Porţia mea de gotic

Din când în când se întâmplă să am o dispoziţie atât de fragilă, încât să-mi trebuiască o reţetă despre care să ştiu sigur că nu dă greş. Am puse deoparte, pentru asemenea cazuri, câteva filme care, evident, nu mă mai surprind, dar mă învăluie de fiecare dată în atmosfera şi acţiunea lor.

Într-un astfel de moment am scos, din fişierul cu „prăjituri”, două thrillere făcute după reţeta clasică, a la americaine, a genului. Filmele – Râuri de purpură I şi II – sunt franţuzeşti. Dar încorporează fără ezitare toate gadgeturile consacrate de cineaştii de peste ocean: acţiune, mister, veşnicul duo poliţienesc: tânărul – rebel, nebunatic, violent, frust, frumos, şi maturul – şarmant, calm, educat, pătrunzător. Atmosferă gotică pe săturate. Şi sânge care curge în râuri (de purpură, evident…). Regizorii celor două pelicule – Mathieu Kassovitz şi Olivier Dahan – au preluat reţeta, dar au tradus-o şi au adaptat-o la specificul francez. Dacă tiparul este americănesc, dialogurile sunt tipic franţuzeşti. Am considerat întotdeauna slang-ul franţuzesc adorabil şi mă bucur să observ că, indiferent cât de comerciale şi de americanizate sunt producţiile lor moderne, regizorii şi scenariştii din Hexagon nu renunţă nici în ruptul capului la fervoarea lingvistică specifică. Tres bien! Bravo! Apoi, actorii. Jean Reno este aur curat. Bruce Willis cu studii postuniversitare şi doctorat. Personajul emană o masculinitate fermă, dar erudită. Lucrurile oribile din jur îl marchează pe poliţist, dar revolta lui e tăcută, calmă. Te cucereşte sobru, discret. În Râuri de purpură I, partenerul lui Reno este Vincent Cassel, iar în cel de-al doilea, Benoit Magimel. Fiecare în felul său creează poliţistul tânăr, rebel, impulsiv, dar dedicat şi onest. Doi golani reformaţi. Tineri poliţişti de mahala lansaţi fără voia lor în mijlocul unor tenebre, dar suficient de inteligenţi şi profesionişti pentru a putea face faţă provocărilor.

Şi dacă veni vorba de provocări… Mitologia cinematografică modernă tinde să lege goticul de vampiri, vârcolaci şi creaturi ciudate răsărite din cimitire. Sau de moşieri degeneraţi cu înclinaţii perverse sau porniri criminale. Acasă, însă, în Europa, tenebrele gotice sunt legate de lucruri mai profunde şi mai grave. Două sunt valenţele misterelor şi crimelor din Râuri de purpură. O primă valenţă e cea religioasă. Lupta se dă între creştinismul pur, alb, şi cel ocult, negru. Dacă în primul film mânăstirea şi măicuţele sunt doar martori ai crimelor şi dramelor, în cel de-al doilea lăcaşul de cult sinistru şi călugării sunt punctul de pornire al răului. O altă valenţă este cea legată de puritatea rasei. Acţiunea din Râuri de purpură I este plasată într-un centru universitar izolat, ai cărui profesori nu sunt atât de mult dedicaţi educării minţilor tinere, cât mai degrabă creării rasei pure, omului perfect fizic şi intelectual.  Iar pentru asta nu se dau în lături de la nimic: răpesc copii, distrug vieţi, pângăresc, omoară. Le noir este negru până la capăt. La naiba, închisoare Doftana, unde am fost făcută pionieră, cu mulţi ani în urmă, este cu mult mai veselă decât secţia de poliţie din film!

Îmi place porţia mea de gotic! În primul rând pentru că e clasică. Şi apoi pentru că nu are lecţii moralizatoare. Nici binele şi nici răul nu câştigă şi nu pierd pe de-a-ntregul. O luptă se sfârşeşte, dar altele se desfăşoară sau izbucnesc aiurea. Iar  războinicii se duc la sfârşitul zilei în case goale. Căci după lupta cu Răul în formă pură este pur şi simplu imposibil să te opreşti la supermarket şi să cumperi pâine, apă plată şi biscuiţi bio. Şi uite aşa ajungi să te întrebi dacă nu cumva Hitler o fi pierdut el nişte bătălii, dar încă nu a pierdut războiul, câtă vreme principiile lui încă ne dau de furcă prin evenimente politice, războaie, ştiri, cărţi şi filme…



Râuri de purpură (2000); R: Mathieu Kassovitz, Cu: Jean Reno, Vincent Cassel

Râuri de purpură II: Îngerii apocalipsei (2004); R: Olivier Dahan; Cu: Jean Reno, Benoît Magimel, Camille Natta


Despre Anamaria IONESCU

Anamaria IONESCU a scris 42 articole în Revista de suspans.

Anamaria IONESCU (n. 3 septembrie 1976 Bucuresti) este licenţiata în drept şi redactor al postului Radio România Antena Satelor, al Societăţii Române de Radiodifuziune. Scriitor român, autor de proză scurtă si romane. A debutat cu nuvela "Călătorie în familie" în rubrica "Luxul lecturii", realizată de publicistul Dan Mucenic în cotidianul "Atac"(2008). A mai publicat în revista literara "Fereastra". Are apariţii literare frecvente în revista "Vatra Veche" din Tg. Mureş. În 2009 s-a numărat printre laureații concursului de literatură Agatha Grigorescu Bacovia – Mizil, cu nuvela "Confesiune". În acelaşi an debutează editorial cu volumul de proză scurtă "Camera obscură". Continuă să publice cu o oarecare regularitate în "Vatra Veche" (Tg. Mureş). În 2013 a apărut cel de-al doilea volum de proză scurtă, "Pe cine nu laşi să moară...", la editura Tritonic, şi o povestire în volumul colectiv "Poveşti pe două roţi". In 2014 a publicat "Nume de cod: ARKON", primul din seria mystery&thriller "Sergiu Manta". 2015 este anul apari'iei unei editii revazute si adaugite a volumului de proza scurta de debut, "Camera obscura" la editura Tritonic.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *