De la şaormărie, în bucătărie

John Saul – Clubul Manhattan
Traducere de Monica Şerban
Editura RAO, Bucureşti, 2005

 

O înşiruire neverosimilă de fapte improbabile, dar cât se poate de anticipabile…

Aceasta ar fi, pe scurt, caracterizarea pe care o pot face Clubului Manhattan. Însă, pentru orice eventualitate, cred că sunt necesare niscaiva precizări.

Dacă-l trimiţi pe băiatul de la şaormărie să facă o pizza, e posibil să facă o salată. Una de varză. Acră.

John Saul a reuşit să se impună în atenţia cititorilor cu romane în care personajele principale sunt copiii sau adolescenţii, implicaţi în tot felul de aventuri mai mult sau mai puţin supranaturale, dar de regulă mortale. Dacă John Saul s-ar fi limitat doar la câteva romane, eventual publicate la un interval de vreo cinci spre opt, poate chiar zece ani, aş fi putut spune despre cărţile lui că sunt excelente. Bine, ar fi creat o oarecare senzaţie de deja-vu, dar cele mai multe dintre „creaţiile” aruncate pe piaţă cam asta fac. Ca să nu mai vorbesc de filmele de groază, care parcă-s trase la copiator (fie el Xerox sau de la altă firmă. Minolta chiar e bună).

Luată fiecare în parte, fiecare carte semnată de Saul oferă acel „ceva” care să te facă la sfârşitul cărţii să încerci sentimentul că ai avut parte de o lectură bună. Nu senzaţională, doar bună. Dar dacă iei la lecturat tot raftul… Atunci situaţia se schimbă.

Dacă e să facem o paralelă cu universul gastronomic, spre deosebire de maeştri bucătari de talia lui Stephen King, Lucius Shepard sau Jamie Oliver (băgat aici doar pentru că a inventat salata de ardei iuţi condimentată cu ghimbir — mamă, ce stomac de tinichea trebuie să ai pentru a ingera aşa ceva!), John Saul e băiatul de la şaormărie. Asta ştie, asta face. Atâta ştie, atâta face. E bună şaorma, dar nu prea des…

Însă când băiatul de la şaormărie scapă în bucătărie şi încearcă şi altceva, s-ar putea să dea rateuri. Şi nu e prima încercare. Cronicile din Blackstone  e o altă tentativă. Reuşită până la un punct. Dar finalizată prost. Foarte prost. Clubul Manhattan e catastrofală de la un capăt la altul.

Cam despre ce e vorba? În primul rând, nu e vorba despre un roman cu adolescenţi. Marea diferenţă faţă de restul raftului. Bine, apar şi ei, pe ici, pe colo, dar nu sunt personaje principale şi, când e vorba de niscaiva cadavre, sunt alţi voluntari la îndemână. Victor Viorel Ponta…

Un tânăr arhitect cu un viitor promiţător, Jef Converse, face greşeala de a încerca să ajute o femeie atacată la metrou. Doar că între intenţie şi percepţie este uneori o prăpastie. Una care-l transformă pe Jeff într-un monstru odios în ochii opiniei publice. Însă cum justiţia are nevoie de mai mult pentru a-l trimite pe scaunul electric, dar nu vrea să facă vreo greşeală, Jeff încasează o pedeapsă uşoară. Adică niscaiva luni de pârnaie.

Doar că altcineva a hotărât altfel. În timp ce era transportat la bulău, maşina blindată e implicată într-un accident şi Jeff al nostru (mai degrabă al lui John Saul) ajunge în sistemul de tunele de sub Manhattan. O reţea atât de întortocheată şi cu atâtea niveluri, că nimeni nu mai ştie de unde începe şi unde se termină.

Aici e silit să facă echipă cu un ucigaş în faţa altor ucigaşi. „Ieşiţi la suprafaţă şi veţi scăpa”, asta li se spune celor doi. Şi trebuie s-o facă, altfel…

Şi iată-l pe Jeff băgat până peste cap într-o lume pe care nu o bănuia, dar pe care noi, cititorii, am tot cunoscut-o. Sub pământ există un fel de societate, relicvă a celei de afară. Formată din oameni cu principii, nu din vagabonzii pe care-i vedem la suprafaţă. O societate întreţinută de către cei din Clubul Manhattan, nişte bogătaşi animaţi de un ciudat spirit de dreptate. Cum altfel poţi numi fapta unor oameni care fac din pătura superioară a societăţii, bogătani care învârt miliarde pe degete, dar care preferă să vâneze la modul cel mai propriu nişte infractori? Infractori pe care justiţia nu i-a pedepsit, dar nu-i bai, Clubul de Vânătoare Manhattan rezolvă problema. Câţiva dintre membrii ciudatului club au privilegiul de a-i vâna pe nemernici. Un alt ciudat se ocupă cu împăierea cadavrelor, astfel încât să dea bine într-o galerie de trofee. De câte ori am văzut filmul acesta? De prea multe ori.

Cum poate exista dreptate în condiţiile în care, pentru a-l trimite pe Jeff să-şi joace rolul pe care-l merită, cei din club acceptă cu seninătate sacrificarea a doi poliţişti doar pentru că aceştia se aflau în maşina blindată care-l transporta pe acesta la puşcărie. Şi care trebuiau să dispară pentru a acoperi urmele maşinaţiunii. Ca şi cum poliţiştii şi-ar merita soarta (era bine dacă, pentru a calma revolta unor cititori mai sensibili, John Saul ar fi precizat că ăia doi erau nişte nemernici toxicomani care puneau botul la corupţie…).

Şi, ca şi cum n-ar fi de ajuns, un pretins cadavru al lui Jeff ajunge la morgă. Unde tatăl lui nu vede un tatuaj. Şi i se aprinde beculeţul. Dar până să înceapă investigaţia personală, cadavrul ajunge la crematoriu. Vinovată?! Nimeni alta decât mama lui Jeff, nu-i vorbă, ea a acţionat cum era previzibil, având în vedere scriitorul. Puteam să pun pariu că aşa se va întâmpla, în ciuda faptului că madam Converse este descrisă ca o femeie foarte pioasă şi treaba asta cu incinerarea se cam bate cap în cap cu cucernicia doamnei. Şi îl mai pârleşte pe presupusul Jeff fără să întrebe pe nimeni… Da’ parcă asta e singura anomalie în toată cartea…

Însă Jeff nu este pierdut. Tată lui, Keith  Converse, face echipă cu prietena lui Jeff, o prietenă al cărei tată a avut mereu un ghimpe contra individului. Şi dacă trebuie să intre în subterane pentru Jeff, o face. Jinx, o adolescentă care aşteptam să fie căsăpită din clipă în clipă în buna tradiţie John Saul, pare să facă niscaiva joc dublu. Aparent, ea este cea care distribuie bani pentru hăitaşii din subteran şi de la suprafaţă şi, desigur, pozele cu animalele vânate. E greu de înghiţit treaba asta cu un club de miliardari care întreţine o gaşcă imensă de oameni ai subteranelor doar pentru a-i ajuta să-şi pună în practică fanteziile pretins justiţiare. Tare greu de digerat, dacă apuci să înghiţi. Aşa mare încredere au miliardarii în nişte oameni pe care nu-i tratează decât ca pe gunoaie? Chiar nu e nimeni încă suficient de curajos să-i dea în gât la poliţie? Chiar şi-ar risca cineva averea, poziţia socială şi ce se mai poate („calităţi” pe care le deţin la superlativ) doar pentru a se implica într-o vânătoare lipsită de secrete doar pentru  lumea de afară, dar despre care ştiu toţi cei care trăiesc în subterane — şi nu sunt deloc puţini? Ar păstra cineva suvenirurile morbide conştient că-l pot închide pe viaţă? Adică, pe de o parte eşti suficient de deştept, cultivat, elevat şi alea-alea să faci miliarde, să te dai în bărci cu alţi deştepţi, iar pe de altă parte…

Cheia şi „lăcata” (cum se spune prin Moldova) pare să fie madam Eve Harris, mare consilieră mare şi de inimă şi mai mare. Un fel de mama vagabonzilor de care se îngrijeşte cum poate mai bine, cu o conştiinţă atât de sensibilă ,că nu poate trece cu vederea faptul că n-a citit două rapoarte (sincer, şi dacă le-a citit pe la o bucată de noapte, la ce i-a ajutat), mereu îngrijorată că nu există suficiente resurse pentru protejaţii ei. Un suflet aşa de bun cum numai lui Jeff îi lipseşte să-l scoată la suprafaţă. Dar… Chiar credem că John a vopsit-o în nuanţe strălucitoare doar aşa, să ne ia ochii? Mare răsucire mare. Nu o sută optzeci, ci de vreo sută optzeci de ori câte o sută optzeci. Eve Harris e capul răutăţilor. Nici nu mi-am imaginat după primele zece rânduri. Dar apoi, treaba devine transparentă, nu de alta, dar era singurul personaj de la care mă puteam aştepta la o răsturnare de situaţie în spiritul Saul. John Saul.

Dar cei răi o încasează, cei buni supravieţuiesc. Surprinzător din toate punctele de vedere e că niciun personaj pozitiv nu dă colţul (poate acesta era chiar marele element de suspans…).

Şi, ca şi cum nu ar fi de ajuns, probabil din intenţia de a adăuga o patină de autenticitate poveştii sale, autorul adaugă la sfârşit câteva date despre tunelele de sub metropola americană şi ne înştiinţează că nu există un recensământ clar al celor care s-au oploşit la subteran. Adică treaba e mai serioasă decât ne lasă să înţelegem din lectura precedentelor pagini. Şi mai adaugă şi mulţumiri. Niciuna pentru cititor…

În concluzie, dacă-l trimiţi pe băiatul de la şaormărie să facă o pizza, e posibil să facă o salată. Una de varză. Acră.

Despre Ciprian MITOCEANU

Ciprian MITOCEANU a scris 17 articole în Revista de suspans.

Ciprian Mitoceanu s-a născut în data de 19 martie 1976, la Suceava. În 1999 a absolvit Facultatea de Litere şi Ştiinţe, secţia Istorie-Geografie, a Universităţii "Ştefan cel Mare" din Suceava. Studii aprofundate în domeniul istoriei statelor din SE Europei, în cadrul aceleiaşi universităţi (2003). Studii postuniversitare, profesor documentarist, la Universitatea Bucureşti (2007). În prezent este profesor la Şcoala cu clasele I-VIII din Mileanca (jud. Botoşani). Bibliografie: "Colţii" (roman, Ed. Tritonic, 2008), "Amendamentul Dawson" (roman, Ed. Millennium, 2011), "În sângele tatălui" (roman, ed. Millennium, 2012), proză scurtă în revistele Nautilus şi Suspans, dar şi în antologiile "Dincolo de noapte - 12 feţe ale goticului" (Ed. Millennium, 2012), "Cele 1001 de scorneli ale Moşului SF" (Ed. Millennium, 2012) şi "Zombii: Cartea morţilor vii" (Ed. Millennium, 2013). Este membru al Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy.

Print Friendly, PDF & Email

2 Comentarii

  1. Doua recenzii binevenite (pentru mine).Plus editorialul. Am in biblioteca 8 carti scrise de John Saul dar niciuna citita. Si pentru ca trebuie sa fac loc in biblioteca (pentru noutati) iar viata e prea scurta pentru a citi prostii, iti multumesc pentru ajutor. Astept cu nerabdare si alte recenzii…

    • Luate fiecare in parte, cartile lui Saul pot oferi acel ceva de care are nevoie cititorul. Cu anumite excepţii, gen Clubul Manhattan. Dar dacă iei la citit tot raftul… Depinde de ce ai în bibliotecă. Eu unul l-am descoperit pe Saul după ce am citit Proiect divin. Mi-a plăcut şi am început să-i explorez opera. Cu rezultate din ce în ce mai proaste. Am citit o carte, le-am cam citit pe toate. Un autor comod, nu neaparat incapabil.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *