Când limbajul obișnuit nu mai e de ajuns (China Miélville – „Orașul Ambasadei”)

China Miélville – „Orașul Ambasadei”
traducere: Liviu Radu
2014, editura Paladin, 472 pag.

 

Există unii autori care, deşi sunt buni, nu mă prind sau chiar mă resping din cauza stilului de a scrie, ori a genului de atmosferă creat. China Miéville se numără printre aceştia şi, după ce m-am lămurit în legătură cu acest lucru, am luat decizia firească de a nu mă mai apropia de opera lui.

Totuşi, am acceptat să-i mai acord o şansă după ce un prieten mi-a lăudat Oraşul Ambasadei pentru ideile din volum, în special pentru ingeniozitatea în crearea unei specii extraterestre. Studiind puţin problema înainte de a mă avânta în lectură, am aflat că autorul a avut ideea acelei rase încă de la vârsta de 11 ani. Am fost apoi intrigat de faptul că numele membrilor ei era scris într-un mod ciudat, ca o fracţie, presupunându-se că era rostit simultan de două guri. Am aflat şi că autorul a dorit să creeze o rasă cât mai îndepărtată de orice concepte cu care putea opera mintea unui om obişnuit, sau, pe engleză, un alien alien.

Acest bagaj de informaţii, plus faptul că a câștigat premiul Locus în 2012, a fost suficient pentru a mă convinge să cumpăr cartea şi să mă apuc de citit.

Încă de la început, autorul construieşte un univers aparte, pe coordonate vag asemănătoare altor cărţi space-opera. Există state, colonii, există immer-ul prin care anumite persoane pot învăța să călătorească de la o planetă la alta. China Miéville reușește să dea impresia unui univers dens, complex, dar pe care-l ține sub control stabilind reguli ce nu dau voie oricui să meargă oriunde. Cumva, am avut impresia unui roman despre un sat de demult, din care unu-doi locuitori reușesc să plece în lumea largă, în timp ce restul așezării își duce viața obișnuită de secole. Apoi, într-o zi, cei plecați se întorc, dar cărările pe care au călătorit rămân inaccesibile celor rămași acasă, aceștia din urmă stând și ascultând cu mirare și ușoară neîncredere povești despre locuri de necrezut.

Orașul Ambasadei este o colonie a statului Bremen, cu un statut special din cauza poziționării aparte în cadrul universului cunoscut. Acțiunea romanului se centrează pe relația dintre oamenii din această colonie și populația indigenă, Ariekeii, capabilă să vorbească folosind două cuvinte simultan. Pentru băștinași, forma de comunicare umană este lipsită de semnificații, superficială. Ca să discute cu ei, oamenii recurg la transformări genetice și produc gemeni ce gândesc cu o singură minte, dar vorbesc cu două guri – ambasadori ce pot fi înțeleși de Ariekei.

O altă particularitate a limbajului indigenilor o constituie incapacitatea lor de a minți. Cei mai versați sunt admirați dacă reușesc să învețe cum să sugereze un neadevăr printr-o aluzie – la început foarte vagă, apoi, din iterație în iterație, cât mai concretă. La începutul cărții relațiile dintre oameni și Ariekei sunt pașnice, de colaborare, până când apariția unui ambasador aparte dă lucrurile peste cap și duce colonia în pragul unui război.

Într-adevăr, autorul reușește să creeze o specie extraterestră greu de încadrat în tiparele de gândire umane. Am avut de furcă încercând să înțeleg exact cum stau lucrurile cu modul lor de gândire, viziunea asupra vieții și, mai ales, limbajul și rolul lui în societate. Mi-a plăcut extrem de mult faptul că limbajul uman a fost pus pe poziția în care noi obișnuim să punem comunicarea diferitelor specii de animale, pe care o considerăm inferioară doar pentru că nu are un specific considerat de noi important.

Pornind de la acest limbaj, avem ocazia să vedem cum este influențat modul de gândire, prin intermediul dramelor ambasadorilor umani modificați genetic. Aparent privilegiați datorită statutului lor de element de legătură, ei sunt de fapt victime prinse între două lumi. Din acest punct de vedere, romanul mi-a amintit de Mâna stângă a întunericului a Ursulei K. Le Guin, cu sistemul complicat de schimbare a sexului care influența, de asemenea, viziunea asupra lucrurilor și interacțiunea cu cei din jur. Poate tocmai asta a făcut-o pe scriitoare să aprecieze opera lui Miéville, în special aspectele ce țin de morală, rigoare intelectuală și realizare a personajelor.

Recunosc că elementele prezentate mai sus m-au impresionat și pe mine, determinându-mă să recomand cartea oricui dorește să învețe cum se construiește o civilizație extraterestră, în contrast cu simple șabloane de mucava care, în spatele unui aspect exotic, nu ascund mare lucru. Totuși, cartea, în ansamblul ei, nu m-a prins. Am făcut eforturi să duc lectura la bun sfârșit, iar asta nu se poate datora traducerii, întrucât îi aparține lui Liviu Radu – deci e bună. Problema o reprezintă stilul, ce conține aceleași caracteristici care m-au îndepărtat de celelalte opere ale autorului.

Orașul Ambasadei constituie, în opinia mea, un exercițiu de imaginație admirabil, cu o doză sănătoasă de originalitate. În ceea ce mă privește, China Miéville rămâne însă un autor incompatibil cu gusturile mele.

Despre Lucian Dragoș BOGDAN

Lucian Dragoș BOGDAN a scris 21 articole în Revista de suspans.

Lucian-Dragoş Bogdan (n. 16 iulie 1975, Alba Iulia), a absolvit Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca. În prezent este educator şi coordonator la un centru de recuperare pentru copii cu dizabilităţi şi administrator al unei firme care se ocupă cu produse handmade. Locuieşte în Alba Iulia. A debutat în 1991, în nr. 17 al ziarului Alba Forum cu povestirea „Triunghiul Bermudelor”. A mai publicat în Argos, CPSF Anticipaţia, Discobolul, EgoPHobia, Ficţiuni.ro, Galileo, Gazeta SF, Helion, Helion Online, Jurnalul de imagine, Luceafărul, Lumi Virtuale, Nautilus. Este prezent în Almanahul Anticipaţia 2016 şi în antologiile Argos Doi, Dincolo de orizont şi Exit. Povestiri de dincolo. În anul 2015 a primit premiul RomCon pentru cea mai bună povestire SF a anului 2014 (pentru „Dincolo de orizont”) şi premiul I la a XXX-a ediţie a Concursului Naţional de Proză Scurtă Helion (pentru „Doar atât: scriu”). Volume publicate:Trilogie (2004), Zeul Kvun (2004), Frontiera (2006), Vraciul de pe norul interior (2014), Pânza de păianjen (2014), Uneori, când visez... (2015), Omul-fluture (în colaborare cu Teodora Matei, 2015), Întâmplări din oceanele timpului (2016), Povestiri fantastice (2016), Vânătorii de capete (2016).

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *