Dictatură. Revoltă. Speranță (Recenzia romanului Fiul omului)

fiul-omuluiP.D. James – Fiul Omului
RAO, București 2006

“The hand that rocks the cradle is the hand that rules the world.”

Cred că am citit replica asta undeva. Sau am auzit-o rostită într-un film. Am redescoperit de curând bucuria jocului de mimă, așa că, pentru cunoscători, duc degetul arătător la tâmplă: țineți minte asta!

În precedenta serie a “Revistei de suspans” v-am recomandat cu mult entuziasm romanul Death Comes to Pemberley semnat de unul din autorii mei preferați: britanica P.D. James. Nu știam atunci că avea să fie ultima carte publicată de scriitoare în timpul vieții. Ne-a părsit în 2014 la venerabila vârstă de 94 de ani. Vă promiteam atunci să vă scriu câteva cuvinte despre una dintre cele mai captivante cărți ale ei, Fiul omului (The Children of Men) publicată în România la editura RAO, prima oară în 2006, reeditată anul trecut.

Cartea pleacă de la o ipoteză simplă dar dramatică. Ce se întâmplă dacă specia umană devine brusc și fără avertismente, infertilă? Cum poate societatea să facă față dispariței propriului sens de a exista? Anul 1995, anul Omega, marchează nașterea ultimei generații. În 2021 această generație de copii incredibili de frumoși și tot atât de cruzi au ajuns la maturitate.

Lipsite de perspectiva eternității, popoarele renunță la democrație, permițând unor dictatori care par capabili să organizeze un sfârșit al lumii cât mai demn și cât mai lipsit de suferință, să preia controlul.

În acest context, Theodore Faron, un istoric reputat, favorizat de înrudirea cu despotul Marii Britanii, își fixează ca unic scop al vieții pe care o mai are de trait redescoperirea minunilor civilizției umane. Și totuși, în seara în care programele de știri anunță moartea ultimului născut, profesorul intră în legătură cu un grup de rezistență care ascunde o speranță pentru supraviețuirea speciei umane. Aparent cei cinci pești (așa cum se autointitulează) nu sunt altceva decât protestatari față de dictatura Gardianului Xan. În ciuda fargilității demersului lor, istoricul renunță la comfortul existenței sale și se alătură acestora.

„Mi-e greu să-mi imaginez un grup mai puțin pregătit pentru a înfrunta aparatul de stat. Nu aveți bani, nu aveți resurse, nu aveți influență, nu aveți sprijinul populației. Nici măcar o filozofie coerentă a revoltei nu aveți”, le spune la un moment dat istoricul celor cinci.

Fin observator al caracterului uman, P.D, James face din evoluțiile psihologice ale personajelor o adevărată aventură. Cititorul descoperă, într-un ritm alert, poveștile celor care formează grupul underground în care este atras istoricul Faron.

De fapt, întreaga carte poate fi considerate un studiu al reacțiilor umane în raport cu puterea. Fie că și-o dorește sau o disprețuiește, o folosește sau o contestă, omul se raportează la capacitatea de a-i conduce pe ceilalți pe parcursul întregii vieți. Pe măsură ce acțiunea ne prinde, descoperim că motivația acestei revolte merge dincolo de sentimentele și experiențele tragice ale fecăruia dintre ei. Iar romanul ne adâncește treptat în tenebrele societății muribunde, dar și în planul celor cinci.

Maestră a introspecțiilor psihologice dar și a acțiunii în ritm alert, P.D. James ne atrage spre miezul poveștii, misterele și personajele dezvăluindu-se treptat, strat cu strat. Cititorul intră în viața personajelor până în cele mai mici detalii și mai ascunse sentimente. Și descoperă viciile unei societăți care nu-și mai găsește scopul până la cele mai dramatice aspecte. Cumva, cel ce parcurge paginile devine parte a grupului protestatar. Este ca atunci când vezi un film bun și ai vrea să treci dincoo de ecran pentru a interveni în acțiune.

Și dacă tot veni vorba de filme, trebuie să vă spun că romanul a beneficiat și de o ecranizare realizată în 2006 în regia lui Alfonso Cuaron și avându-i ca protagoniști pe Clive Owen și Julian Moore.

„Am avut mare noroc că am fost în stare să scriu atâtea cărți. A fost o adevărată plăcere”, a spus cândva autoarea britanică. Și noi suntem norocoși că avem ocazia să le citim.

Iar dacă vă întrebați de ce am început cu replica aceea de film, pe care v-am spus să o țineți minte, ei bine, va trebui să citiți cartea ca să aflați…

Despre Anamaria IONESCU

Anamaria IONESCU a scris 50 articole în Revista de suspans.

Anamaria IONESCU (n. 3 septembrie 1976 Bucuresti) este licenţiata în drept şi redactor al postului Radio România Antena Satelor, al Societăţii Române de Radiodifuziune. Scriitor român, autor de proză scurtă si romane. A debutat cu nuvela “Călătorie în familie” în rubrica “Luxul lecturii”, realizată de publicistul Dan Mucenic în cotidianul “Atac”(2008). A mai publicat în revista literara “Fereastra”. Are apariţii literare frecvente în revista “Vatra Veche” din Tg. Mureş. În 2009 s-a numărat printre laureații concursului de literatură Agatha Grigorescu Bacovia – Mizil, cu nuvela “Confesiune”. În acelaşi an debutează editorial cu volumul de proză scurtă “Camera obscură”. Continuă să publice cu o oarecare regularitate în “Vatra Veche” (Tg. Mureş). În 2013 a apărut cel de-al doilea volum de proză scurtă, “Pe cine nu laşi să moară…”, la editura Tritonic, şi o povestire în volumul colectiv “Poveşti pe două roţi”. In 2014 a publicat “Nume de cod: ARKON”, primul din seria mystery&thriller “Sergiu Manta”. 2015 este anul apari’iei unei editii revazute si adaugite a volumului de proza scurta de debut, “Camera obscura” la editura Tritonic.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *