Criza civilizației

Pascal Bruckner ― Casa Îngerilor
Traducere din limba franceză și note de Doru Mareș
Colecția Fiction Connection
Editura Trei, București, 2013
243 pagini

 

Cu numele lui Pascal Bruckner m-am întâlnit foarte des în ultimii ani, căci editura Trei s-a îngrijit să ne ofere toate cărțile sale. Nu m-am simțit însă niciodată atras de opera sa. Nu știu cum îmi formasem ideea că ar fi cărți ușurele, manieriste, afișând o frondă forțată. Poate imaginea autorului să fie de vină, un ins cam neglijent, boem, dorind poate să se învăluie într-o aură de mister și reușind ― cel puțin în cazul meu ― doar să pară studiat. Așadar, când a apărut primul comunicat de presă din partea editorului său român cu privire la traducerea celui mai recent titlu Pascal Bruckner (un roman publicat după o pauză de șapte ani ― alt lucru care, poate paradoxal, a sădit în mine neîncredere), autorul francez nu pot spune că beneficia de cele mai fericite auspicii. Ce m-a convins, până la urmă? Păi, ceea ce la toate celelalte titluri ale sale cu care intrasem anterior în contact nu avusese acest efect: coperta inspirată și prezentarea. Da, și faptul că autorul s-a deplasat la București pentru lansare, ocazie cu care l-am văzut (indirect, de la depărtare) arborând o altă atitudine, una mai degajată, mai interesată de lucrurile din jur.

Pornirea viscerală de a înlătura un rău, o amenințare la adresa stabilității unei lumi aflate oricum într-un echilibru destul de precar (din cauza crizei economice care duce la o criză a reflexului de civilizație), se întoarce împotriva lui, îl absoarbe în magma sa hipnotică.

Sunt conștient că toate amănuntele pe care am construit introducerea asta țin de domeniul vulgarului, al lucrurilor mărunte, aparent neînsemnate. Nu vreau să cad într-un găunos elitism, tocmai de aceea recunosc (acum, așa cum am făcut și altă dată) că toate elementele de suprafață legate de o carte și autorul ei sunt foarte importante pentru cititor ― orice fel de cititor.

Casa Îngerilor promitea încă din succinta prezentare de pe coperta a IV-a că va fi povestea unui Paris al dezabuzaților sorții. O lume care există într-un fel paralel cu lumea noastră, a celor cărora soarta le-a surâs, și tocmai de aceea o lume pe care adesea alegem să o ignorăm. Totuși, subiectul în sine nu este chiar nou. La varianta Bruckner incitant mi s-a părut artificiul pe care îl promitea: transformarea unui tânăr din clasa de mijloc într-o brută tocmai pentru că brutele zdrențuroase de pe la colțurile străzilor îi repugnă. Pornirea viscerală de a înlătura un rău, o amenințare la adresa stabilității unei lumi aflate oricum într-un echilibru destul de precar (din cauza crizei economice care duce la o criză a reflexului de civilizație), se întoarce împotriva lui, îl absoarbe în magma sa hipnotică. Aceasta mi se pare o abordare îndrăzneață, cu u mare potențial. Și, într-o bună măsură, autorul francez nu m-a dezamăgit. Dimpotrivă, a reușit să-mi sfarme preconcepțiile întreținut până acum, tâmp, despre el.

Poate cel mai de impact element al întregii cărți, cel care stabilește traiectoria și-l lansează pe cititor în lectură cu o forță căreia nu i se poate opune, este prologul. Acesta este, în sine, o proză terifiantă, aproape horror, un episod cumplit petrecut în Alpii elvețieni, la o cabană izolată, pe când Antonin, eroul nostru, rămâne cu mașina în pană. Ce trăiește el acolo îl va marca profund și va putea fi folosit ca explicație psihologică pentru transformarea sa de peste ani. Un lucru e limpede: cine citește acest prolog nu poate să nu citească apoi tot romanul.

Exceptând unele pasaje prea filozofarde (datorate, înțeleg, ideologiei de stânga de la care se revendică autorul), câteva „burți” ale poveștii și, uneori, un ton prea declarativ, Casa Îngerilor este o carte memorabilă, care amintește pe alocuri, datorită forței evocatoare mai mult decât subiectului în sine, de Parfumul lui Patrick Süskind. Cel mai recent roman al lui Pascal Bruckner surprinde plăcut prin claritatea prozei (aici avem a-i aduce mulțumirile cuvenite și traducătorului Doru Mareș!), prin priceperea cu care este construit un personaj dezechilibrat și într-o anumită măsură detestabil (Antonin Dampierre) și, în definitiv, prin îndrăzneala de a vorbi despre Parisul cerșetorilor într-un fel uman, cu compasiune. În unele momente ale istoriei este nevoie să apară anumite opere artistice care, prin forța lor intrinsecă, să exprime ceea ce simțim și vedem cu toții, dar ne este imposibil să verbalizăm convingător. Casa Îngerilor este un astfel de roman pentru momentul pe care îl traversăm.

Despre Mircea PRICĂJAN

Mircea PRICĂJAN a scris 77 articole în Revista de suspans.

Născut la 2 septembrie 1980, Oradea; absolvit Facultatea de Litere, Universitatea Oradea – promoţia 2003, cu o teză despre Stephen King; masterat „Literatura română în context universal”, Facultatea de Litere, Oradea, cu o disertaţie despre literatura fantastică – 2004; în 2002, la Editura Universităţii din Oradea, apare romanul în 2 volume În umbra deasă a realităţii; articole, recenzii, interviuri, proză scurtă, traduceri din limba engleză în mai multe reviste din ţară (Familia, Vatra, Tribuna, Observator cultural, Orizont, Ziarul de duminică, Dilema, Prăvălia culturală, Luceafărul, Flacăra, Lettre Internationale, Respiro etc.) şi străinătate (Taj Mahal Review, Double Dare Press, Distant Worlds, Muse Apprentice Guild, SFFWorld etc.); tradus în jur de 50 de cărţi din limba engleză, apărute la editurile Aquila ’93, Millennium Press, Tritonic, Nemira, RAO, Polirom, Humanitas, Curtea Veche, All, Art, Trei. A fost redactor de carte la editura Curtea Veche. A fost editor-colaborator la revista FLACĂRA. A condus în intervalul 2003-2004 revista electronică IMAGIKON cu apariţie în limba engleză. Între 2010 şi 2012, a fost redactor-şef al revistei on-line SUSPANS. Din 2003, este redactor la revista de cultură FAMILIA. Din 2012, este editor al REVISTEI DE SUSPANS.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *