Chemarea Cenobiţilor

Clive BarkerThe Hellbound Heart
Editura HarperCollins, 2007

La fel ca Exorcistul lui William Peter Blatty, The Hellbound Heart (nuvelă publicată în 1986) este un alt titlu clasic pentru genul horror care este cunoscut mai curând datorită ecranizării sale din 1987, cu titlul poate prea comercial de Hellraiser. Această ecranizare nu este doar un titlu de referinţă şi unul dintre cele mai cunoscute în horror-ul cinematografic optzecist, dar poate şi cel mai reuşit proiect regizoral al lui Clive Barker. Interesant că scriitorul îşi dorise să devină şi regizor după ce alte două ecranizări – cea mai cunoscută fiind Rawhead Rex, ce tinde mai curând spre un film de serie B, nu lipsit însă de calităţi – nu se ridicaseră la nivelul aşteptărilor sale. Un pariu riscant, şi destui au fost cei care au eşuat lamentabil. Nu a fost cazul lui Clive Barker, care a ştiut cât să păstreze din nuvela originară şi mai ales ce şi unde să schimbe, modificări aparent neînsemnate, de nuanţă, dar importante în ansamblu. Chiar dacă nu avea experienţa necesară, cumva lucrurile au fost duse la capăt surprinzător de bine. Iar acest Hellraiser, fără un buget fantastic şi fără să se bucure de o campanie publicitară exorbitantă, a devenit un clasic şi un cult-movie. Asta deşi în anul lansării au fost critici care l-au desfiinţat, considerându-l un tribut violent şi neinspirat adus subculturii S&M, în timp ce alţii vedeau doar o simfonie macabră şi sângeroasă a erotismului decadent. Din păcate, ca mai toate filmele de groază ale anilor 80, Hellraiser-ul din 1987 a fost şi punctul de pornire al unei francize cu nu mai puţin de opt continuări (şi un posibil remake în viitorul apropiat), tot mai îndepărtate narativ şi mai ales calitativ de original.

Pentru Cenobiţii, sado-masochismul extrem este doar o glumă de amator, plăcerea şi durerea duse la perfecţiune sunt egale în sine. Iar când îl trag pe Frank în lumea lor, acesta ştie că ceea ce îl aşteaptă va fi mai cumplit decât cele mai înfricoşătoare reprezentări ale Infernului, decât orice bestiariu, decât orice coşmar. Pentru că Cenobiţii sunt reali.

Apărută în antologia Night Visions (deşi s-ar fi potrivit ca stil şi atmosferă seriei Books of Blood), The Hellbound Heart introducea un spaţiu şi o mitologie care aveau să fie ulterior exploatate şi dezvoltate (chiar deformate) în seria de filme, univers înfricoşător şi aproape lovecraftian prin regulile sale care îi avea drept paznici şi mesageri pe aşa-numiţii Cenobiţi, misterioşii slujitori ai Ordinului Gash. Aceşti Cenobiţi pot fi chemaţi doar de cei care au cunoscut deja toate plăcerile omeneşti, până dincolo de limite, şi au ajuns la graniţa unde orice excitare a simţurilor nu mai înseamnă nimic, doar o amorţeală, doar veşnica plictiseală şi nevoia de a avea cât mai mult, de a trece într-o altă lume. Când Frank, un hedonist care a colindat lumea în căutarea plăcerii şi a pierdut orice gust pentru viaţă atunci când şi-a dat seama că nu mai are nimic nou de descoperit, descoperă în stranii condiţii o cutie-puzzle, un cub ciudat, neştiind că acesta poate să îi aducă în sfârşit ceea ce căuta. Superb şi lăcuit, cu ape întunecate şi o strălucire care nu pare ieşită din mâna unui meşter, oricât de bun, este dorit şi în egală măsură pierdut sau ascuns. Ca şi când doar anumiţi oameni ar putea să îl găsească. Artefactul este o poartă şi un fel de cheie care va deschide o lume care promite plăceri imposibil de înţeles sau de imaginat de mintea umană, iar alături de un ritual nu foarte complicat îi va aduce lui Frank şansa de a cunoaşte misterele Ordinului Gash.

Pentru că acest cub este o modalitate de a chema Cenobiţii, dar şi chemarea însăşi. Este modalitatea şi nevoia. În locul făpturilor de o senzualitate angelic-depravată, Cenobiţii sunt fiinţe aproximativ umane, aparent asexuate, cu nenumărate şi groteşti piercinguri şi răni deschise, lanţuri, tăieturi, haine improvizate din piele şi metal. Îngeri pentru unii, demoni pentru alţii, iar Frank acceptă oferta lor de a descoperi adevărata plăcere. Întâi minute epuizante de hiper-realitate a simţurilor, care îl transformă într-un ghem de durere şi extaz, pentru că niciodată fiinţa umană nu va putea suporta să simtă/audă/miroasă lumea cu adevărat. Pentru Cenobiţii, sadomasochismul extrem este doar o glumă de amator, plăcerea şi durerea duse la perfecţiune sunt egale în sine. Iar când îl trag pe Frank în lumea lor, acesta ştie că ceea ce îl aşteaptă va fi mai cumplit decât cele mai înfricoşătoare reprezentări ale Infernului, decât orice bestiariu, decât orice coşmar. Pentru că Cenobiţii sunt reali.

Doar mai târziu, când fratele lui Frank şi familia acestuia ajung să se mute în casa unde se întâmplase totul, Frank înţelege că are o şansă, una foarte mică, de a scăpa din lumea Cenobiţilor.  Această şansa este seducătoarea Julia, soţia fratelui său prea casnic şi prea plictisitor, fascinată de brutalitatea şi decadenţa lui Frank. Când acesta reuşeşte să revină în universul real, cu Cenobiţii pe urmele sale, are nevoie de viaţă. Are nevoie de forţă. Are nevoie de sânge, cât mai mult, pentru ca el şi Julia să poată pleca. Cât mai departe de Cenobiţii furioşi că Frank le-a scăpat şi nu va mai cunoaşte plăcerile Ordinului Gash. Iar dacă Julia va accepta să îl ajute, ce garanţie va avea că nu o va oferi Cenobiţilor în locul său?
Este foarte dificil să nu faci comparaţii între nuvelă şi ecranizare, mai ales când seria Hellraiser a fost una dintre preferate pentru mult timp, iar primele două filme rezistă şi astăzi foarte bine. Diferenţele sunt de detaliu, nu atât de structură epică, şi cu atât mai interesante pentru pasionaţi. Clive Barker a avut inspiraţia de a oferi şi sugera suficient pentru creionarea unui univers care putea fi exploatat într-o serie de alte nuvele şi chiar romane – mai târziu avea să apară şi o bandă desenată, deloc rea – un spaţiu imagistic şi imaginar pe care alţi autori de horror şi-ar fi dorit cu siguranţă să-l fi creat. În carte, unul dintre Cenobiţi, cel care în filme va fi liderul grupului şi va purta numele dat de fani de Pinhead, este o fiinţă mai curând androgină, diferită de varianta aleasă pentru film. Mai inspirată şi cu o personalitate mai interesantă, îmbinând sadismul şi umorul negru, decât cea abia schiţată din nuvelă. Frank din The Hellbound Heart este mult mai complex şi mai bine construit decât cel din Hellraiser, pendulând între hedonism psihopat şi disperarea unui spleen dement, care îl face mereu să caute noi şi noi experienţe. Iar nuvela dedică mai mult spaţiu misterioasei cutii, construite de un anume Lemarchand, prezintă în detaliu ritualul de invocare care trebuie să însoţească deschiderea cutiei, este minuţioasă în descrierea uciderilor de care Frank are atât de multă nevoie.

The Hellbound Heart a fost un titlul de Clive Barker citit abia recent, amânat îndelung pentru că văzusem şi revăzusem filmele. Şi nu mă aşteptam la ceva nou de la nuvelă. Mă bucur că m-am înşelat şi am descoperit un clasic, o completare foarte bine venită a seriei Books of Blood. În lipsa acesteia ar putea fi o introducere perfectă în stilul şi lumea lui Clive Barker. Dar aş fi curios de efectul nuvelei asupra cuiva care nu a văzut Hellraiser, eventual pe casetă video dublată ezitant în italiană, descoperind abia în versiunea originală o replică foarte dragă scriitorului/regizor: Jesus Wept! dintr-un moment-cheie al filmului. Cineva care nu a văzut filmul sper că va fi prins de nuvelă. Şi poate o va înţelege şi gusta cu şi mai multă intensitate.

Despre Gabriel DAMIAN

Gabriel DAMIAN a scris 23 articole în Revista de suspans.

Nascut pe 4 octombrie 1979 in Bucuresti. Studii: Liceul Teoretic Ion Barbu, profil limbi straine (1994 - 1998) Universitatea Ecologica - Facultatea de Stiinte ale Comunicarii (1998 - 2002) Universitatea Bucuresti - Facultatea de Istorie - master Istoria ideilor si mentalitatilor (2002 - 2004) A lucrat ca redactor, editor stiri, editor content (Artline.ro), administrator site librarie online (Tamada.ro), librar, anticar. Blog: cinabru.blogspot.com

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *