Şacalul în oglindă

Nu de mult am  mi-au picat ochii pe o postare pe Facebook în care o tânără domnişoară se plângea că nu au mai apărut episoade noi din serialul Poirot. Am fost tentată să-i răspund că „scenarista” locuieşte de mai multă vreme într-o zonă cu probleme la wireless şi că nu a putut să trimită noile scenarii. Dar m-am abţinut dându-mi seama că nu era vina ei. Trăim într-o epocă în care nu poate exista o reuşită cinematografică fără un sequel sau un remake.

Sylvester Stallone a „mirosit” Oscarul pentru Rocky – s-au mai făcut vreo 3-4 filme, de credeai că o să ajungem să vedem şi petrecerea de pensionare a boxerului. A impresionat dramatica întoarcere din război a lui Rambo, i-au mai inventat vreo câteva.  Bruce Willis a fost simpatic când s-a dovedit a fi Greu de ucis ― producătorii şi scenariştii au mai încercat să îl ucidă de vreo trei ori. Un puşti uitat singur acasă ne-a cucerit, producătorii i-au transformat părinţii în iresponsabili ca să îl mai uite de vreo două-trei ori. Să nu mai numărărm de câte ori au scufundat cineaştii Titanicul, în câte variante am trăit eşecul mariajului dintre prinţesa Diana şi prinţul Charles, în câte variante cinematografice sau de televiziune a apărut povestea pretinsei prinţese Anastasia.

Nu spun că nu au fost şi reuşite. Titanicul lui James Cameron va fi, probabil, singurul dintre filmele care au avut ca temă scufundarea marelui vas de croazieră care va intra în istoria neoficială a cinematografiei. Ideea de a face noii filme după o serie extrem de populară prin anii ’60, The Fugitive, a născut o nouă suită extrem de reuşită, avându-l în rolul principal pe Tommy Lee Jones. Puţini ştiu că una din capodoperele cinematografiei americane, Cei şapte magnifici (1960 – cu Yul Brynner, Charles Bronson, Steve McQueen), este de fapt un remake după filmul japonez Cei şapte samurai, realizat în 1954 de Akira Kurosawa.

Îndrăznesc, totuşi, să afirm că acestea sunt excepţia care nu fac decât să confirme o axiomă a culturii contemporane. Traversăm o eră dominată de blestemul remake-urilor şi sequel-urilor. Iar perfecta ilustrare a acestei realităţi este duetul cinematografic al Şacalului…

Originalul, The Day of the Jackal (1973), este o coproducţie anglo-franceză, având la bază romanul ilustrului scriitor de romane de spionaj Frederick Forsyth. Cadrul istoric este cât se poate de real şi palpabil. La începutul anilor ’60, OAS — sau Organisation armée secrete ― pun la cale asasinarea preşedintelui De Gaulle, ca răspuns la recunoaşterea, de către statul francez, a independenţei Algeriei. Complotiştii apelează la serviciile unui ucigaş plătit cunoscut sub numele de Şacalul. De aici porneşte o poveste plină de suspans, cu un asasin nemilos şi sclipitor, interpretat magistral de Edward Fox şi un poliţist tenace şi de neoprit (Michael Lonsdale). O adevărată epopee poliţistă, de pe vremea când informaţiile nu se găseau la un click distanţă, iar gadgeturile erau rare, scumpe şi executate de oameni talentaţi. Chiar şi acum filmul te prinde şi te ţine în tensiune. Sigur că zâmbeşti la vederea registrului de clienţi al unui hotel şi al fişelor clienţilor pe care jandarmeria le primea abia la sfârşitul zilei şi te gândeşti că în zilele noastre netul a rezolvat această problemă (deşi pe aici, pe acolo scena s-ar putea să nu apară atât de învechită…), dar firul acţiunii este imbatabil şi incontestabil.

În 1997, Michael Caton-Jones reia tema, apelând la o galerie de staruri de zile mari, dintre care îi vom aminti pe Bruce Willis, Richard Gere şi Sidney Poitier. Acţiunea se mută în SUA, se umple de gadgeturi, iar potenţiala victimă este prima doamnă. Americanii nu se pot abţine şi amestecă toate ingredinetele care să facă din film nu doar unul vandabil, ci mai ales politically correct. Avem teroriştii azeri fără scrupule, agentul FBI de culoare, membrul IRA reformat şi poliţista rusoaică venită să dea o mână de ajutor pentru pacea mondială. Dacă în versiunea originală asasinul era un profesionist genial, în varianta americană este un geniu psihopat, căci – nu-i aşa? – nu putem admite că un om normal ar putea alege să devină asasin plătit. Iar bărbatul moral şi puternic trebuie să apere femeia independentă dar vulnerabilă, pentru a putea ţine capul sus. Aproape că nu poţi respira de computere, arme şi device-uri. Iar lecţiile moralizatoare abundă: când eşti băiat rău, toată lumea din jurul tău suferă, binele învinge întotdeauna, prin căinţă te poţi izbăvi, iar SUA este campionul dreptăţii absolute. Un pic prea mult, pentru gustul meu. Nu mă înţelegeţi greşit, filmul are şi plusuri: e alert, beneficiază de câteva cadre superbe, iar distribuţia este absolut încântătoare. De fapt, dacă nu ar fi existat originalul, probabil că aş fi încadrat pelicula la categoria „bunicel”. Dar, pe de altă parte, dacă nu ar fi existat originalul sunt sigură că nu ar fi existat nici remake-ul. Mai mult decât atât, fără coproducţia anglo-franceză, creaţia americană nu ar fi avut nimic distinctiv.  În ceea ce mă priveşte, Şacalul este un tip stilat şi britanic până în măduva oaselor care a încercat să îl omoare pe De Gaulle pentru că asta era meseria lui: asasin plătit. Nu un geniu psihopat şi antisocial ale cărui crime sunt, cel puţin în parte, rezultatul unui război interior complicat şi obositor.

Este ca în viaţa reală: cocktail-urile sunt dulci şi drăguţe când ies cu fetele în oraş. Altfel, prefer asprimea, savoarea şi vigoarea unui whisky vechi şi bun…


The Day of the Jackal (1973); R: Fred Zinnemann, cu: Edward FoxTerence AlexanderMichel Auclair

The Jackal (1997); R: Michael Caton-Jones, cu:  Bruce WillisRichard GereSidney Poitier




Despre Anamaria IONESCU

Anamaria IONESCU a scris 47 articole în Revista de suspans.

Anamaria IONESCU (n. 3 septembrie 1976 Bucuresti) este licenţiata în drept şi redactor al postului Radio România Antena Satelor, al Societăţii Române de Radiodifuziune. Scriitor român, autor de proză scurtă si romane. A debutat cu nuvela "Călătorie în familie" în rubrica "Luxul lecturii", realizată de publicistul Dan Mucenic în cotidianul "Atac"(2008). A mai publicat în revista literara "Fereastra". Are apariţii literare frecvente în revista "Vatra Veche" din Tg. Mureş. În 2009 s-a numărat printre laureații concursului de literatură Agatha Grigorescu Bacovia – Mizil, cu nuvela "Confesiune". În acelaşi an debutează editorial cu volumul de proză scurtă "Camera obscură". Continuă să publice cu o oarecare regularitate în "Vatra Veche" (Tg. Mureş). În 2013 a apărut cel de-al doilea volum de proză scurtă, "Pe cine nu laşi să moară...", la editura Tritonic, şi o povestire în volumul colectiv "Poveşti pe două roţi". In 2014 a publicat "Nume de cod: ARKON", primul din seria mystery&thriller "Sergiu Manta". 2015 este anul apari'iei unei editii revazute si adaugite a volumului de proza scurta de debut, "Camera obscura" la editura Tritonic.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *