Roata se tot întoarce

De ce vrea omul neapărat să demonstreze că animalele pot deveni, cu ajutorul său, mai inteligente decât sunt? Care să fie scopul final, fie el şi foarte îndepărtat, al acestor încercări de a arăta că animalele, cel puţin unele, sunt capabile să facă lucruri pe care le poate face şi el?

Iată rezumatul unui basm: a fost odată un Pământ pe care toate fiinţele erau egale. La un moment dat, s-a trezit într-una din ele instinctul de stăpân, iar în urma exercitării forţei dictate de acest instinct, au apărut imediat sclavii. Când sclavii – animalele, lucrând pentru stăpâni – oamenii, au devenit la fel de inteligenţi sau chiar mai iuţi la minte decât ei, au pus mâna pe putere. S-a întors o dată roata. În acest moment, basmul devine science-fiction: transformarea din sclav în stăpân are loc într-un viitor postapocaliptic al planetei, iar puterea trece, la intervale foarte mari de timp, dintr-o mână într-alta. Adică roata se tot întoarce. Întâmplarea face ca, în prezentul nostru, animalele să ocupe o poziţie inferioară, iar omul s-o deţină pe cea de forţă. S-au scurs milenii întregi de la ultima schimbare de putere, s-a încheiat şi o lungă perioadă postapocaliptică, iar omul, buimăcit de atâta istorie câtă îl apasă pe umeri, ţine morţiş să demonstreze că fiinţele cu care coabitează, deşi incapabile de grai articulat, au inteligenţă latentă, transmisibilă genetic urmaşilor. Trebuie doar să le-o stimulezi cu un mic virus, ALZ 112/113, care cică ar vindeca şi maladia Alzheimer la om. Cică… Aşa că omul începe să exploateze inteligenţa primatelor, dar o face în detrimentul lui, al rasei sale care va ajunge, într-un alt viitor, probabil tot postapocaliptic, sclava animalelor. Atunci, din postură de sclav, omul îşi va striga nemulţumirea, se va revolta şi va lupta ca să cucerească din nou puterea, pentru ca, după alte milenii, câştigându-şi întâietatea, să încerce încă o dată să dovedească inteligenţa animalelor, indiferent că sunt sălbatice sau domestice, să cultive în ele sămânţa deşteptăciunii – de ce? Ştim? Nu ştim?

Cele de mai sus mi-au fost sugerate de Planeta maimuţelor: Invazia, filmul din 2011 în care primatele pun la cale cucerirea planetei noastre. Şapte filme pe tema aceasta s-au produs din 1968 încoace, iar în mai 2014 se preconizează lansarea celui de-al optulea, pentru că producţia din 2011 a avut succes, deci e doar începutul unei noi serii pe aceeaşi temă.

În primele douăzeci-treizeci de minute din Invazia, am avut impresia că urmăresc o ecranizare după o carte de Michael Crichton – vezi romanul Next, despre care am scris mai demult. Mi-am amintit automat de ompanzeul şi papagalul din romanul respectiv şi m-am întrebat, nemulţumită, cum se justifică titlul filmului pe care îl urmăresc acum. „Influenţa Crichton” nu m-a deranjat, deşi era extrem de vizibilă! A dispărut totuşi, treptat, şi mi-a devenit clar că Invazia e un „prequel”, adică precede, sub aspectul conţinutului, Planeta maimuţelor, filmul din 1968, cu Charlton Heston, şi remake-ul lui din 2001, cu Mark Wahlberg. Este, totodată, un remake al Cuceririi planetei maimuţelor, filmul din 1972 în care cimpanzeul Caesar apare pentru prima oară şi pune la cale o revoltă după ce îşi pierde încrederea în oameni – exact ceea ce se întâmplă în Invazia din 2011. Ca să înţelegem cronologia evenimentelor din ciclul „Moima la putere”, ca să înţelegem de ce e Caesar când pui, când mort, când iarăşi viu, ar trebui să revedem toate cele şapte filme. N-ar fi rău deloc, măcar ca să le comparăm din perspectiva efectelor speciale. „Vechiturile” cu Heston sunt mult mai realizate din acest punct de vedere, pentru simplul fapt că sunt mai naturale.

Invazia e a doua realizare a englezului Rupert Wyatt (care a mai regizat The Escapist, cu Brian Cox, în 2008). Nominalizată la Oscar în 2012, n-a primit grozava distincţie, dar a fost răsplătită cu unsprezece premii de la alte instituţii, în special la categoria „Cele mai reuşite efecte speciale”. Aici am eu o problemă. M-au deranjat scenele, destul de multe, în care se vede clar că s-a lucrat intens cu calculatorul. Artificialul efectelor bate la ochi, dar ce ştiu eu, simplă amatoare, dacă tocmai efectele incriminate de mine au fost premiate de experţii de la Visual Effects Society? Şi, totuşi, artificialul m-a zgâriat pe ochi!

Mai bine la cele bune să mă opresc, de exemplu, la Andy Serkis, de acum înainte zis Caesar. La Festivalul Internaţional din Santa Barbara a primit „Virtuoso Award” şi, momentan, e singurul menţionat în distribuţia producţiei din 2014. Ar fi păcat de Dumnezeu să fie schimbat, pentru că s-a descurcat de minune pe post de primată şi are antrenament în rol de creaturi nonumane. A fost Gollum în Stăpânul inelelor şi i-a dat glas lui King Kong, în 2005.

Of, of, oricât mă răsucesc/nu pot numai de bine să vorbesc… Din păcate, James Franco în rolul omului de ştiinţă genial Will Rodman nu m-a făcut să vibrez. O fi primit el premiul Golden Globe pentru rolul din James Dean, o fi fost el bun ca Harry Osborn Spider-Man, dar aici m-a lăsat cu o nemulţumire grea în suflet. Mi se pare că suferă prea puţin când se desparte de Caesar şi mai ales când Caesar nu mai vrea să vină cu el acasă. Nu înţelege de ce preferă cimpanzeul pe care l-a crescut să rămână printre celelalte primate. Nu pricepe că se simte trădat, că nu se mai încrede în el. Vede doar sclipirea din ochii lui verzi, inteligenţa aparentă, nu şi intuiţia, nu şi bobul de înţelepciune al animalului.

Nici John Lithgow, în rol de tată muzician şi posesor de Alzheimer, nu e grozav de data asta, dar e mai bun decât Franco. Remarc la Lithgow înclinaţia pentru interpretarea personajelor „atinse”: e un Don Quijote foarte convingător, iar în A treia piatră de la soare rolul tatălui de familie extraterestru i se potriveşte ca o mănuşă.

Toate numele maimuţelor din Invazia trimit la filmele seriei anterioare: Caesar e maimuţul-şef din Cucerirea şi Bătălia pentru planeta maimuţelor, femela cimpanzeu Cornelia aminteşte, evident de Cornelius, prezent în primele trei părţi din serie, iar urangutanul Maurice e botezat după numele actorului care l-a jucat pe dr. Zaius. De râs: Koba, un cimpanzeu pitic care-i urăşte de moarte pe oameni, e una din poreclele sub care era cunoscut tătucul Stalin.

Mai există un lucru insuficient exploatat în Invazia: drama cimpanzeului. Poate că s-au temut producătorii să nu cadă în ridicol. Detaliul cel mai bine scos în evidenţă e privirea lui, tot mai inteligentă şi tot mai tristă, nu neapărat mai răzbunătoare. Regăsim în gesturile cu care-şi comandă ceata bezmetică înţelepciunea lui Caesar din Cucerirea… care le spune primatelor că e vremea să lase la o parte armele şi ura împotriva oamenilor, pentru că acum cei ce le-au fost stăpâni le-au devenit sclavi. Şi mai trâmbiţează Caesar cel din 1972 un lucru demn de luat în seamă, care sper că îl face pe Darwin să se răsucească în mormânt: „Destinul e voia lui Dumnezeu, iar dacă destinul Omului e să fie dominat, atunci voia lui Dumnezeu e ca Omul să fie dominat cu milă şi înţelegere…”.

Ce vă spuneam eu la început? Aşa-i că am avut dreptate?

Uhu-uhu-uhu!



Planeta maimuţelor: Invazia (SUA, 2011) R: Rupert Wyatt; Scenariul: Rick JaffaAmanda Silver; Cu: J James FrancoAndy Serkis şi Freida Pinto


Despre Antuza GENESCU

Antuza GENESCU a scris 20 articole în Revista de suspans.

Antuza GENESCU (n. 14.01.1968), absolventă a Facultăţii de Litere şi Filosofie, Universitatea de Vest, Timişoara. Este preşedinta Clubului de Anticipaţie H.G. Wells din Timişoara. Traducătoare, scriitoare, organizatoare de evenimente SF. A organizat, cu sprijinul cenaclului H.G. Wells, cele două Săptămâni Internaţionale de Science-Fiction (1999, 2003) în cadrul Schimbului Cultural, Ştiinţific şi Science-Fiction Anglo-Român, în colaborare cu clubul Phoenicians din Londra. Este membră a Societăţii Române de Science-Fiction şi Fantasy. A tradus romane de Gene Wolfe, Vernor Vinge, Jack McDevitt, Robert J. Sawyer, Ken Grimwood etc. şi povestiri publicate în antologiile The Year’s Best Science Fiction (Gardner Dozois) şi The Year’s Best Fantasy & Horror (Ellen Datlow). A publicat povestiri science-fiction în „Paradox”, „Helion”, „Orient Latin”, „Banat”. Susţine rubrica „Lectograf SF”, în suplimentul literar „Paralela 45” al „Renaşterii Bănăţene”.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *