Pe ce mai dă lumea banii…

Spre final de an, am avut o curiozitate şi, cum nu sunt pisică, deci nu aveam ce mare brânză să risc, am zis: ia să văd eu care a fost topul thrillerelor după box-office-ul american, că doar SUA cam dau tonul, cel puţin în cinematografia, pentru publicul larg. Cu excepţia a vreo două producţii mai cu ştaif – şi astea atingând tema războiului – clasamentul este dominat zdrobitor de filme pentru adolescenţi, alde The Hunger Games (Jocurile foamei), sau filme ce scot la înaintare vedete care au stârnit isterii prin rândul adolescenţilor şi acum îşi încearcă norocul cu roluri de oameni mari (Harry Potter şi vampirul, da, despre ei vorbesc). Restul titlurilor sunt pur şi simplu de groază, şi nu neapărat în sensul bun al cuvântului. Of! Şi-mi sare în ochi un titlu la care aş fi zis pas cu mare aplomb, ar fi intrat fix pe lista mea de filme bune de ignorat…  dacă nu îl avea drept protagonist pe Joseph Gordon-Levitt.

În Premium Rush, un curier-ciclist din New York ridică un plic oarecare, iar pe traseul spre destinaţie descoperă că plicul devenit între timp buclucaş este extrem de dorit şi de un poliţist corupt, într-atât de strâns cu uşa de nişte interlopi chinezi că este gata să ajungă la crimă. O poveste însăilată numai din clişee pe fondul dinamicii citadine duse la extrem, probabil şi-a dorit să combine farmecul şi atracţia subculturii din Point Break (1991) cu adrenalina din filmele cu urmăriri, dar care până la urmă, la prima vedere cel puţin, nu rămâne decât un film despre, hm, biciclişti. Mda. Neprincepâdu-mă la aşa ceva, îndrăznesc a spune că e chiar un fel de peliculă dintre cele cu pătrăţel roşu pentru pasionaţii de ciclism extrem, îmi imaginez că bicicletele etalate nu sunt deloc de lepădat şi stârnesc emoţii dintre cele mai puternice printre pasionaţi.

La prima vedere, îmi zic, un film pentru adolescenţi întârziaţi.

Însă pe Joseph Gordon-Levitt l-am îndrăgit mititel fiind, în serialul 3rd Rock From the Sun, şi apoi l-am îndrăgit din ce în ce mai mult, căci puştiul a reuşit cu mare succes să crească într-un actor matur şi inteligent. Şi-a ales bine filmele şi rolurile – amintesc dintre cele mai recente The Lookout (2007), 500 Days of Summer (2009) şi 50/50 (2011), nu s-a cantonat într-un anume tip de personaj sau gen, e interesant în cam tot ce face, astfel că din punctul meu de vedere a devenit o garanţie, e suficient să-i văd numele în distribuţie şi filmul cu pricina are el un schepsis, merită văzut. Aşa am ajuns să urmăresc Premium Rush şi să văd puţin mai departe de prima impresie.

Şi da, Gordon-Levitt este, în mare, filmul. Noroc cu el, deoarece orice umbră de mister ce înconjoară plicul de care vă tot vorbesc se disipează mult prea repede. Scenariul este subţirel rău de tot, chiar dacă credibil – nu-l reţinusem pe David Koepp, dar la o cercetare mai atentă i-am găsit numele legat de proiecte de mare succes, de la Carlito’s Way (1993) la Jurassic Park, Indiana Jones (2008) şi Spiderman (2002). Restul distribuţiei este format din nişte necunoscuţi notorii care sunt decenţi, dar nu străluciţi. Pelicula în sine nu excelează, dar e mai mult decât decentă; merită menţionat că, după experimente precum Blair Witch Project (1999), la care mi s-a făcut efectiv rău de mişcare, filmările din Premium Rush sunt într-adevăr cinetice şi uneori chiar inedite, fără a deveni supărătoare pentru spectator. Filmul durează fix cât cursa curierului de la momentul ridicării plicului râvnit până la livrare, o armonie plăcută când te prinzi de ea, iar scenele de întoarcere în timp nu rup urmărirea, ba chiar îmbunătăţesc ceea ce altminteri ar fi fost aproape o oră şi jumătate de zgâit la un ciclist.

Nebunia personajului principal este molipsitoare – are acea filozofie de viaţă spre care toţi tindem, să fii tu însuţi chiar dacă asta înseamnă să renunţi la confortul anumitor canoane şi aşa toate se vor aranja spre bine; să fii corect chiar dacă preţul este uneori mult prea mare; să fii bun în ceea ce faci indiferent de poziţia pe care o ocupi, căci poţi face diferenţa şi dacă eşti sus, dar mai ales dacă eşti jos. Un idealist oarecum boem, jucat de altcineva poate nu ar mai fi fost verosimil. Gordon-Levitt chiar este personajul, actorul acesta are un dar al lui de a fi cine pretinde că este şi o face relaxat, fără urmă de sforţare.

Relaţiile lui, fie de dragoste pentru colega de serviciu, fie de concurenţă amicală cu un alt ciclist (plin de muşchi, de altfel), se văd din viteza bicicletei, la fel cum se vede şi New York-ul.

New York, oraş care pentru noi, românii, rămâne şi în ziua de astăzi de domeniul science-fiction-ului. Într-o metropolă supraaglomerată, până şi firmele de curierat rapid sunt logice şi se folosesc de ciclişti pentru a livra tot ceea ce tehnologia nu poate duce, la noi mai e mult până la această maturitate în planificarea operaţiunilor. Şi nu neapărat fiindcă la noi cicliştii şi motocicliştii sunt desconsideraţi, ori că în general se conduce aiurea, pentru că filmul expune extrem de bine antagonismul dintre comunitatea curierilor şi restul lumii. În particular, prin cugetările personajului central, stilul de viaţă al curierilor este prezentat ca fiind de cealaltă parte a baricadei faţă de viaţa celor veşnic gătiţi la costum. Dispreţul faţă de armatele de sclavi corporatişti este evident şi reiterat – doar nu nişte corporatişti au adus SUA unde este azi?! Iar asta nu este singura „şopârlă“ din film, pe ici, pe colo mai scapă câte una, indicii ale unor frământări profunde ale omului de rând: visul american reinterpretat de un emigrant chinez care lucrează trei joburi deodată (nu-i aşa că vă sună familiar?), poliţistul-ciclist care este îndrumat greşit şi la unison de un grup de copii în goana sa după eroul nostru, poliţistul corupt care până la urmă îşi găseşte pedeapsa nu de mâna confraţilor săi, ci de mâna mafioţilor, în plină stradă, comunitatea de desconsideraţi şi marginalizaţi care coalizează şi învinge prin puterea numărului. Lanţul uriaş cu care eroul nostru se leagă la mijloc în timpul curselor şi cu care îşi ancorează bicicleta la oprire – leitmotivul filmului.

Pe alocuri Joseph Gordon-Levitt îmi aduce aminte de un tânăr Mircea Diaconu. Amărât şi el, în goană, omul mai trebuie totuşi să mănânce, dar fix când să reuşească e întrerupt; îţi vine să-l pupi pe frunte şi să-l iei acasă, să-i pui ceva pe masă. Iar când se hlizeşte că scapă de vreun urmăritor e adorabil.

Sloganurile din trailer ar vrea ele să surprindă o anume profunzime în atitudinea şi intenţia lui Premium Rush: „Fiecare secundă contează. Fiecare mişcare contează“. În cel mai rău caz, Premium Rush este un film dinamic, numai bun de vizionat după oale de sarmale şi râuri de şampanie, creând iluzia că ai transpirat din greu comod aşezat în pernele fotoliului confortabil.¶



Premium Rush (Cursă fără frâne, SUA, 2012); R: David Koepp; Scenariu: David Koepp & John Kamps; Cu: Joseph Gordon-LevittMichael Shannon şu Dania Ramirez


Despre Alexandra POPESCU

Alexandra POPESCU a scris 16 articole în Revista de suspans.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *