche. A fost editor-colaborator la revista FLACĂRA. A condus în intervalul 2003-2004 revista electronică IMAGIKON cu apariţie în limba engleză. Între 2010 şi 2012, a fost redactor-şef al revistei on-line SUSPANS. Din 2003, este redactor la revista de cultură FAMILIA. Din 2012, este editor al REVISTEI DE SUSPANS.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *