Pseudoexistentia

Una din caracteristicile deloc de ignorat ale făpturii omeneşti este lenea – temporară sau permanentă, moştenită sau dobândită. Nu ca s-o contracareze, ci ca să-şi uşureze traiul şi, pe deasupra, să evolueze, omul a născocit ideea de surogat. Un surogat poate fi util, poate fi salvator, dar tot înlocuitor rămâne. Uneori e o minciună nevinovată, de care ne prevalăm când nu mai ştim pe unde să scoatem cămaşa, dar nu dorim să (ne) facem rău. Năutul, băut în loc de cafea naturală, poate că ne va trezi dimineaţa, dar numai din cauza gustului neplăcut. Zaharina e doar o pretenţie de îndulcire, iar soia e un simulacru culinar. Alteori, se ajunge la situaţii reprobabile cel puţin sub aspect etic şi religios: mamele-surogat. (Posesoarele de maméle-surogat sunt la fel de condamnabile). Până la urmă, minciunile, fie nevinovate, fie dezonorante, se vor întoarce împotriva noastră, în feluri pe care nici nu le bănuim.

Stimulând inteligenţa incipientă a unor animale prin injectarea lor cu virusuri (Rise of the Planet of the Apes, 2011) sau creând roboţi care să lucreze în locul nostru ori să ne amuze (Westworld, 1973, Futureworld, 1976), nu facem decât să dăm cu împrumut, sub diverse forme, o parte din capacitatea noastră intelectuală. Riscurile mari ni le asumăm atunci când exagerăm cu împrumutatul.

Surrogates este povestea măririi şi decăderii unui imperiu pseudouman. În anul 2017, omul are un robot care există în locul lui. Cel puţin nouăzeci şi opt la sută din populaţie foloseşte surogate. Stai acasă, conectat la robotul personal, care arată cum vrei tu şi face exact ce-i transmiţi tu. Nu mai trebuie să ieşi pe stradă. Societatea a făcut progrese uimitoare, lucruri de neimaginat au devenit realizabile peste noapte: a scăzut rata crimelor, a bolilor şi a discriminărilor, persoanele cu dizabilităţi nu mai sunt ostracizate, pentru că nimeni nu produce surogate cu handicapuri. Se trăieşte într-o lume în care au murit teama şi suferinţa, pentru că, susţin creatorii roboţilor, nenorocirile care i se întâmplă surogatului nu-l afectează pe operatorul lui. S-ar zice că lumea nu va avea sfârşit. Eu însă aş zice, fiind vorba de un film lansat în 2009, că 2017, anul în care se desfăşoară acţiunea filmului, e cam devreme pentru un progres al ştiinţei atât de mare. De dragul credibilităţii ştiinţifice, dar şi al ideii că, poate, nu sunt chiar atât de mulţi cei ce şi-ar dori să apuce să trăiască prin intermediul unei maşinării, aş fi preferat anul 2070.

Pe măsură ce nu va mai ieşi din casă, pentru că nu va mai fi necesar, pe măsură ce roboţii vor exista în locul lui, omul se va anchiloza fizic şi intelectual. E o evoluţie nefirească, impusă de tehnologizarea exagerată, care vine să uşureze/elimine orice efort. Tehnologicul va anihila spiritualul şi nu va duce, cum susţin unele voci, la dezvoltarea mintalului. Dimpotrivă, vor dispărea alte posibile forme de evoluţie umană, ca aceea a fiinţei telepatice, în stare să realizeze lucruri cu mintea, sau aceea de gestalt (vezi Theodore Sturgeon, Mai mult decât oameni). Mai degrabă se va ajunge la ceea ce ne cânta, premonitoriu, trupa Kraftwerk pe la sfârşitul anilor 1970: ja tvoi sluga, ja tvoi rabotnik…

Intriga filmului îmi sprijină, indirect, afirmaţiile de mai sus. În universul pseudouman, se naşte o minoritate care cere limitarea utilizării roboţilor. Unul din motive: aceştia invadează sufletul omului. În oraşe se stabilesc zone în care surogatele nu au acces (deci discriminarea nu a dispărut, cum se spune în introducere, dar, în spiritul filmului, poate fi considerată una pozitivă). Apare şi un profet care declară că roboţii sunt o mare minciună. Înfăţişarea lui, mai degrabă ameninţătoare, sugerează, fără prea mare efort de imaginaţie, un viitor zombi foarte reuşit. E un afro-american nepieptănat în stil rasta, cu păr în exces pe faţa din care iese în evidenţă nasul unsuros, nu şi ochii, cu cămaşă lungă, model zeghe, mărgele la gât şi inel de bulibaşă pe deget. Omul propovăduieşte, apelând la o emfază maladivă, sensul vieţii, cu braţele ridicate spre cer, într-un gest similar cu invocarea divinităţii. Infuzia religioasă a filmului e prezenţa unei cruci în zona destinată strict oamenilor din carne şi oase. Crucificatul e însă un surogat, iar pe cruce scrie Die Robo Pig. Nici nu ştii cum să interpretezi simbolul: sacrilegiu sau prostie?

În acest univers al simulacrelor se petrec, atunci când vine vremea, primele crime suspecte. Mor operatorii, adică oamenii, atunci când le sunt omorâte surogatele. Evident, se ascunde adevărul de presă şi de populaţie: lumea nu trebuie să ştie că folosirea unui robot poate fi fatală. Creatorii roboţilor consideră absurdă ideea că un robot îşi poate omorî operatorul, pentru că atunci s-ar anula însăşi ideea de surogat. S-a inventat şi un soft care permite controlul, accesarea şi dezactivarea operatorilor. Ilegal? întreabă o poliţistă. Aşa şi aşa, îi răspunde marele priceput la calculatoare, reprezentantul grăitor al lumii clişeelor din film: e un individ cu mutră respingătoare, supraponderal, care mănâncă întruna, de preferinţă cu gura deschisă, e pletos, cu laţe unse, şi râgâie cu sonorul dat la maximum, indiferent de context, că doar el e şeful peste monitoare şi tastaturi.

Primul contact cu protagonistul filmului e surprinzător. Îl recunoaştem pe Bruce Willis în agentul Greer, tânăr, perspicace şi curăţel, care vine să ancheteze uciderea unui surogat. E un contrast parcă nepermis cu figura obişnuită a lui Willis, cea care l-a consacrat prin seria Die Hard, de exemplu. Dar nu trece mult şi îl vedem pe Bruce al nostru aşa cum îl ştim: chel, cu barbă, onest, cu glumele de faţadă care-i ascund tristeţea. E soţ şi tată rămas fără copil, gata să se răzbune pe soartă, veşnic acru şi retras. Accept că există un asemenea tip de om, dar mă deranjează foarte mult tiparele care împovărează filmul. Darea lor în vileag e deja un clişeu în sine, dar e imposibil să treci peste ele ca şi când n-ar fi. Mai ales că avem în Surrogates tehnica clişeului „în ramă”: mănuşa şi mingea de baseball sunt şabloane pur americane (frizând, în general, un naţionalism negativ) introduse în şablonul universal al unui spaţiu geografic delimitat de omul aflat în luptă cu dezumanizarea. Mănuşa reapare şi mai târziu, ca să zgândărească sufletul agentului. Greer, deşi posesor de surogat, intră în acest spaţiu restrictiv în carne şi oase, ştiind că acolo e cheia crimei. Aici are de-a face cu profetul rasta, care-şi lasă gorilele să-l bată puţintel, numai ca să scoată pe gură încă o maximă bestială: e altceva când simţi cu adevărat durerea, nu-i aşa?

Vorbind de şabloane, caraghioslâcul maxim e atins de şeful agenţilor. Acesta vine la spital, în vizită la subordonatul rănit, chipurile, să vadă cum o duce. Conversaţia dintre ei, curăţată de eufemisme, ar suna cam aşa:

— Ce mai faci, boule? Află că ai fost suspendat, am venit să-ţi iau arma şi insigna, dar nu te gândi acum la asta. Principalul e să te faci bine că, şi aşa, poate nu mai ai serviciu, o să fie o anchetă şi nici surogat nu mai capeţi, decât dacă ancheta te declară curat.

— A omorât cinci poliţişti, geme Greer din pat, de vreo două ori, în timp ce şeful se ridică de pe scaun şi se îndreaptă spre uşă.

— Ia-ţi o vacanţă, tâmpitule, şi recuperează-te.

Educativ şi amuzant, nu credeţi?

Avem, prea puţine la număr, şi reacţiile surogatelor la prezenţa oamenilor. Aflăm, astfel, că şi roboţii urăsc avocaţii, iar oamenii sunt pentru ei nişte „saci de carne”. Trebuie sesizat transferul umanului asupra maşinăriei în care e exacerbat, în primul rând, răul, mult mai uşor transmisibil decât binele. Cum, încă de pe vremea legilor asimoviene ale roboţilor, surogatul e construit ca să apere omul, nu-i poate face rău. Dar îl poate dispreţui. Ar fi fost interesant de speculat conflicte între două sau chiar mai multe surogate cu aspect fizic similar, pentru că operatorii îşi aleg singuri înfăţişarea surogatului. Şi-o cumpără de la magazinele specializate. Pe ecusonul unui robot, un afro-american între două vârste, apare chipul său adevărat, de alb bătrân. Poţi arăta cum vrei. Distractiv e însă când operatorul merge la baie sau desfăşoară alte activităţi ruşinoase. Atunci, surogatul intră într-un fel de apatie, amintind de Westworld, după M. Crichton. Numai că, în Surrogates, roboţii nu atacă.

Surrogates nu e un film rău. Are suspans, are intrigă, are personaje, are întorsături de situaţie (vedeţi voi ce-i cu profetul ăla), are final – previzibil şi cam prea educativ, ce-i drept. Atmosfera, dominată de predilecţia spre semiîntuneric a imaginilor, cu scurte concesii făcute unor secvenţe color ţipătoare, aminteşte, poate voit, de Blade Runner, un film în care plouă tot timpul şi tot cu cópii de oameni avem de-a face, dar la un nivel de regie superior şi cu un mesaj mai penetrant. Dar Bruce Willis şi Rosamund Pike dau greutate Surogatelor. Ar fi păcat să vă lipsească acest film din colecţia de thrillere science-fiction.

Filmul se deschide cu fragmente dintr-o cuvântare de-a profetului rasta. Eu închei adaptând o posibilă cugetare de-a lui: „Omul este o făptură leneşă, iar lenea e surogatul existenţei. Să-mi trăiţi bine!”

P.S. Nu mă pot abţine, deşi mi-am dat peste mână: la începutul filmului, apare următoarea propoziţie tradusă în româneşte: „Probleme care au turmenat omenirea timp de multe secole s-au rezolvat aproape peste noapte.” Nu spun cine e traducătorul, că nu-i frumos. Dar îl invit să nu se mai „turmenteze” înainte de-a se apuca de tradus. (Nici măcar nu are scuza ca termenul original să fi fost „tormented”!)



Surrogates (SUA, 2009), R: , S: , Cu: 


surrogates2 surrogates5surrogates3

Despre Antuza GENESCU

Antuza GENESCU a scris 19 articole în Revista de suspans.

Antuza GENESCU (n. 14.01.1968), absolventă a Facultăţii de Litere şi Filosofie, Universitatea de Vest, Timişoara. Este preşedinta Clubului de Anticipaţie H.G. Wells din Timişoara. Traducătoare, scriitoare, organizatoare de evenimente SF. A organizat, cu sprijinul cenaclului H.G. Wells, cele două Săptămâni Internaţionale de Science-Fiction (1999, 2003) în cadrul Schimbului Cultural, Ştiinţific şi Science-Fiction Anglo-Român, în colaborare cu clubul Phoenicians din Londra. Este membră a Societăţii Române de Science-Fiction şi Fantasy. A tradus romane de Gene Wolfe, Vernor Vinge, Jack McDevitt, Robert J. Sawyer, Ken Grimwood etc. şi povestiri publicate în antologiile The Year’s Best Science Fiction (Gardner Dozois) şi The Year’s Best Fantasy & Horror (Ellen Datlow). A publicat povestiri science-fiction în „Paradox”, „Helion”, „Orient Latin”, „Banat”. Susţine rubrica „Lectograf SF”, în suplimentul literar „Paralela 45” al „Renaşterii Bănăţene”.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *